Gustul pentru miniatural și poemul tanka

Există preferințe marcate ale japonezilor atît în viață de zi cu zi, cît și în artă: în ambele, japonezul agreează miniaturalul și adoră ceremonialul, iubește natura și îi plac florile.

În poezie, toate acestea au dus la alegerea unui poem scurt care să satisfacă toate aceste gusturi și la cultivarea lui asiduă timp de două milenii. Tanka este un poem canonic, cu rigori formale strict respectate: are doar 5 versuri de 5-7-5-7-7 silabe. Foarte repede tanka a devenit poemul dominant și majoritar, marginalizîndu-le și excluzîndu-le pe celelalte atît din aria receptării, cît și a producției poetice.

Acest parcurs decisiv a fost posibil și datorită faptului că întreaga evoluție a poeziei japoneze a fost confiscată de curtea imperială și cercurile adiacente ei. Poezia, cultă și scrisă, devenind un gen de ritual asociat adesea diverselor ceremonii religioase sau laice. Împărații, și mai tîrziu și shogunii, devin protectori ai ei și comandă vaste antologii cărturarilor vremii.

Devenită un gen de modă a vieții de curte, poezia tanka, animată de fel și fel de turniruri lirice, risca să intre în declin prin prețiozitate și manierism, să cadă în mania unui simplu joc galant de societate. În acest moment, ieșirea din impas se datorează gustului pentru poemul renga, poemul în lanț, și a evoluțiilor pe care el le-a declanșat ulterior.


Precedente formale care au înlesnit desprinderea haiku-ului

În poemul tanka funcționează regula numită kireji (cezură) care impune o pauză între primele 3 versuri și următoarele două. Pauza dă posibilitatea de a realiza o diferențiere de sens și informație între cele două stanțe ale poeziei. Desemnînd locul lor în poem, ele au primit denumirile de kami no ku (tristihul de sus) și shimo no ku (distihul de jos).

Această despărțire formală a fost intens exploatată de practica renga, poemul în lanț. Primele asemenea poeme au fost și s-au limitat la ceea ce se numește tanrenga, un fel de poeme galante în care doi autori compuneau o singură tanka, unul tristihul, celălalt distihul. Era un fel de provocare la care trebuia să dai o replică pe msăsură.

Mai tîrziu, în secolele 13-14, renga devine o modă și la poemele în lanț pot participa mai mult de doi autori, acestea lungindu-se pînă la dimensiuni mamut (o sută de strofe) și devenind o artă reglementată de reguli stricte. Din acest moment, pentru uzul în poemele renga, tristihul inițial (kami no ku) va căpăta numele de maeku, iar distihul (shimo no ku) se va numi tsukeku.


Conștientizarea diferențierii de sens

Cu timpul, primul tristih dintr-o renga capătă o importanță aproape rituală ca punct de declanșare al vastelor poeme renga și va fi compus doar de un maestru al genului. Din acest moment, tristihul (kami no ku) scris special pentru a fi începutul unui poem renga (maeku), va căpăta un alt nume care să-i evidențieze nu doar locul în poem și structura formală, ci și valoarea superlativă – hokku.

Este primul pas spre remarcarea și desprinderea sa atît din poezia tanka, cît și din aceea renga. Odată conștientizată valoarea aparte a tristihului și potențialitatea creatoare, el poate aspira spre autonomie și va deveni cu timpul o unitate lirică independentă sub numele de haikai.

Termenul haikai are sensul de poem comic. El s-a aplicat mai întîi unui gen de poem tanka numit haikaika și apoi poemelor haikai no renga (poeme în lanț) pentru caracterul lor umoristic și, adesea, pentru aportul de cuvinte “amuzante”, unele de origine chineză, altele de-a dreptul vulgare. Promotorul ultimului este Matsunaga Teitoku.

Tristihul independent, hokku-ul desprins din haikai no renga, și-a păstrat denumirea de haikai, cît și caracterul umoristic. Crearea lui a fost opera lui Yamazaki Sokan.

Dar adevărata autonomie a hokku-ului a fost obținută doar prin renunțarea la o anume frivolitate prezentă încă în haikai. Este meritul și aportul decisiv al lui Basho (1644-1694) acela de a fi eliminat facilitatea ce caracteriza poemele anterioare. Stilul său, bazat pe o sinceritate a trăirii mereu însingurate în fața naturii, pe asumarea unei vieți sobre și austere, s-a impus și a făcut școală. Basho, care a dus mai mult o viață vagantă, a avut peste 2000 de discipoli.

Prin creația sa, dar și prin aportul teoretic, ceea ce se va numi abia mai tîrziu haiku capătă contururi, reguli și conținut clar și asumat de către poeți. Poemul va avea, începînd cu el: kireji (cezură), kigo (referință sezonală) și va înfățișa (mai mult vizual) un fapt bine localizat (răspunzînd la întrebările: cine/ce, unde, cînd) pentru semnificația lui sugestivă, implicînd cît mai puțin emoția poetului.


Consfințirea existenței printr-o denumire proprie

Deși, începînd cu Basho (1692 – momentul, ce pare a fi decisiv, este acela al scrierii poemului: pe un ram uscat / se așează un corb - / amurg de toamnă), poemul haikai capătă altă tentă și se desprinde evident de caracterul umoristic anterior, abia Masaoka Shiki propune și impune, în revista sa Hototogisu o nouă denumire care să reliefeze deosebirea deja existentă între cele două genuri. El mixează ideogramele hai din haikai și ku din hokku și obține denumirea de haiku, consfințind astfel și printr-un nume existența unui nou gen independent de poezie. Aceasta se întîmplă spre sfîrșitul secolului 19, la 200 de ani de la apariția primului haiku veritabil (nenumit atunci ca atare).

Stilul nou anunțat de Basho și deja practicat de o întreagă pleiadă de poeți, stil care avea deja un serios aport doctrinar și o uriașă producție poetică, este astfel recunoscut și botezat cu un nume care îl scoate din confuzia cu haikai-ul.