Târgu-Mureș, 4 martie 2006

Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, la Adunarea Națională Bisericească de la Patriarhie, din 1 martie, m-a convins că trebuie să merg în Þara Sfântă, că traseul început cu Muntele Athos, urmat de Bizanț/Istanbul și Meteore, trebuie desăvârșit, împlinit printr-un pelerinaj în Þara Sfântă, centrul spiritual al celor trei mari religii ale lumii: creștină, iudaică și musulmană. După Paști, între 9 și 16 mai, ar trebui să urmăm trasee în Þara Sfântă. Atât cât se poate călători în șapte zile.
E primul pelerinaj de acest fel, pentru că grupul de pelerini va fi nu doar foarte mare ci și mozaicat, „eterogen”. Aproape optzeci de pelerini, fețe bisericești și mireni, în frunte cu păstorul lor, Î.P.S. Andrei.
Mi-e teamă de acest pelerinaj pe care cred că și-l dorește orice creștin care vrea să ajungă la cele dintâi izvoare adevărate ale credinței, ale creștinătății. E o teamă echivalentă cu frica de a nu distruge nu un mit, nu doar o imagine, ci poate chiar ideea de sacru.
Bethleem, Peștera Sfântă, Ierusalim, Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Golgota, Nazareth, Marea Moartă - sunt doar câteva dintre toposurile percepute încă din copilărie, cu încărcătura lor de sfințenie.
Nu pot să nu recunosc, să mărturisesc că, în copilărie, nu credeam că toate aceste locuri sunt pe pământ. Pentru mine ele erau undeva, în ceruri.
Dacă Muntele Athos, ca patrie a monahismului ortodox, și-a conservat cât s-a putut aura, prin limitarea accesului publicului, Þara Sfântă a trebuit, într-o istorie mereu zbuciumată, să se împartă între localnici și valurile de pelerini care au ignorat riscurile, pericolele mai vechi sau mai noi.
O întrebare inevitabilă pe care și-o pune cel care vrea să pună piciorul pe Pământurile Sfinte e care e perioada cea mai potrivită pentru această întâlnire? Când e fluxul turiștilor mai rezonabil ca să nu determine o falsă percepție a locurilor sfinte? Apoi, consider că nu e de neglijat componența grupului, cine sunt „însoțitorii” într-un astfel de pelerinaj, cât e motivație și aspirație religioasă și cât doar curiozitate turistică întâlnirea cu Þara Sfântă?! Prezența unor fețe bisericești în grupurile de pelerini asigură o altă stare de spirit, dă greutate trăirilor religioase.
Nu în ultimul rând, e legitimă întrebarea: cât de pregătit sufletește este fiecare pentru o astfel de călătorie, care poate fi fundamentală pentru împlinirea ființei rugătoare, pentru mântuire? Pentru clarificări necesare, atât de natură teologică cât și umană.
Eu unul n-aș putea spune că mă simt pregătit. Încă nu am acea stare, acea liniște interioară care să-mi asigure limpezimea trăirilor, încă nu am puterea de a-mi asuma ca pe o deplină regăsire, ca pe o spovedanie, ca pe o împăcare întâlnirea cu locurile sfinte.
Despre Þara Sfântă s-au scris pagini memorabile, inspirate. Protosinghelul Ioanichie Bălan, în cartea sa „Pelerinaj la locurile sfinte”, afirmă chiar că „Cea mai reușită descriere și prezentare a Þării Sfinte s-a scris la București, în anul 1926, de preotul profesor Grigore Cristescu, când a avut loc cel mai frumos și mai organizat pelerinaj la Mormântul Domnului, în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan”.
S-au scris apoi atâtea broșuri de promovare și utilitate turistică. Ce știm însă fiecare dintre noi despre Þara Sfântă, ce am vrea să știm, ce am vrea să luăm cu noi, vizitând-o, ca să ne însoțească apoi până în ultima clipă a vieții noastre pământești? Mai e ceva care nu s-a spus, care n-a fost descoperit în locurile sfinte? Și pe care vrem noi să descoperim, să facem să ne aparțină într-un fel?
Până la urmă, important nu e acest lucru, decisiv e ceea ce rezonează în inima fiecăruia. Nu sunt necesare vital informații copleșitoare, în hățișul cărora să se piardă emoția, bucuria, să rătăcească credința. Poate că sunt suficiente datele minimale, de geografie, de istorie și credință peste care să crească trăirea, bucuria, emoția.
Apoi, cel care se duce în Þara Sfântă nu se poate duce doar pentru el, trebuie să meargă și pentru cei care nu vor avea niciodată șansa să ajungă acolo.
Fiecare are propria proiecție asupra Þării Sfinte. Într-un fel sau altul, fiecare a făcut călătorii imaginare, fiecare a ajuns acolo, a îngenuncheat în fața Mormântului Sfânt.
Eu, oricum, nu mai pot fi simplu turist. Nu mai pot călători din rațiuni turistice „pure”. Nu mai pot călători ca să-mi umplu „timpul liber”, pe care nu l-am avut de altfel niciodată și nici nu mi-l doresc. E ca și cum mi-aș dori condamnarea la viață fără viață. Nu mai pot trece cu ușurință pe lângă ceea ce mi-a fost dat să văd și nici nu pot să nu aduc mărturii despre locurile pe care le văd. Pentru acum, pentru oricând, pentru oricine.
*
L-am întrebat, cu douăzeci de ani în urmă, pe părintele N. Steinhardt, ce crede că-l caracterizează pe călătorul român. Iată ce mi-a răspuns: „Cred că românul e un foarte bun observator: inteligent, greu de dus cu aparențele, treaz, sesizând iute. Are toate însușirile necesare unui adevărat călător, adică observator. Și nu i scapă micro semnalele, care spun atât de mult ochiului atent și minții îmbrobodite.
Golescu e fermecător, iar Milescu e formidabil. Dar călătorul contemporan (chiar când se numește Al. Rosetti, C. Giurescu, A. E. Baconsky, Radu Enescu…) cade prea adeseori pradă stilului Baedeker; oare pentru că nu i este dat a comenta pe șleau cele ce vede și a scrie întocmai cum gândește?
Notele de călătorie ale tuturor românilor dovedesc deșteptăciunea unei nații istețe și serioase la care potemkiniadele de toate felurile nu țin, ci deîndată sunt descoperite și calificate cu sarcasmul cuvenit.
Expresia argotică „le vede” aici mai ales e potrivită.
Acel de care mi este ciudă că nu a călătorit e Creangă: nimic nu i ar fi scăpat!”
Iată, îmi doresc să fiu și eu măcar o frunză de... pe o Creangă.

5 martie

Þara Sfântă are o istorie de-a dreptul zbuciumată. Ceea ce a câștigat prin istoria sa însă a căpătat dimensiune statală de-abia în 1948, an în care Israelul și-a cucerit independența.
Situat în Asia de sud-vest, Israelul are graniță la nord cu Libanul, la nord-est cu Siria, în est cu Iordania și în sud cu Egiptul. Cel mai bun vecin al Israelului este Marea Mediterană, la vest, așa cum „singurul nostru vecin bun”, la est, e Marea Neagră, cum zicea cu năduf un politician.
Suprafața Israelului, cu tot cu Ierusalimul de Est și cu Înălțimile Golan, teritorii cucerite în urma războiului de șase zile din 1967, este de 21.596 kmp.
Deși, ca țară, Israelul este una dintre cele mai tinere state, ca popor, evreii se numără printre cele mai vechi neamuri ale lumii civilizate.
În cele nici șase decenii de la întemeierea sa, Israelul a traversat o perioadă extrem de tensionată, cu nu puține conflicte armate, între care Războiul Arabo-Israelian din 1948, „Războiul de independență”, „Operațiunea Kadesh”, Războiul de șase zile, din 1967, Războiul de uzură, din 1970, „Operațiunea Pace pentru Galileea”, „Războiul din Golf”, Intifada al-Aqsa.
Populația Israelului este de 5,5 milioane de locuitori, din care circa 82% locuiesc în mediul urban. Peste trei sferturi din populație sunt evrei, 20% arabi, restul fiind minoritari druzi, cerchezi, ruși, americani, români și alții.
Capitala Israelului este Ierusalimul, deși ea nu e recunoscută ca atare de către ONU, din cauza disputelor cu palestinienii pentru Ierusalimul de Est. Capitala are peste 700.000 de locuitori. Alte orașe importante sunt Tel Aviv (în ebraică însemnând „Colina primăverii”, cel mai vechi port din lume, istoria sa depășind patru milenii) Iafo, Haifa, cel mai mare port din Israel, Holon, Ramat Gan, Beersheva, dar atâtea localități, mici ca importanță economică, au relevanță istorică copleșitoare.
Israelul are cinci regiuni: Galileea, Câmpia Esdrealeon (Jezreel), Negev, Dealurile Judeea și Samaria, trei mări – Marea Galileei, Marea Moartă și Marea Roșie.
Cel mai important curs de apă e Iordanul, (pe malurile căruia s-au format cele 12 seminții ale lui Izrael), care adună apele râurilor Dan, Banias și Hatzbani, ce izvorăsc din Munții Hermon, cei mai înalți munți din Israel.
Religia iudaică se bazează pe monoteismul etic, țintind comportamentul moral al oamenilor, unul față de altul, iar Biblia iudaică, cunoscută sub numele de Torah, cuprinde 613 porunci, ce includ etica, credințele de bază, sărbătorile și evenimentele ciclului de viață.
După unele statistici, 16% dintre evrei sunt ultrareligioși, fiind împotriva creării statului Israel, care, spun ei, astfel amână venirea lui Mesia, (deși o parte din acțiunile lor sunt violente, ofensatoare la adresa statului Israel, ard chiar și steagul național, ei sunt tolerați, ni se spune), 34 la sută sunt tradiționali, conservatori, poartă chipe croșetate, respectă ceea ce au făcut părinții, n-au nimic împotriva credincioșilor, iar restul de 50 % nu sunt legați de religie, nu respectă Sabatul, iar un sfert dintre aceștia sunt evrei veniți din Rusia. Arabii sunt musulmani în proporție de 91%, restul fiind creștini. Druzii au religie proprie, pe care o țin în secret, iar cerchezii sunt musulmani și vorbesc o limbă caucaziană.
Ca religie, ortodocșii sunt cei mai vechi, lor urmându-le armenii, copții (creștini din Egipt) și catolicii.
Românii din Israel au venit din România mai ales după cel de-al doilea război mondial. Ajung la câteva sute de mii, mulți dintre ei sunt încă buni vorbitori de limbă română, având chiar și publicații românești.
Sărbătorile evreiești au date diferite față de cele tradiționale, în lume: Anul Nou (Roș haȘana), după calendarul gregorian, cade între 6 septembrie și 5 octombrie, Ziua Pocăinței (Iom Kipur), între 15 septembrie și 14 octombrie, Sărbătorile Tabernacolelor (Șukot), între 20 septembrie și 19 octombrie, Paștile (Trecerea), Pesah, între 27 martie și 25 aprilie, Ziua Independenței (Yom haAțmaut), între 16 aprilie și 15 mai, Săptămâni (Șavuot), între 16 mai și 14 iunie.
Vremea, în Israel, e subtropicală, cu temperaturi cuprinse între 5 și 31 de grade.
*
Þara Sfântă a avut de-a lungul timpului diverse denumiri. Între acestea, Pământul Făgăduinței, Þara Binecuvântată, Þara Dorită, Pământul Hărăzit, Þara Strămoșilor. Dar a fost numită și Amuru sau Met-amuru (Pământul de apus), de accadieni și asirieni, a-Ever-Nahara (de dincolo de râu), de perși, Pahnana, Hana, Hanaan, Hinani, de egipteni, Siria-Palestina sau Palestina, de greci și romani, Palestine, Philistine, de englezi și arabi, Israel, de evrei.
Þara Sfântă leagă Africa, prin Egipt, de Asia, prin Iran, fiind străbătută de drumuri comerciale.
Pe teritoriile sale au fost descoperite mărturii ale existenței umane din paleolitic, în peșterile din Galileea, ceea ce arheologii au numit „cel mai vechi om palestinian”, o specie între omul de Neanderthal și Homo Sapiens. Acesta și-a extins aria de așezare pe întreg spațiul palestinian, încă de prin anul 3000 a. Ch., durându-și chiar așezări fortificate. Până în secolul al XII-lea a.Ch., a fost locuită și de indoeruropeni și de indoiranieni și de semiți.
În teritoriile Þării Sfinte s-a stabilit și Avram cu cei din neamul său de păstori. Și cananienii au înființat aici așezări statornice, sedentare. Între valurile de coloniști se numără și cele 12 seminții ale lui Israel, prin secolul al XII-lea a. Ch.
Regatul Unit s-a creat prin contopirea tuturor neamurilor, sub regii Saul, David și Solomon (1050 – 922 a. Ch.). După moartea lui Solomon, Regatul Unit izraelian s-a divizat în Regatul lui Iuda, la sud, (care a durat până la 586 a. Ch., când a fost cucerit de babilonieni și asirieni, iar Ierusalimul, cu Templul său, centrul religios al iudaismului, a fost distrus), și Regatul lui Israel, distrus de asirieni în 721 a. Ch. Dacă evreii au fost risipiți prin imperiu, populații noi au fost aduse în centru, în Samaria, numiți samarineni, din care mai trăiesc și azi un număr mic, care se revendică de la primii samarineni.
Perșii ocupă Palestina în 549 a.Ch. și o alipesc Þării de dincolo de râu. Atitudinea lor e mai conciliantă, iar o parte dintre evreii risipiți prin imperiul asiro-babilonian se întorc la vechile așezări pe care le refac, între acestea incluzându-se și Templul din Ierusalim. Perioada stăpânirii persane, de aproape două secole, este una de înflorire, se stabilesc legături și cu grecii, aflați și ei în perioada lor de aur. Grecii încep chiar să se stabilească pe țărmul mediteranean al Palestinei, creând puternice centre culturale la Gaza, Yafo, Akko…
Alexandru cel Mare ocupă Palestina în anul 332 a. Ch. și mai târziu o alipește regatelor grecești. Diferențele dintre elenism și iudaism au creat tensiuni, dar s-au produs și influențe benefice asupra culturii și civilizației iudaice, mergând până la impunerea limbii grecești la toate nivelele, chiar și după pierderea supremației grecești.
Romanii pun stăpânire pe Palestina în anul 63 a. Ch., și rămân aici până în 324 d. Ch
Perioada de care se leagă istoria creștinismului e legată de domnia sângeroasă a împăratului Irod cel Mare, care a durat între 37 a. Ch. și 4 d. Ch.
În secolul al IV-lea, romanii mută capitala imperiului de la Roma la Constantinopol, perioada bizantină durând din 324 d. Ch. până în 630. Împărații romani care au recunoscut creștinismul au fost și cei care au început să construiască biserici creștine, Constantin cel Mare și mama sa, Elena, remarcându-se printr-un adevărat cult pentru locurile sfinte, de perioada lor legându-se multe dintre lăcașurile de cult ridicate pe traseele biblice. După 326, se construiesc primele lăcașuri de cult la Mormântul Domnului, pe Muntele Măslinilor, Biserica Înălțării, la Bethleen, la Hebron, unde patriarhii Avram și Sava i-au văzut pe cei trei îngeri, dar pe toată durata Imperiului bizantin, locurile cu semnificație biblică au avut parte de câte o biserică.
Islamiștii cuceresc Palestina în 630, supremația islamistă durând până la cucerirea Orașului Sfânt de către cruciați, în 1099, aceștia întemeind Regatul Ierusalimului. Sultanul Saladin îi învinge pe cruciați la 1187. Palestina intră din nou sub stăpânire musulmană până la 1517, când Suleiman Magnificul ocupă Palestina, aceasta devenind parte a Imperiului Otoman până în 1918, când, cu mandat al Ligii Națiunilor, vin la putere englezii până în 1948, când evreii își cuceresc independența și pun bazele statului Israel. Prin războaiele din 1967 și 1973, Israelul și-a extins granițele până la râul Iordan și Înălțimile Golan, înspre Siria.

6 martie

Ieri am descoperit o filmare mai veche, din februarie 1992, un interviu cu părintele Filaret Gămălău, de la Moșuni. Dincolo de emoția reîntâlnirii cu un „tânăr” reporter de 35 de ani, descopăr ceea ce n-am descoperit la momentul potrivit și nici mai târziu, pentru că nu mai știam pe unde ajunsese această înregistrare, un nou Nichifor Crainic, față de care noi, ca români, am rămas datori.
Nu doar mărturiile despre zilele petrecute împreună cu Nichifor Crainic în închisoarea de la Aiud sunt cutremurătoare, ci și puterea creației la acest om, care nici în închisoare nu a putut pune botniță poeziei. Și ca să nu se piardă textele, le dicta unor colegi de celulă. Printre ei și lui Filaret Gămălău care, în această înregistrare, mi-a spus multe poezii, cele mai multe învățate în anii pușcăriei.
Cum voi găsi puțin răgaz, voi transcrie această înregistrare și voi pune textul în circulație.
*
Am văzut un interviu cu părintele Arsenie Papacioc, de la Schitul „Sf. Maria”, de la Techirghiol, preluat de pe un site de pe Internet.
Spunea la un moment dat duhovnicul mărturisitor de Christos: „Suferințele sunt daruri de la Dumnezeu”. Mi-a venit în minte una dintre afirmațiile celebre ale lui Goethe: „Numai suferința e creatoare”. Merită puse în relație cele două aserțiuni, care au o legătură mistică.
*
„Dosarul” pentru viza pentru Israel e gata. Urmează „selecția”. Pe care dintre noi îi va primi Þara Sfântă?

8 martie

Nichifor Crainic e un personaj fascinant. După ce a luat lumea pribegiei și a altei identități, în 1946 îi moare soția, bolnavă de tuberculoză. Nini, fiica lui, rămâne fără nici un orizont, dar știa că tatăl ei e undeva în țară, ascuns, nu fugit în Germania, cum circulau zvonurile. În 1946, Nichifor Crainic ajunge în județul Mureș, la Lepidea, sub numele de Ion Vladimir Spânu, refugiat bucovinean, negustor de cherestea din satul Gălănești, județul Rădăuți. Pâna la urmă, Nini, fiica lui, însoțită de Alexandru Cojan, îl vizitează, în 1946, după care cei doi se căsătoresc. Cadou de nuntă, în 1951, cinci ani de închisoare pentru deținerea de „documente interzise” – manuscrise și publicații de-ale lui Nichifor Crainic. În 1947, s-a mutat de la Icland la Cerghid, la preotul Ioan Sămărghițan, care i-a fost student, dar, sătul de viața de hăituit, i-a cerut preotului să-l anunțe pe jandarmul din sat de existența lui. A fost arestat, apoi în 1948 a fost pus în lanțuri și dus la Aiud. Aici a stat 15 ani, fără a avea o sentință.
Manuscrisele sale au scăpat „nearestate” pentru că în „entuziasmul” marii capturi, (un fost ministru), polițistul din sat, cam, sărac cu duhul și neștiind el nimic despre Nichifor Crainic, nu s-a preocupat și de percheziția locului unde a fost prins „dușmanul poporului”. După peregrinări numeroase, manuscrisele au fost recuperate după eliberarea, în 1962, din pușcărie a lui Nichifor Crainic. A fost în înmormântat la „Sf. Vineri”, în București, la înmormântare participând și preotul Sămărghițan din Cerghid. Cerghidul de după decembrie 1989 a ținut să marcheze trecerea lui Nichifor Crainic prin aceste locuri, pe casa preotului Sămărghițan fiind așezată o placă memorială.
Filaret Gămălău, ajuns de ani, s-a pensionat și s-a retras în locurile sale natale, la Câmpulung Moldovenesc.

FILARET GÃMÃLÃU:

„Știam că la care le taie lanțurile seara îi duceau și-i executau”

- Părintele Gămălău a slujit mai bine de douăzeci de ani în satul Moșuni, județul Mureș. Până a ajunge însă aici, a trecut printr-o experiență limită. În 1949, a fost condamnat la moarte. Care au fost capetele de acuzare, părinte Gămălău?
- Mai întâi, am găzduit niște ofițeri germani pe care nu i-am mai putut trece frontiera. Am umblat pe malul Tisei. Peste tot erau numai garduri. Am văzut chiar cadavre de oameni împușcați pe malul Tisei. Nu i-am putut trece în astfel de condiții pe ofițerii germani.
- Dumneavoastră ați fost pe front?
- Am fost. Din 1941. Am fost la Școala de telegrafiști din Roman. După ce a început războiul, am plecat pe front. Am fost până la Cotul Donului. Acolo au rămas mulți prizonieri din armata noastră. Câțiva am reușit să ieșim din încercuire. La Odessa, ne-au completat cu o altă unitate. Am fost vreo cincisprezece dorobanți și ne-au completat cu Regimentul 68 Infanterie fortificații, care era la Kahul pe vremea aceea.
Pe niște ofițeri germani i-a prins vremea în țara noastră, după ce războiul a luat alt curs și noi am trecut de partea sovieticilor. Ei au rămas în spatele frontului și, firesc, au încercat să se salveze. Au dezbrăcat hainele de ofițeri și cu hainele unor țărani pe care i-au dezbrăcat, au reușit să ajungă până la mine, la Câmpulung Moldovenesc.
- În ce an se întâmpla aceasta?
- În 1944. Cum să nu-i primesc? Eu am spus așa: sunt tragediile războiului. Nu eu m-am dus să mor în Rusia de capul meu. Nici ei n-au venit din țara lor să moară într-o țară străină. Și i-am primit. Unul din ei a stat la mine trei ani și șapte luni. Pe acesta l-am deghizat în preot. Aveam un văr notar la Primărie și i-am făcut și un buletin fals. I-am mai făcut și alte acte false. Din Johann Meilinger eu l-am făcut Teoctist Vrânceanu.
- L-ați învățat și românește?
- A învățat românește destul de repede. Într-un an de zile a învățat atât de bine că nu puteai să-ți dai seama că e străin. La-m învățat și cum să se prezinte în fața celor de rang bisericesc. Ce s-a întâmplat însă? După trei ani și șapte luni, a venit un inspector la mănăstire. Se numea Rafael Dominte. Era preot. Eu eram plecat în oraș și, fiind într-o sâmbătă seara, inspectorul i-a zis: „Hai, părinte, să facem slujba de vecernie!” Ei, sărmanul Johann, „Antreu și barbă-avea/ Numai slujba n-o știa!” Atunci, crezând că va fi înțeles de inspector, i-a zis: „Prea cucernice părinte inspector, eu nu sunt preot, eu sunt ofițer german, rămas aici, la părintele Filaret!” Atunci, acesta a început să strige la el, să plece în fața lui de-acolo. „Păi, cum să plec până nu vine părintele Filaret?”- i-a răspuns Johann. Nici n-am ajuns bine acasă și a început să-mi facă și mie scandal pentru că l-am primit pe neamț la mine. Eu i-am zis: „Părinte inspector, sunt tragediile războiului… Ca preot, m-am gândit să salvez oameni!” „Ce, tu îmi dai mie lecții? – mi-a răspuns. Să plece imediat de-aici!” Eu am făcut poate o greșeală atunci. I-am spus că, dacă nu-i convine, să plece sfinția sa de-acolo! S-a urcat în mașină și s-a dus direct la Emil Bodnăraș. Þin să vă spun că el a fost coleg de școală cu Emil Bodnăraș. Erau per tu. M-a pârât. A venit „frate-su’”, Emil Bodnăraș, și m-a arestat. Venise împreună cu un consilier sovietic. Ne-au luat, și pe mine și pe neamț, și ne-au dus la Suceava. De la Suceava, cu trei avioane, IAK-uri, din astea cu dublă comandă, ne-au pus pe fiecare într-un avion și ne-au dus la București, la Serviciul secret de informații, pe Plevnei. Erau mulți arestați acolo. Eram din aceia considerați dușmani ai poporului. Am stat acolo câteva luni. După aceea, a venit un procuror și ne-a luat la interogatoriu. A zis: „Părinte, dumneata îmi declari ce vrei. Eu îți admir fapta, ai făcut o faptă creștinească, dar pe dumneata te va lua consilierul sovietic și te va duce în Rusia! Știi cumva rusește?” „Știu ca și românește!” – i-am zis. „Să nu vorbești decât cu translator!” Și așa am și făcut până când, odată, polcovnicul, adică colonelul, i-a spus unui locotenent major: „Mă, omoară câinele acesta, dacă nu vrea să spună nimic! Măcar să declare că a scris și a primit scrisoare din Germania, atâta trebuie!” După ce a plecat colonelul, locotenent majorul m-a luat la bătaie. Până atunci, în fiecare noapte mă scotea și îmi dădea porția de bătaie. Am purtat răni pe picioare, loviturile de cizme din timpul anchetei, vreo cincisprezece ani! Avea niște cozi de mătură, niște bâte, și a început să mă lovească pe unde apuca. Am gândit că dacă tot mă omoară, măcar să le spun că știu rusește. Și am început să-i vorbesc pe limba lui. L-am dezarmat dintr-odată. A aruncat bâta din mână. Mi-a zis să stau pe scaun. Și am început să-i povestesc toată drama, cum a fost. La amiază mi-a adus o gamelă de mâncare. Seara, când a venit polcovnicul, i-a tras o înjurătură de sufletul mâne-sa. Apoi l-a întrebat: „N-ai omorât câinele acesta?” „Știe rusește ca și noi!”, i-a răspuns. Mă întrebă atunci și el: „Știi rusește?” „Sigur că știu!” „Până acum de ce n-ai vorbit?” „Am vrut să văd cât de cinstiți sunteți voi!” N-aveam voie să le spunem nici domni, nici tovarăși. Vorbeam cu tu și voi. Am stat și cu el vreo două ore de vorbă. I-am explicat totul și lui. După aceea, m-au dus în celulă. Și nu m-a mai întrebat nimeni nimic patru luni și nici nu m-au mai scos la anchetă. După patru luni (eram mai mulți români acolo, la Deveras, în Odessa, cei mai mulți fiind ofițeri, condamnați ca criminali de război), ne-au scos afară și tot polcovnicul acela ne-a spus că partidul a găsit de cuviință să ne trimită în țară la noi.
- Știați atunci că vă așteaptă condamnarea la moarte?
- Nu, nu știam. Ne-au trimis în țară și Tribunalul militar din Iași ne-a condamnat la moarte. După aceea, mi-au bătut lanțuri la picioare, știți, așa cu nituri, lanțuri groase. Și am stat cinci luni în lanțuri. Pentru că mă încăpățânasem și nu vroiam să semnez cererea de comutare a pedepsei. Ziceam: „Și așa, tot mă omorâți!” Tot procurorul acuzator mi-a zis: ”Nu fi, omule, așa de încăpățânat, semnează!” Și am semnat! Ca tot el să vină, după ce am stat cinci luni în lanțuri, și să-mi zică: „Vezi, n-ai vrut să semnezi și ți-am comutat pedeapsa în 25 de ani de închisoare!”
Þin să precizez că în lotul în care am fost eu atunci eram 84 de inși condamnați, din care 11 la moarte, dar din aceștia numai doi au fost executați. Unul Groșaru și unul Cușgă, foști comandanți de lagăre pe undeva.
- Mai rețineți nume importante din lotul acela de 84?
- Nu-mi mai amintesc. Ceva doctori și mai mulți militari, închiși pentru crime de război. Pe mine m-au băgat după aceea, pentru că nu m-au dovedit cu spionajul, la uneltire împotriva statului.
După ce mi-au comutat pedeapsa, m-au dus să-mi taie lanțurile. Știam că, la cei care le taie lanțurile seara, îi duceau și-i executau. La cine le tăia dimineața, le comuta pedeapsa.
După aceea, am trecut prin Jilava, ca să ajung în cele din urmă la Aiud, unde am stat mai mult în zarcă, pentru că am avut pedeapsă mare. Acolo erau doar cei cu pedeapsă pe 25 de ani sau pe viață.
- În ce an ați ajuns la Aiud?
- Prin ’50. Și am avut noroc să lucrez în fabrică, la mecanică. A avut grijă un inginer mecanic, fost ofițer, fost căpitan, care m-a luat cu el și m-a învățat mecanică. Bună. Am și lucrat apoi mult în mecanică.
- Cu cine stăteați în celulă?
- În celulă am stat cu generalul Pantazi, cu amiralul Măcelaru, cu generalul Topor, cu Radu Mironovici. Printre aceștia am stat și cu profesorul Nichifor Crainic. Am stat și cu colonelul Dumitrescu Anton, cu generalul Trestiorianu.
- Pe Nichifor Crainic l-ați cunoscut dinainte sau l-ați întâlnit prima oară la Aiud?
- Nu. Eu l-am cunoscut când era ministru al propagandei în timpul lui Antonescu. Eu făceam serviciul cu preotul militar și acesta fusese elev al profesorului Crainic. Am fost și eu o dată cu el la locuința lui Nichifor Crainic. Și mai m-a trimis apoi preotul la el cu niște cadouri. Așa l-am cunoscut. Am ajuns apoi să stau cu el în celulă – eram câte patru în zarcă. În celulă erau opt. Aveau paturi suprapuse. În aceste împrejurări, am ajuns să memorez din poezia lui, elaborată în închisoare.
- Cum a ajuns să apeleze la memoria dumneavoastră Nichifor Crainic?
- Aveam o memorie bună atunci. Nichifor Crainic a avut un vis în noaptea de Crăciun și a făcut o poezie. M-a trezit și mi-a spus „Filaret, am avut un vis și în urma visului am făcut o poezie! Ce zici, ai putea s-o memorezi?” „Să încercăm!” – i-am răspuns.
Și a zis așa: „Slavă ție, Doamne, pentru-această noapte/ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,/ În abisul nopții visu-nmiresmat/ Mi-a cules miresme de naramze coapte/ Slavă ție, Doamne, pentr-această noapte.// A lăsat un înger porțile deschise, / Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor, / În abisul nopții năzărit în vise/ A lăsat un înger porțile deschise.// Doamne, dă aevea pacea ta cerească,/ Care întărește din fricoși profeți,/ Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,/ Doamne, dă-mi aevea pacea cea cerească.// Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,/ Și rodește bobul viitoarei uri,/ Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturi/ Cel înfrânt e-o jele care frânge,/ Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.” Eu am repetat-o de trei – patru ori și apoi m-am culcat. A doua zi, mă întreabă: „Ei, Filaret, ți-am zis ceva aseară, mai ții minte ceva din ce ți-am zis eu?” Și am început să reproduc poezia. (Varianta publicată diferă substanțial de varianta din penitenciar, ceea ce ne îndreptățește să credem că suntem în fața unui text inedit. Iată varianta din volumul Poezii, apărut în 1998: „Slavă ție, Doamne, pentru-această noapte./ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat./ Din abisul păcii visului i-au dat/ dezlegări de taine prin năluci de șoapte,/ Slavă ție, Doamne, pentru-această noapte!/ Semăna cu noaptea umilitei nașteri/ Când ai rupt pecetea vechiului blestem,/ Pacea Ta-nstelând-o peste Bethleem/ Și vărsând lumina veșnicei cunoașteri/ Semăna cu noaptea umilitei nașteri.// Îngerul lăsase porțile-ntr-o parte,/ Cântec fără sunet Te slăvea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor,/ Când spre-abisul păcii, năzărit departe, / Îngerul lăsase porțile-ntr-o parte.// Doamne, dă-mi și mie pacea ta cerească,/ Miezul de tăcere al strigatei vieți/ Care-nflăcpărează din fricoși profeți,/ Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească,/ Doamne, dă-mi și mie pacea ta cerească.// Dă-mi și mie pacea inimii, Stăpâne,/ Flacăra ce nu se zbate-n uragan,/ Să răzbesc războiul duhului dușman,/ Căci țărâna trece, sufletul rămâne, / Dă-mi și mie pacea inimii, Stăpâne./ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,/ Și dulceața celui sfâșiat de leu, / În arena morții, Dumnezeul meu,/ Fii și răsăritul vieții mele-apuse,/ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!”)
După ce i-am reprodus poezia mi-a spus: „Vai, Filaret, ai o memorie minunată. Cum de nu te-am avut eu student. „Păi mă veți acum, domnule profesor!” După aceea, a început el să-mi spună mai multe poezii. Pe unele din ele le-am uitat, iar multe au fost schimbate, până și titlurile pe care le-au avut.
- Titlurile pe care le-a dat la Aiud, față de cele din variantele publicate?
- Față de cum au apărut în volumele care au fost publicate ulterior, pentru că eu le-am cumpărat îndată ce am dat de ele.
- Din poemele memorate în pușcărie ați regăsit texte în aceste volume?
- Sigur, sunt publicate, dar nu sunt tocmai așa. De exemplu, Cântec strămoșesc a avut prima dată titlul de 23 august. Apoi s-a numit Năvălirea barbarilor. Până la urmă, în carte a apărut cu titlul Cântec strămoșesc. Spune: „Pe drumuri de munte izvoarele gem/ Și bombăne-n scorburi frânturi de blestem,/ Pe drumuri din codrii se sparge-o furtună/ Și fulgeră semne că nu ni-e de-a bună/ Pe drumul din vale zăvod grijuliu/ Își caută turma și url-a pustiu./ Pe drumul din țarini se-ncoardă cocenii/ Ca degete care ne-arată bejenii./ Pe drumuri de câmpie-a lui Moș Nicăieri/ Trec gloate surpate din slava de ieri./ Cu vuiet gigantic un veac se răstoarnă,/ Măicuța-și zorește odraslele-n poarnă;/ Încalecă-n grabă, se uită-napoi,/ Și zdrențuie cerul cu părul vâlvoi.,/ Că-n urma ei vine cu muget sălbatic/ Gâtlej fără margini de zmeu asiatic./ Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te vremii și visului rău./ Ah, nu mi-e de ducă și nici mi-e de stare,/ Doar inima frântă ți-o pun în spinare/ Și-aș vrea ca să-ncapă în tainița ei/ Și muntele mare și bobul de mei./ Dar dacă nu-ncape, cu gene de moină,/ Iau holda-ntr-o pâine și țara-ntr-o doină./ Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te vremii și vântului rău!
(Varianta publicată: Pe drumuri de codru șuvoaiele gem/ Și bombăne-n scorburi frânturi de blestem,/ Pe drumul de munte se sparge furtună/ Și fulgeră semne că nu mi-e de-a bună,/ Pe drumul spre zarea lui Moș-Nicăieri/ Trec gloate surpate din slava de ieri.// Cu vuiet gigantic de veac se răstoarnă;/ Și Maica-și zorește odraslele-n poarnă;/ Călare-n furtună, se-ncruntă-napoi/ și zdrănțuie cerul cu părul vâlvoi./ Că fiara flămândă pământul ni-l calcă/ Cu falca-n țărână și-n ceruri cu-o falcă.// Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te zării și vântului rău./ Cum nu mi-e de stare și nu mi-e de ducă,/ Ia-mi inima frântă și fă-te nălucă./ Aș vrea tot ce-i munte și boabă de mei/ Să-ncapă de-a-ntregul în tainița ei,/ Iar dacă nu-ncape, cu genele moină/ Iau holda-ntr-o pâine și țara-ntr-o doină./ Hai, murgule, du-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te zării și vântului rău!”
- Cam câte poeme de-ale lui Nichifor Crainic ați memorat în închisoare?
- Am memorat multe, nu mai știu numărul lor.
- Câte mai știți din ele, după câteva zeci de ani?
- O bună parte din ele, dacă fac un efort de memorie. Dacă m-ați fi întrebat în urmă cu 15 - 20 de ani, vi le-aș fi spus pe toate pe care le-am memorizat.
Dacă vreți, vă mai spun câteva.
- Vă rog!
- Cântecul potirului.. „Când holda de seceri tăiată fu gata/ Bunicul și tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Ppăreau barba lui Domnu’ Cristos.// Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțând-o sfielnic cu semnele Crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,/ Ppărea că e fața lui Domnu’ Cristos./ Și iată potirul la gură te duce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Hrănește-mă carne de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în grâne și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine, / Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.// Din curpenul viței ce-nconjură crama,/ Bunica și mama/ Îmi rupse-un ciorchine spunându-i povestea:/ Copile, grăiră, ăst must sângeros/ Este sângele Domnului nostru Hristos./ Când via culeasă de struguri fu gata,/ Bunicul și tata/ În joc de călcâie zdrobind nestemate,/ Ce varsă ca rana șuvoaie-nspumate,/ - Copile, grăiră, ăst must sângeros/ E-al Domnului nostru Cristos.// Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în grâne, ca mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.// Podgorii bogate și lanuri mănoase,/ Iisuse Cristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne/ Și sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâne,/ Tu, viața de-apururi a neamului meu ».)
(Varianta publicată: „Când holda de seceri tăiată fu gata/ Bunicul și tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnu’ Cristos.// Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțând-o sfielnic cu semnele Crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,/ Ppărea că e fața lui Domnu’ Cristos. / Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Hrănește-mă carne de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine, / Tu pâinea de-apururi a neamului meu.// Din curpenul viței ce-nfășură crama,/ Bunica și mama/ Au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:/ - Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La caznele Domnului nostru Cristos!// Apoi, când culesul de struguri fu gata,/ Bunicul și tata/ În joc de călcâie jucând nestemate,/ Ce lasă ca rana șiroaie-nspumate,/ - Copile, grăiră, e must sângeros/ Din inima Domnului nostru Cristos.// Și iată potirul la gură te duce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.// Podgorii bogate și lanuri mănoase,/ Iisuse Cristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne/ Și sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâne./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, viața de-a pururi a neamului meu ».)
-Ce fel de om era Nichifor Crainic?
- Să vă spun așa, ca statură, nu era prea înalt. Era un om agreabil, dar nu pentru toată lumea, că mulți l-au criticat.
- Chiar și în închisoare?
- Chiar și în închisoare. Și de ce? Ei, ca să-l compromită, de multe ori îl chemau la grefă și acolo îl serveau cu cafea, cu cine știe ce altceva. Și-apoi chemau pe câte unul și-i ziceau: „Uite, acesta e turnător!” Adică delator, dar, știți, în închisoare li se spunea turnători celor care pârau pe unul și pe altul de unele lucruri pe care le-au făcut sau despre ce-au vorbit.
Când vorbea, vorbea minunat. Minunat! Cât de obosit eram, pentru că lucram în fabrică, dacă începea să vorbească mă ținea treaz.
- Despre ce vorbea, în general?
- Despre teologie.
Lucra și el în fabrică. Acolo eu îi cam făceam norma. Că dacă nu-și făcea norma, nu-i dădeau de mâncare.
Eu am stat cu dânsul patru ani. Dacă vreți, vă mai spun o poezie de-a sa, vă mai spun?
- V-ascult.
- Noaptea învierii. E o poveste care s-a întâmplat în Muscel cândva, la o moșie a Brătienilor. Un tânăr s-a înarmat cu o secure să dea o lovitură la clădirea lor, unde-aveau conacul lor boieresc, să dea o lovitură pentru că credea că au aur și bani. Și n-a găsit timp mai potrivit decât în noaptea de Paști.
O, Doamne. Am un lapsus. O să vă spun alta.
- Până vă mai amintiți un poem, poate vă amintiți o întâmplare mai deosebită din anii petrecuți împreună în închisoare.
- Nu, nu, pentru că mi-am amintit poezia Noaptea învierii: „Din spuma de vișini răsare conacul/ Sub nemărginitul safir înstelat./ Aprins de-așteptare, pândește buimacul/ Strângându-și toporul sub brațu-ncordat.// Troianul de floare l-ascunde ca norul/ Ce-ar vrea să se spargă-ntr-un trăsnet grozav./ Din sânge rachiul, din minte cu-omorul/ Străpung cu duhoare văzduhul suav.// E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Miresme-s în codri, miresme-n grădini, / Spre marea minune se-ndreaptă natura,/ Cu arbori și ierburi făcându-și lumini. // Un clopot dă semnul, răspund celelalte,/ Talazuri cântate rotind în eter,/ Se umplu de vuiet tăcerile-nalte/ Și sufletul lumii se urcă la cer.// Tâlharul înjură pioasa zăbavă/ Cu care creștinii se duc la altar./ Pur crinul credinței îl învăluie-n slavă,/ Îl mângâie roua cerescului har.// Conacul e singur. Stăpânii plecară./ Zăvoarele azi pe uși nu se pun,/ Deschisă e poarta oricărui de-afară,/ Că-n noaptea aceasta tot omul e bun.// Rămasă acasă bătrâna oloagă/ Hristos înviatul se mișcă-n iatac./ Bătrân-an fotoliu, sub candeli se roagă,/ Când intră năvală tâlharul buimac.// Alături e lada crezută cu aur / Ce-ar face un demon din omul mărunt,/ El strânge toporul de parcă-l sugrumă,/ L-azvârle în aer sălbatic și crunt.// Bătrâna se uită la el fără frică,/ Cu chipu-n văpaie de candeli nimbat,/ Ea crede că omul o cruce ridică/ Și glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”// Ce blândă căldură, ce miere cerească,/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit./ Îi tremură mâna când vrea să lovească,/ Toporul îi cade cu zgomot icnit.// Se mișcă nălucă Hristos în icoană,/ Se umple de lumină tihnitul iatac,/ Podeaua răsună cu stranie zvoană,/ De parcă-n adâncuri ar geme un drac.// O clipă fu totul și-acum se frământă/ Ca noru-ntre vânturi de nord și de sud;/ Cu mintea trezită și-asupra-i răsfrântă,/ Se vede pe sine sălbatic și crud.// Cu spaimă zărește acum la trezie/ Dihănii ce-n bezna din suflet i s-ascund,/ Pe cum în apa când e străvezie / Vâscoase jivine târându-se-n fund.// Bătrân-al privește de parcă-l răsfață,/ Străină cu totul de zbuciumul lui;/ Lui i se pare bunică-sa însăși de față, / Pe vremea când gingaș era doar un pui.// Venea împreună cu buna bătrână,/ În noaptea aceasta la Domnul Hristos,/ Râdeau ghioceii în chita din mână/ Și inima floare s-o ducă prinos.//Ah, sunet de clopot și ropot de toacă, / Odraslă de înger rămasă-napoi,/ Munte de minte căzută-n băltoacă/ Și neaua din suflet topită-n noroi!// Zdrobit în genunchi el cade și cere iertare:/ „Iertare, iertare”, cu glas sugrumat./ Bătrân-al privește cu-adâncă mirare,/ Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”
(Varianta tipărită: „Din spuma de vișini răsare conacul/ Sub nemărginitul safir înstelat./ Aprins de-așteptare, pândește buimacul/ Strângându-și toporul sub brațu-ncordat.// Troianul de floare l-ascunde ca norul/ Ce-ar vrea să se spargă-ntr-un trăznet cumplit/ Din sânge rachiul, din minte amorul/ Străpung cu duhoare văzduhu-nflorit.// E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Tămâie e-n codri și smirnă-n grădini,/ Spre marea minune se-nalță natura/ Cu ierburi și arbori schimbați în lumini.// Un clopot răsună, răspund celelalte,/ Talazuri cântate rotind în eter,/ se umplu de vuiet tăcerile-nalte/ Și sufletul lumii se suie spre cer.// Buimacul înjură păruta zăbavă/ Cu care creștinii se duc spre altar/ Pur crinul credinței se leagănă-n slavă/ Să-l miruie roua cerescului har.// Conacul e singur. Ai casei plecară./ Zăvoarele astăzi pe uși nu se pun,/ Deschisă e poarta oricărui de-afară./ În noaptea-nvierii tot omul e bun.// Acasă rămase bunica oloagă/ Iisus înviatul lucește-n iatac./ Bătrân-an fotoliu, sub candeli, se roagă/ Când intră năvală tâlharul buimac.// Alături e lada crezută cu-o sumă/ ce face un diavol din omul mărunt,/ El strânge toporul de parcă-l sugrumă/ Smucindu-l în aer sălbatic și crunt.// Bătrâna se uită la el fără frică/ Cu chipu-n văpaie de candeli nimbat,/ Ea crede că omul o cruce ridică/ și glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”.// Ce caldă blândețe, ce miere cerească/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit?/ Se năruie brațul ce vru să lovească, / Toporul îi cade cu zgomot icnit.// Se mișcă nălucă Iisus în icoană/ Și-nvăluie-n aur tăcutul iatac,/ Podeaua răsună de stranie zvoană/ De parcă-n adâncuri ar geme un drac.// Atât a fost totul. Acum se frământă/ Ca noru-ntre vânturi de nord și de sud;/ Cu mintea trezită și-asupră-și răsfrântă,/ Se vede deodată nemernic și crud.// Cu spaimă zărește, surprinse-n trezie,/ Dihănii de beznă ce-n suflet se-ascund/ Precum într-o apă când e străvezie/ Vâscoase jivine târându-se-n fund.// Sub bolta-nstelată, ce stă-n sărbătoare,/ Pământul se-ntinde smălțat ca un preș,/ Tot omul lumină, tot pomul o floare,/ Doar el, pângăritul, se simte un leș.// Bătrân-al privește de parcă-l răsfață,/ Străină cu totul de zbuciumul lui;/ Ea pare bunica lui însuși de față/ Ca-n vremea când, fraged, era doar un pui.// Mergea împreună cu sfânta bătrână/ În nopți ca și asta, la Domnu’ Hristos,/ Râdeau ghioceii în chita din mână/ Și inima floare s-o ducă prinos.// O, glasuri de clopot și ropot de toacă,/ Odraslă de înger rămasă-napoi,/ Cascadă de munte căzută-n băltoacă,/ Zăpadă de suflet topită-n noroi!// Zdrobit îngenunche și geme: „Iertare,/ Iertare, iertare”, cu grai sugrumat./ Bătrân-al privește cu-adâncă mirare,/ Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”).
- Cum reușeați să memorați poemele mai lungi?
- Mi le scriam pe talpa bocancului sau pe perete, în sală, când gardianul se uita în altă parte, le memoram, și-apoi răzuiam peretele. Dacă le găsea scrise ne pedepseau, ne băgau la izolare. Ne băgau într-o cameră neagră, fără lumină. Două zile nu dădeau de mâncare și una dădeau. Am făcut și eu vreo 21 de zile de ”neagră” de-aceea.
- Când vă dicta, de obicei, Nichifor Crainic poemele?
- Mai mult noaptea. Noaptea, când era liniște, atunci gândea și-apoi mă trezea: „Hai, Filaret, să-ți mai spun ceva!” Și-mi spunea și eu ce puteam memorizam atunci, ce nu îmi scriam sau pe talpa bocancilor sau pe perete și le memoram mai târziu.
- Ați fost singurul căruia îi dicta poeme?
- Din câte știu eu da. Nu cunosc pe altcineva căruia să-i fi dictat poeme, cel puțin în cei patru ani.
În celula noastră numai mie mi le dicta. Era cu noi și generalul Trestioreanu. Se cam supăra pe el și-i zicea: „Mă, lasă omu-n pace să doarmă”. Dar mie-mi plăcea să-mi spună poezii, eram tânăr la vremea aceea și-mi plăcea să-l ascult. Era minunat. Încântător era.
Dacă vreți, vă mai spun o poezie.
- Spuneți!
- Dolores: O minune ce s-a-ntâmplat la Madrid. „Trei fete ca trei Cosânzene/ Ieșiră senine din Dom;/ În cale cerșește un om/ Sub ziduri străvechi, madrilene./ E orb, dar frumos de mirare/ Și-n negrele lui suferinți/ Îi șade ca-n umeri de prinț/ Buleandra din care răsare.// Și-n aprigul soare iberic/ Ce-l arde de sus, nevăzut,/ El cântă un cântec țesut/ Din veșnicul vieții-ntuneric./ Trei fete ca trei Cosânzene/ Se-opriră uimite în loc./ De-atât blestemat nenoroc,/ Au bură de lacrimi pe gene.// Întâia duioasă-ntre fete/ Se-apleacă spre orbul sărman/ Și, floare de aur, un ban/ Cu degete palide-i dete./ Milogul cu stinse orbite/ Ridică orbirea spre cer/ Norocul să-i fie străjer/ și zilele ei fericite.// A doua trufașă-ntre ele,/ Nici ea nu se vrea mai prejos,/ Și-aruncă din scumpul prisos/ Doi bani cu lucire de stele./ Milogul ridică zadarnic/ Orbirea-i spre cerul turchez/ Și cântă un cântec cu miez/ Ce-i laudă sufletul darnic.// A treia-ntre fete orfană/ Ea n-are nici aur, nici argint/ Să-i dea de pomană./ Zdrobită-n nemernic suspin,/ Ea cade-n genunchi și-l sărută.// Și iată prin pleoapele oarbe/ Un fulger fierbinte trecu/ Și orbul deodată văzu/ Că viața frumoasă e foarte./ Și-n viscol de crudă lumină/ Plutește ca dus de-un talaz,/ Cu ochi uluiți de extaz,/ Privind nălucirea străină.// Milogul zburdă buimac./ Dar cea cu sărutul de leac/ Nu-i oare fecioara Maria?/ Și-atunci pomana de aur în schimb/ Pe un maldăr de roze dând-o,/ Drept recunoștință/ La picioarele fetei punând-o.// Fata știe că nu i se cuvin, /Zdrobită-n nemernic suspin,/ Culege de jos trandafirii./ Cu florile pline de soare,/ Ea pleacă spre sfântul altar,/ În cinstea minunii ca dar/ Etern milostivei fecioare.// Și iată că-n urma ei val/ Sporind după valuri cu zorul,/ Îi cade-n genunche poporul,/ Madridului medieval.// Și-atunci, din statuia de sus,/ Din raze de candeli domoale/ O mână de marmură moale/ Pe creștetul fetei s-a pus”.
(Varianta tipărită: „Trei fete ca trei Cosânzene/ Ieșiră senine din Dom;/ În cale cerșește un om/ Sub ziduri străvechi, madrilene./ E orb, dar frumos de-a mirare/ Că pare un falnic cocon/ Surpat din profir și vison/ În zdreanța din care răsare.// Sub aprigul soare iberic/ Ce-l arde de sus, nezărit,/ El plânge un cântec urzit/ Din veșnicul vieții-ntuneric./ Trei fete ca trei Cosânzene/ L-ascultă uimite pe loc./ De-atât blestemat nenoroc,/ Au bură de milă pe gene.// Iar una duioasă-ntre fete/ Se pleacă spre orbul sărman/ Și, floare de aur, un ban/ Cu degete palide-i dete./ Milogul cu stinse orbite/ Aprinse o rugă spre cer/ Norocul să-i fie străjer/ Și zilele ei fericite.// A doua trufașă-ntre ele,/ Nici ea nu se vrea mai prejos,/ I-aruncă din scumpul prisos/ Doi bani cu sclipire de stele./ Milogul ridică zadarnic/ Orbirea-i spre cerul turchez/ Și cântă un cântec cu miez/ Ce-i laudă sufletul darnic.// Dar fata de-a treia, orfană,/ Privește la toate cu jind,/ Nici aur, nici barem argint/ Ea n-are să-i dea de pomană./ Privindu-l în fața durută,/ Cu geamăn și-adânc crezământ,/ El pare duios ca un sfânt,/ Ea ochii pierduți i-i sărută.// Și iată sub pleoapele moarte/ Un fulger fierbinte trecu/ Și orbul deodată văzu/ Că lumea frumoasă e foarte./ În viscol de crudă lumină/ Plutește ca dus de talaz,/ Cu ochi uluiți, în extaz,/ Sorbind strălucirea străină.// Din bezna de pân-adineauri,/ Ah, domul ia formă de dom/ Și omul figură de om/ Iar banul sclipire de aur!/ Ce-i pentru miros o grădină,/ Ori pentru auz un cuvânt,/ Când raiu-nflorit pe pământ/ E-a ochilor sfântă lumină.// El vede! Chiar soarele-i spune./ Vai celor ce văd și nu știu,/ Pământul le pare pustiu/ Deși ne mișcăm în minune!/ Trei fete-i zvonesc bucuria/ Că vede și zburdă buiac./ Dar cea cu sărutul de leac/ Nu pare Fecioara Maria?// Ea are și n-are știință/ De fulgeru-aprins între ei,/ Dolores e numele ei/ Iar inima-n piept umilință./ Ea simte smerita făptură/ Că omul nu vântură stânci;/ În faptele mari îi dau brânci/ Puteri mai presus de măsură.// Dar el, avântat, preamărind-o,/ O vede în abur de nimb,/ Pomana de aur în schimb/ Pe-un maldăr de roze zvârlind-o,/ Evlavie naltă-l cuprinde/ Și florile, - singur avut, -/ Picioarele ei așternut/ Ca precistei însăși le-ntinde.// Dolores e-n culmea uimirii,/ Ea știe că nu i se cuvin,/ Smerită-n nemernic suspin,/ Culege de jos trandafirii./ Și multa mireasmă de floare/ O duce plângând la altar/ În cinstea minunii ca dar/ Etern milostivei fecioare.// Și iată că-n urma ei val/ Sporind după valuri cu zorul,/ Genunchii și-i frânge poporul,/ Madridului medieval./ Și ins de la ins se-nfioară:/ Un codru de flăcări aprins,/ O mie de glasuri un ins,/ Slăvind-o pe sfânta Fecioară.// Și iată, statuia se moaie/ Din marmură trup omenesc/ Iar ochii privind-o-mpietresc/ Cum peste Dolores se-ndoaie./ Atunci milostiva de sus,/ În zare de candeli domoale,/ O mână de marmură moale/ Copilei pe creștet s-a pus”.
- Vă vorbea de viața lui de dinainte, despre politică?
- Nu vorbea prea mult despre viața lui, pentru că acolo era tot timpul pericolul ca, dacă auzea cineva, dacă afla despre lucruri de dinainte, despre călătoriile lui prin cutare țară, prin cutare loc, delatorii turnau, iar pe el imediat îl luau la anchetă.
- Cum a suportat Nichifor Crainic regimul de detenție?
- Foarte greu. Era rău de foame. Îl chinuia foamea tot timpul. Eu mă uscasem, așa, ca o ploșniță, și m-am menținut așa, slab de tot.
- De muncit putea să muncească?
- Îl puneau la muncă ușoară, nu la lucru mai greu, complicat. Dar nici așa nu-și prea putea face norma, săracul. Era tare slăbit, slăbit peste măsură.
- Nu ați simțit și dumneavoastră impulsul să scrieți poezie, după ce ați făcut acel exercițiu de memorie cu poezia lui Nichifor Crainic?
- Am încercat și eu. Dar, „Drag mi-a fost să fiu poet, / dar condeiul nu-i țapină,/ Ca să trag ca la brădet”.
- Ați scris în pușcărie sau după ce v-au eliberat?
- După. Să vă spun una făcută aici, de când sunt la Moșuni, dedicată soției mele și intitulată Despărțire: „Iar dacă mâine-ntr-un sicriu,/ Voi trece-ntr-un mormânt pustiu,/ Tu-mi vei urma cu ochii plânși,/ Cu mâna ta s-arunci țărână/ Să spui în șoaptă-o rugă și-un suspin,/ Iar din clopotnița bătrână/ Să-mi sune jalnic clopote bătând./ Deși pe-aici sunt oameni buni,/ Tu în curând pleca-vei din Moșuni./ Dar nu uita să vii măcar o dată la mormântul meu,/ Să vii măcar o dată și s-aduci/ O tufănică galbenă de nuci,/ Pe care-am admirat-o eu mereu./ Să vii cu gândul limpede-n trecut,/ S-aduci pe-al meu mormânt o tufănică,/ S-o pui încet, cu mâna ta cea mică,/ Pe care nu mă săturam cândva să o sărut./ Și de te-ntreabă cine te-ntâlnește,/ Ce cauți tu străină tristă-n cimitir pribeagă,/ Tu să-i răspunzi: Aice odihnește acel ce-n lume i-am fost cea mai dragă”.
- Părinte Filaret Gămălău, există diferențe mari între versiunile poemelor pe care vi le-a dictat Nichifor Crainic în închisoare și versiunile publicate în cărțile apărute după 1990?
- Există mai multe. De exemplu, la poezia Tu. În volum ea are titlul Laudă. Eu o știu așa de la poet, de la Nichifor Crainic: „Tu, cel ce te-ascunzi în etern-ați amiază,/ Și lumea în haos o spânzuri cu-o rază,/ Metanie ție și slavă./ Izvor nevăzut al văzutelor linii,/ Mă scalzi și pe mine în baia luminii/ Un mugur de carne și lavă.// Sunt duh învelit în năluca de humă,/ Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă,/ Dar sunt nerăspunsă-ntrebare./ Ce gând de destoinic să-mi spună-ncotro e/ Oceanul de foc ce icnind fără voie/ Zvârlitu-m-a viu în mișcare?// Nici maica nu știe ce tainică normă/ Îmi dete din carnea-i vremelnică formă,/ Neant înflorit în minune./ Căci toate izvoadele umbrelor noastre/ Roiesc mai presus de arhangheli și astre/ Din veșnica ta-nțelepciune.// În ceruri, Părinte, sunt aburi în aburi/ Asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi/ Prind coajă de carne în spațiu./ Tu cugeți, se naște; îngădui, durează;/ Respiri, înflorește; iubești și vibrează/ De sfântul iubirii nesațiu.// De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ Fac dâră de umbră acestei planete/ Cu spumă de soare pe creste;/ Din duhul credinței gustând veșnicia,/ În pulberea vremii îmi strig bucuria/ Că sunt întru Cel care este!// Puzderii de stele ascunse-n amiază,/ Făpturile-n tine de-a pururi durează/ Și-n spațiu vremelnic colindă./ A fi, fericire eternă și sfântă!/ Și vrajă e toată lumina răsfrântă/ De-a gloriei tale oglindă”.
(Varianta tipărită: “Tu, cel ce te ascunzi în etern-ați amiază,/ Și lumea o spânzuri în haos de-o rază,/ Metanie ție, Părinte./ Izvod nevăzut al văzutelor linii,/ Mă scalzi și pe mine în unda luminii/ Un mugur de carne fierbinte.// Sunt duh învălit în năluca de humă,/ Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă,/ Dar sunt nerăspunsa-ntrebare./ Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e/ Oceanul de somn ce icnind fără voie/ M-a-mpins și pe mine-n mișcare?// Nici maica nu știe ce tainică normă/ Îmi dete din carnea-i vremelnica formă,/ Neant înflorit în minune./ Căci toate izvoadele umbrelor noastre/ Roiesc mai presus de arhangheli și astre/ Din veșnica ta-nțelepciune.// În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi/ Și-asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi/ Prind coaja de carne din spațiu./ Tu cugeți, se naște; voiești și durează;/ Respiri și-nflorește; iubești și vibrează/ De-adâncul luminii nesațiu.// De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ Fac dâra de umbră acestei planete/ Cu spuma de soare pe creste;/ Și-n saltul credinței gustând veșnicia,/ Din pulberea lumii îmi strig bucuria/ Că sunt întru Cel care este!// Puzderii de stele ascunse-n amiază,/ Făpturile-n tine de-a pururi durează/ Și-n spațiu vremelnic colindă./ A fi, bucurie eternă și sfântă!/ O vrajă a toată lumina răsfrantă/ De-a gloriei tale oglindă”.
- Când s-a terminat calvarul condamnării dumneavoastră la moarte?
- În 1964. Nichifor Crainic a plecat mai înainte. Au fost puși în libertate și criminalii de război. Eu, cu Decretul din 1964, am fost pus în libertate. Însă tot la fel de timorat am fost față de fostul regim totalitar, față de Securitate, cum am fost poate și în închisoare.
- Părinte Filaret, după ce-ți trecut prin condamnarea la moarte, ați da o definiție morții ?
- Aș putea să dau. Este moartea fizică, trupească, și este moartea spirituală. În locurile pe unde-am fost, dorința de a fi, de a trăi, acea spirituală, credința pe care am avut-o, în puterea și în bunătatea lui Dumnezeu, n-am pierdut-o niciodată, în tot timpul cât am fost în detenție. Am avut poate și slăbiciuni, scăderi, când mă gândeam – era o epidemie de sinucideri – oare de ce să trăiesc să le fac sălbaticilor ăștia pe plac ? Mă gândeam ca într-o dimineață să plonjez între scări de la etajul patru, când ne scoteau în fabrică, și să termin. Noaptea am avut un vis, așa cum vezi un film la televiziune. Am visat că în celula 297, că am stat foarte mult acolo, s-a deschis ușa și a intrat un om de o frumusețe rară, cu o cămașă albă, sclipitoare, până în pământ, și am văzut stigmatele – barba-n furculiță, castanie, părul bogat, revărsat ondulat pe spate, am văzut stigmatele și mi-am dat seama că e Mântuitorul Hristos. Am sărit din pat. A fost vis numai. Și m-a-ntrebat : « Ce vrei să faci ? Uiți că ai fost slujitor la altarul meu ? » Și-atunci am zis : « Doamne, dacă mi-ai dat sarcină grea s-o duc în spate, dă-mi putere ! » Și-a zis: “Vei avea!”
A doua zi, când m-am trezit, mi se părea că sunt cel mai tare om din lume. Îi sfidam pe toți gâzii ceia care erau acolo. Și încă cinci ani am mai făcut după aceia, dar n-or mai fost așa grei cum au fost primii zece ani.
- Ați mai revăzut Aiudul, închisoarea Aiudului, după ce v-ați eliberat?
- L-am revăzut doar din tren, din mașină.
- Ați avea puterea să mai intrați în celula în care ați stat închis acolo?
- Nu știu, mă tem de-un infarct.
- Dac-ar fi să vă întâlniți acum cu Nichifor Crainic, ce ați avea să-i spuneți?
- D-apoi, nu știu. Aș avea multe de spus despre ceea ce a urmat după ce-a plecat dânsul. El a mai trăit zece ani după eliberare. A fost eliberat în 1962 și a murit în 1972.
- Vă propun să încheiem dialogul nostru tot prin vibrațiile sufletești ale lui Nichifor Crainic. Vă mai amintiți vreun poem?
- Da. Unde sunt cei care nu mai sunt ?: « Întrebat-am vântul, călătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Spre-albastre margini de pământ:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a vântul: Aripile lor/ Mă doboară nevăzute-n zbor.// Întrebat-am minunata ciocârlie,/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.// Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n întuneric/ Taine nepătrunse de cuvânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a bufnița: Vei vedea/ Când Marele-ntuneric va cădea ». (Textul tipărit : « Întrebat-am vântul, călătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pământ:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a vântul: Aripile lor/ Mă apasă nevăzute-n zbor.// Întrebat-am luminoasa ciocârlie,/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.// Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n întuneric/ Tainele nespuse de cuvânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a bufnița: Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea ».)
- Vă mulțumesc.
- Vă mulțumesc și eu pentru atenția și bunăvoința dumneavoastră și, ca să zic așa, efortul dumneavoastră de a arăta ceva din trecutul vieții noastre, care a fost atât de chinuit, și a-l face cunoscut și la urmașii noștri.
*
Cum oare s-ar putea numi suferința, calvarul acestor oameni trecuți prin infernul închisorilor comuniste?
Nu numele de Golgotă îl poate avea toți acei ani în care oameni fără vină au fost condamnați și supuși unor chinuri inimaginabile. Nu crucificare s-ar putea numi ceea ce au făcut necredincioșii zilei, care s-au crezut dumnezei, judecând și condamnând, “fără să găsească vină”?

11 martie

Câți români trăiesc oare acum în Þara Sfântă, ce i-a dus acolo, din ce și cum trăiesc?
Câți evrei au plecat din România în Israel dar nu-și pot scoate România din suflet, așa păcătoasă cum e ea!? La repatriere, evreii primesc câte 16.000 de dolari și statul evreu le plătește chiria timp de un an.
Și când te gândești ce aproape e Þara Sfântă! La nici două ore și jumătate de București cu avionul!
Dar, spune protosinghelul Ioanichie Bălan, în cartea sa, Pelerinaj la locurile sfinte, „întreaga viață e o lungă călătorie spre Þara Sfântă”.

17 martie

În sfârșit, am și traseul, pe zile:
9 mai: București – Aeroportul Ben Gurion – Tel Aviv (Cazare)
10 mai: Caesarea (Teatrul Roman, Apeductul, Fortpăreața) – Haifa – Muntele Carmel – Nazareth – Muntele Tabor – Cana Galileei – Tiberias (cazare)
11 mai Marea Galileei – Muntele Fericirilor – Tabgha – Capernaum – Tiberias (cazare)
12 mai: Yardenit (Centrul Baptismal) – Jerihon – Mănăstirea Quarantaniei – Mănăstirea Sf. Hozevitul – Ierusalim (cazare)
13 mai: Vechiul Ierusalim (Tur de oraș, Zidul Plângerii, Muntele Templului, Via Dolorosa, Biserica Adormirii Maicii Domnului, Golgota, Locul Cinei – Sf. Liturghie la Sf. Mormânt – Ierusalim (cazare)
14 mai: Noul Ierusalim (Muntele Măslinilor, Biserica Sf. Ștefan, Biserica Națiunilor, Mănăstirea Sf. Maria Magdalena) – Mănăstirea Rusească a Înălțării – Ierusalim (cazare)
15 mai: Bethleem (Biserica Nașterii) – Hebron (Mormintele Patriarhilor) - Qumran – Ierusalim
16 mai: Aeroportul Ben Gurion – București.
Și un îndemn al organizatorilor: „Găsește drumul către sufletul tău!”.

20 aprilie

Vremurile au fost îngrozitor de tulburi. N-am mai avut nici un pic de răgaz să mă gândesc la pelerinajul în Þara Sfântă. Au avut grijă necredincioșii zilei, ajunși vremelnic la putere, să-mi umbrească această bucurie, această așteptare.

26 aprilie

E a treia zi de Paști și încerc să fug în viitor, să descopăr o lume care nu contenește să fascineze și prin trecutul ei și prin prezent și prin ceea ce ar putea să aducă viitorul. Să-mi imaginez într-o astfel de zi Ierusalimul. Cred că locul acesta mustește de credință și de istorie.
De ce rămâne Israelul locul la care lumea creștină continuă să se raporteze, între ciocanul și nicovala iudaismului și islamismului? De ce e spațiul din care orice creștin nu ezită să-și extragă seva credinței, iubirii și slavei lui Dumnezeu?
Ce știu creștinii și ce nu înțeleg creștinii din ceea ce înseamnă azi Israelul? Ce trebuie neapărat să știe atunci când își propun să ajungă în Israel? Ce trebuie „recapitulat” despre Ierusalim, despre Þara Sfântă în general, despre istoria evreilor, pentru ca trăirea spirituală a unui pelerin să fie cât mai profundă? Să nu se lase deturnată, furată și hrănită doar de simpla curiozitate turistică?
Îmi amintesc de pelerinajul de anul trecut de la Niceea, unde s-a ținut în 325 primul Sinod ecumenic, cât de marcați eram noi de ruinele bisericii Palatului lui Constantin cel Mare, (care a și convocat acest întâi Sinod), lăsate în voia sorții de musulmani, pentru care păreau că nu au nici o semnificație, nici o importanță, în timp ce pentru noi, creștinii ortodocși, care am străbătut mii de kilometri ca să ajungem acolo, locul respira istorie, credință, viață.
*
Sfintele Sinoade sunt, după Dicționar, Adunări ale reprezentanților Bisericii, convocate pentru a rezolva disputele doctrinale și ecleziastice. Biserica recunoaște următoarele șapte Consilii ecumenice: 1. Niceea, în anul 325, 318 părinți prezenți - a fost condamnat Arianismul, s-a definit divinitatea lui Hristos și s-a alcătuit pentru prima dată Crezul. 2. Constantinopol, în anul 381, 180 părinți prezenți - a fost condamnat Apollinarismul, s-a definit divinitatea Sfântului Duh și s-a completat Crezul. 3. Efes, în anul 431, 200 părinți prezenți - a fost condamnat Nestorianismul și a fost definit termenul Theotokos (Născătoarea de Dumnezeu). 4. Chalcedon, în anul 451, 630 părinți prezenți - a fost condamnat Monofizitismul. 5. Constantinopol, în anul 553, 165 părinți prezenți - au fost condamnați diverși eretici și păgâni. 6. Constantinopol, în anul 680, 281 părinți prezenți - a fost condamnat Monothelismul. 7. Niceea, în anul 787, 350 părinți prezenți - a fost condamnat iconoclasmul.


Târgu-Mureș, 1 mai

PLECÃRI

Încă o seară se amână,
încă o moarte e târzie,
izvorul nu se vrea fântână,
acreala nu se vrea lămâie.

Nici tu nu vrei să mai fii tu,
nici eu nu pot să stau în mine –
nici Da nu-i lasă loc lui Nu,
nici trenul nu mai rabdă șine.

Din fiecare pleacă-o gară,
în ziua care n-are seară.


Târgu-Mureș, 7 mai

Noi ne amăgim cu faptul că Dumnezeu le-a dat românilor de toate, dar asta n-a fost de-ajuns. Evreilor le-a dat foarte puțin, în aparență, dar acest puțin e o mare bogăție.


Târgu-Mureș, 8 mai

Israelul e foarte aproape. Poimâine voi pune piciorul în Þara Sfântă. Încă nu am reușit să mă pregătesc sufletește pentru acest pelerinaj, nici măcar să mă spovedesc, așa cum e de cuviință înaintea unei astfel de întâlniri.
Dar aproape că m-au sufocat evenimentele din ultima vreme, parcă dușmănoase, ostile plecării mele. A trebuit, măcar în parte, să le înfrunt, să fac față, să obțin măcar o amânare a unui deznodământ. A unor “chestiuni arzătoare la ordinea zilei”, care n-au nici un Dumnezeu!
Dar acest drum trebuie făcut. Măcar în parte, am reușit să străbat istoria Israelului. Informații despre Þara Sfântă se găsesc foarte multe, chiar derutant de multe. Organizatorii au fost obligați, prin forța împrejurărilor, să limiteze pelerinajul la minimul necesar și obligatoriu, pe traseele biblice, să lase deoparte muzeele, deși Israelul, se spune, are cel mai mare număr de muzee, raportat la numărul de locuitori. Ca să-l parafrazez pe cunoscutul om politic evreu Simon Perez, care afirma despre râul Iordan că are mai puțină apă decât istorie, cred că Israelul are mai multă istorie/trecut decât prezent și viitor. Deși, cu viitorul nu-i de glumit!
*
Un joc inevitabil de cuvinte, pentru întrebări deloc retorice: Câtă istorie atâta credință sau câtă credință atâta istorie?

București, marți, 9 mai

După un drum lejer, în trei, cu Viorel Þibrea și Nicolae Șincan, protopopul Târgu-Mureșului, am ajuns la Aeroportul Internațional « Coandă », tobă de politică. Cinci ore am întors pe toate fețele starea națiunii, dar n-am cutezat să punem noi țara la cale, ne-am rezumat la a constata în ce hal am ajuns, sătui de cei care din ’90 încoace ne tot promit marea cu sarea și tot pun țara la cale, pe… drumuri europene. Oricum, Europa ar trebui să se grăbească, pentru că entuziasmul intrării noastre se transformă în ritm galopant în îngrijorare, teamă, disperare, pe măsură ce națiunea se trezește și realizează nu că n-am merita să intrăm în Uniunea Europeană, ci că nu suntem deloc pregătiți pentru acest moment, orice-ar putea să spună peste o săptămână Raportul de țară. Cu prețuri la nivelul vestului și cu salarii de țară africană, întâlnirea cu Europa va fi dură. Și dacă intrăm în ea, oricum intrăm pe ușa din dos, ceea nu ne onorează nici pe noi și nici Europa nu poate fi mândră pentru «înțelegerea» avută.
*
O primă surpriză, din partea firmei Marshal, care a « gestionat » în parte acest pelerinaj, (adică și-a luat... comisionul) o « diplomă » sub un generic latin : « Quando ingrassi fueritis Cerram» (Lebit, XIX, 23). Tot ea ne face cunoscut că traseul nostru prin Þara Sfântă va fi altul decât cel pentru care, cât de cât, ne-am pregătit și sufletește și am și încercat și o documentare minimală, pentru a descoperi Þara Sfântă nu legați la ochi, ci câștigând timp pentru detalii, nu pierzându-ne vremea în generalități.
Primul traseu îl parcursesem imaginar într-un fel, știam, în linii mari, ce ne așteaptă. Acum, lucrurile s-au împărțit în două : patru zile de cazare la Ierusalim și alte două la Tiberias, iar din cele două puncte vom merge în cele mai importante locuri pe care trebuie să le vadă un pelerin în Þara Sfântă. Nimeni nu-și face iluzii că în șapte zile poate fi « epuizată » Þara Sfântă, dar sunt câteva locuri obligatoriu de văzut. Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile, dar noi nu putem vedea totul în Þara Sfântă în șapte zile !
*
Începem să ne adunăm de pe toate drumurile, pentru că grupul de pelerini e eterogen și geografic și intelectual. Vom fi 78 de pelerini, atâți câți au mai rămas după ce toți cei care au dorit să ajungă în Þara Sfântă au trecut prin sita celor care veghează la liniștea și la viitorul Israelului. Sunt și din Mureș, Alba, dar și din Arad, Brașov, București, cei mai mulți nu ne cunoaștem, nu ne-am văzut niciodată. Suntem o… turmă, în sensul religios al cuvântului, cu un păstor bun și blând, Î.P.S. Andrei, care l-a adus și pe părintele Rafail Noica, și el pentru prima oară în pelerinaj în Þara Sfântă. Ce e sigur e că voi avea coleg de cameră pe Octavian Popa, primarul Târnăveniului, că mai sunt câțiva preoți pe care-i cunosc, cu unii am fost în pelerinajele din Turcia și Grecia, anul trecut. Contează foarte mult și configurația grupului, interesele convergente, disponibilitatea comună pentru programul stabilit. Rețin, dintr-un tabel, la întâmplare, câteva nume: pr. Laurențiu Pompei, pr. Nicolae Ludușan, Marcel Chirteș, Elena Drașoveanu, Emilia Fara, Cornelia Andrioaie, Gina Cepoiu, Susana Nemeș, Raul Povârnaru, Elena Oprea, Vasile Marcu, Dalia Contrariu, Mariana Silvia Dumitru, ieromonah Rafail Corneanu, Floare Bal, Maria Sauliuc, Stelian Gomboș, Anica Bordean, Domnica Băbțan, Lenuța Popa, Constanța Decean... De-i voi fi botezat pe unii, să ne fie cu iertare...
*
După ce pe tot drumul, dinspre Brașov spre București, la orizont s-au conturat furtuni, risipite până la urmă, la « Henri Condă » s-a așternut liniștea. Liniștea de dinaintea furtunii ?
*
Când am plecat la Muntele Athos, în 2003, am aflat, de la radio, că Zoe Dumitrescu Bușulenga, stabilită la Mănăstirea Văratec, a fost tunsă « rasoforă ».
Azi, în drum spre Þara Sfântă, mă gândesc la Zoe Dumitrescu Bușulenga la timpul trecut, pentru că de două zile a fost înmormântată la Mănăstirea Putna. Cu onoruri militare !
O văzusem cu câteva săptămâni în urmă la TVR, într-un interviu, și era senină, împăcată cu sine.
A mai murit un Sfânt !
*
Presa de azi semnalează «Violente ciocniri între militanții Hamas și Fatah, în sudul Fâșiei Gaza, cu morți și răniți, cu răpiri».
O întrebare care revine din partea unor pelerini : «Mai mergem în Israel după atâtea atentate ? Nu e riscant ?» Mai mergem și e riscant, dar e un risc pe care trebuie să ni-l asumăm sau nu. Vrem să riscăm, să vedem lumea sau ne încăpățânăm să alegem «siguranța» de acasă, sub pavăza pereților și tavanelor… românești, unde nu (?) ni se poate întâmpla nimic ? E problema fiecăruia în parte. Sigur, fiecare e stăpânit de un fior de teamă, îngrijorare există, e greu să te detașezi complet și să-ți spui fără reținere că ție nu ți se va întâmpla nimic ! Important e însă ca unda de teamă care există să nu devină dominantă, să-ți umbrească bucuria pelerinajului, deturnându-ți atenția de la o experiență care nu poate fi decât unică. E o ocazie care nu trebuie ratată. Cu orice preț, cu orice risc !
Dacă ne lăsăm copleșiți de valul de atentate din lumea întreagă, care nu a ocolit nici New Yorkul, Washingtonul, Madridul, Londra etc., atunci ne închidem într-o colivie și așteptăm ... sfârșitul lumii, devenind încet, încet, din oameni cu trup și suflet, niște biete legume...
*
Iată ce ne așteaptă, după ultima (?) versiune a traseului prin Þara Sfântă :
În prima zi, în Ierusalimul Nou, vom urca pe Muntele Scopus, vom admira panorama Ierusalimului… Vechi, cu Sfânta Cetate. Pe Muntele Măslinilor vom vizita Mănăstirea Eleon, Biserica Pater Noster (“Tatăl nostru”), Biserica Dominus Flavit (“Domnul a plâns”), Grădina Ghetsimani, cu Biserica Națiunilor, Biserica Maicii Domnului și Peștera Ghetsimani. Se va intra în Ierusalimul vechi prin Poarta Sfântul Ștefan și, după ce va fi vizitată casa în care a locuit Maria în Cetatea Antonia, vom parcurge pe jos Via Dolorosa, cu cele 14 stații (ciudat termen pentru “opriri”), în care s-a oprit Iisus pe Drumul Crucii până la locul răstignirii Sale. Vom urca pe Golgota, ne vom opri la Piatra Ungerii, vor fi vizitate toate sfintele paraclise.
Cu un tur cu Porțile Cetății vechi va începe a doua zi, apoi vom urca pe Muntele Sionului, la Biserica Adormirii Maicii Domnului și Foișorul “Cina cea de taină”, Mormântul marelui rege David, Zidul Plângerii. La Bethleem, va fi vizitată biserica ortodoxă și cripta în care s-a născut Domnul, iar spre seară, vizită la Căminul și biserica românească din Ierusalim.
A treia zi vom merge la Hozeva, nu departe de Ierihon, la Mănăstirea Sf. Gheorghe, cu peștera Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul și locul de veci al Sf. Iacob Românul. La Ierihon vom vedea Mănăstirea Sf. Gherasim, Qumran, vechiul centru al esenienilor, Marea Moartă.
Sâmbătă, în cea de a patra zi, vom ajunge la Ein Karem, patria Sf. Ioan Botezătorul, la biserica și cripta în care s-a născut “cel mai mare om născut dintr-o femeie”, la Fântâna Fecioarei Maria și Biserica Vizitării, “cea mai artistică biserică din Þara Sfântă”. La Lod-Lyda, vom vizita biserica în care se păstrează moaștele Sf. Gheorghe biruitorul. Vom ajunge și la Tel Aviv, dar ne vom rezuma la un tur al orașului, cu o oprire în Cetatea Iafa și vizitarea Bisericii Sf. Mihail și a Bisericii Sf. Petru..
Duminică vom părăsi Ierusalimul și vom merge la Tiberias, în nord, în Galileea. Popasuri la Templul Bahai, cu ale sale grădini suspendate, la Mănăstirea “Stela Maris”, Biserica “Bunavestire”, cea mai mare construcție de cult din Orientul Apropiat, Biserica Sf. Gavriil, din Nazaret, cu Izvorul Mariei, biserică pictată de frații Moroșanu, în 1977. În Cana Galileei vom vizita biserica ridicată pe locul casei lui Simion Cananitul, unde Iisus a făcut prima minune, transformând apa în vin.
Luni, vom merge pe Muntele Tabor și vom vedea biserica ridicată pe locul unde s-a petrecut Schimbarea la față a Mântuitorului, vom ajunge la râul Iordan, la Yardenit, la “locul botezului”, vom vizita un chibuț. La Capernaum (cunoscut și sub numele de “Cetatea Domnului”) vom vizita locul în care a predicat Iisus și unde se află și casa Sf. Petru, Taghba, unde Iisus a săvârșit minunea înmulțirii a cinci pâini și doi pești, Muntele Fericirilor, cu vizitarea bisericii de acolo, urmând o plimbare cu ”barca lui Iisus”, pe Marea Galileei.
În ultima zi, după ce vom părăsi Hotelul “Golan”, de la Tiberias, vom vizita orașul Afula și de acolo vom merge la Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv.
*
Avem în față o zi plină și o noapte foarte scurtă, dacă nu chiar inexistentă, pentru că n-am plecat în Israel ca să ne dormim întâlnirea cu Þara Sfântă.
*
Încă de la apariția la Aeroport, Î.P.S. Andrei este, așa cum ne-a obișnuit, o prezență discretă. Ca a unui înger, cum spunea cineva.
*
Vama spre Þara Sfântă are prima graniță la noi în țară. Un control riguros, multă strictețe, care nu e de natură să mă îngrijoreze, dimpotrivă, îmi sporește siguranța. Desigur, zâmbesc, dar răspund cu seriozitate la o “rafală” de întrebări de genul: ”Cine v-a făcut bagajul?”, “Ați primit cadouri de la persoane străine să le duceți în Israel?”, “A rămas bagajul nesupravegheat de dumneavoastră?” Etc. etc.
“Totul pentru siguranța dv. și a zborului”, ni se repetă. Oricum, “n-a fost dracul atât de negru”, cum am fost preveniți. Ba, dimpotrivă, dincolo de aparenta strictețe, am avut parte de multă amabilitate. Cu siguranță, nu de noi se păzesc evreii, dar e bine să sufle și-n iaurt.
*
Suntem instalați în avion, e aproape miezul noții, și pe monitoare a apărut harta traseului cu o linie imaginară care leagă Bucureștiul de Tel Aviv, brăzdând cerul Istanbulului, al Asiei Mici.
*
Î.P.S. Andrei e pentru a doua oară în Israel, prima dată a fost în 2000, la “Jubileul Nașterii Mântuitorului”, dar atunci fiind o vizită oficială nu a putut vedea ceea ce trebuie să vadă un bun pelerin.
Am nimerit unul lângă altul pe scaune, prilej pentru a mai schimba câteva vorbe, deși îl văd foarte tăcut. Îi simt tăcerea ca pe o rugăciune continuă!
*
Nici n-am simțit cum a trecut timpul, cele două ore de zbor, iar echipajul ne-a urat “Bun venit în Israel”, după ce și-a exprimat speranța că “Ne-am simțit ca acasă în timpul zborului”. Atent, părintele Dumitru Gherman, a replicat că nu ne-am simțit ca acasă, fiindcă acasă nu stăm două ore în... aer”!
*
La aterizarea avionului, după ce huruitul motoarelor și-a schimbat tonul, acompaniate de scrâșnetul frânelor, pasagerii au aplaudat. Bucuroși că au ajuns din nou, cu bine, pe pământ, deși cu toții tânjim după Împărăția Cerurilor!
*
După ce am trecut “proba zborului”, vameșii din Aeroportul Ben Gurion au fost destul de relaxați în ceea ce ne privește. Ne-au pus vizele pe pașapoarte fără nici un fel de probleme și ne-am trezit în burta Aeroportului, un aeroport (post)modern, ca Iona în burta balenei.
*
Andrei Licher ne-a preluat de la Aeroportul Ben Gurion, după ce am renunțat să mai așteptăm un bagaj rătăcit. Andrei Licher, ghidul nostru, e evreu plecat din România, cu aproape douăzeci de ani în urmă, când, spunea el, în țară luminile se stingeau rând pe rând, cartier după cartier, sat după sat, în timp ce în Israel luminile se aprindeau… rând pe rând, peste tot.
Când a venit în Israel și a vrut să cunoască istoria Israelului, i s-a spus să citească Biblia. “Biblia e istoria Isrealului!”
Așteptând bagajul rătăcit, gândindu-ne unde s-ar putea găsi, cum am putea vedea aceasta, părintele Rafail ne-a spus o anecdotă despre un creștin care se tot plângea că nu vede. El a fost luat de mână de un preot și dus afară. “Ce vezi acolo departe, sus ?“, a fost întrebat. “Văd soarele“, veni răspunsul. “Dacă vezi până acolo, i s-a spus, până unde mai vrei să vezi ?“
*
E deja trecut de ora trei, am pornit spre Ierusalim. Deși nu mi-e somn și nu simt oboseală, încă nu am intrat în tunelul timpului, încă nu am emoția intrării în Þara Sfântă. Pe drumul șerpuind printr-o salbă de lumini, în autocar, scriu la “lumina întunericului”.
Andrei încearcă să ne introducă în atmosferă, oferindu-ne câteva date “standard“ despre “Þara Sfântă“. Ne asigură că Ierusalimul e locul în care s-a născut credința și că, după ce-l vom vizita, vom fi alții.
În câteva cifre, Israelul înseamnă o țară de trei ori mai mică decât România. Nu ne-a spus de câte ori mai bogată decât România! Are sub șase milioane de locuitori, din care mai bine de a zecea parte trăiesc în Ierusalim.
*
Andrei nu e un ghid oarecare. El a organizat zeci de pelerinaje în Þara Sfântă, fiind răsplătit de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist cu “Crucea Patriarhală”, pe care, de altfel, o avea prinsă la reverul hainei, cu mândrie și orgoliu.

Ierusalim, miercuri, 10 mai

La ora cinci am pus capul pe pernă și am încercat să dorm. Nici oboseala, dar mai ales o alarmă la o “Jerusalem Bank”, care suna strident, în stare să te scoale din morți, de când am ajuns la hotel, nu m-au lăsat să dorm deloc. Mi-am acoperit capul cu perna, am încercat să reduc la maxim infernul țiuitor, dar n-a fost posibil. M-am trezit înainte de a mă culca cu adevărat, pregătindu-mă pentru întâlnirea cu Ierusalimul.
În schimb, “colegul” meu de cameră, primarul Târnăveniului, Octavian Popa, a reușit să se odihnească puțin, dormind poate, ca Făt Frumos, în două ore cât alții în opt!
*
Trecând prin restaurantul hotelului, cu mâncare pe toate gusturile și în toate cantitățile, pentru “mâncat cu burta”, cum obișnuim să spunem, ne-am pregătit precum cămilele “rezervele” de sete/foame pentru lungul drum al zilei către credință.
Ca și la primele întâlniri cu America, am mâncat ca pentru toată ziua pe care o aveam în față, dar n-am simțit gustul mâncării, fără însă a avea ce-i reproșa. Problema era la mine, nu la bucătari, amestecați, și evrei și arabi. “Arabii, îmi spune un vecin de masă, sunt pentru evrei ca ungurii pentru români “! Atâta doar că noi nu suntem Þara Sfântă, iar ceea ce mai spun unii, că România ar fi Grădina Maicii Domnului, nu e de-ajuns.
*
Vom sta patru zile în Ierusalim și de aici vom urma în stânga și dreapta traseele bine stabilite. Dincolo de “obiectivele “ pe care le vom vizita, rămâne “eticheta“ de “Cetate Sfântă“, de loc al Învierii și Înălțării la ceruri a Domnului, rămâne locul care a pecetluit mântuirea lumii.
Câți pelerini or fi trecut oare pe-aici de două mii de ani încoace, aduși de dorul de Hristos ? Cât de greu și anevoios, cât de lung a fost drumul pelerinului prin timp, lipsit de mijloace rapide de transport ? Câte sacrificii a presupus un astfel de pelerinaj ? Ce-i drept, și azi, pentru mulți, a călători în Þara Sfântă presupune sacrificii, de tot felul! Câți români au mai trecut pe aici, cât de bine s-au așezat ei pe aceste locuri, ajungând să aibă așezământ și biserică proprii ? Urme ale trecerii românilor prin Þara Sfântă sunt peste tot, ele sporind măreția locurilor și puterea credinței ortodoxe.
Dar ce-i poate oferi Ierusalimul pelerinului cu o stare sufletească încărcată de credință și evlavie, dincolo de rememorarea unei istorii care a deschis calea credinței și mântuirii?
În orizontul cerului și al așteptărilor noastre veghează Muntele Măslinilor.
*
De la “Kikar Tion“, hotelul nostru, am luat-o pe lângă zidul Vechiului Ierusalim, spre Muntele Măslinilor, la Muntele Scopus.
Suntem cu două autocare. În autocarul nostru ziua începe cu “Tatăl nostru“ și cu “Cristos a înviat din morți“, ceea ce ne aduce în starea pe care și-o dorește pelerinul la locurile sfinte, cu încărcătura de emoție și evlavie necesară unui astfel de drum. O călătorie nu doar prin Ierusalimul începutului creștinătății ci și o călătorie spre noi înșine.
Î.P.S. Andrei binecuvintează această zi și mulțumește lui Dumnezeu că ne-a îngăduit bucuria de a călca pământul pe care a călcat Mântuitorul nostru.
Din cotidian, plonjăm direct în istorie, pentru că traseul pe care-l urmăm are în dreapta zidurile Cetății Sfinte, ziduri cu creneluri și metereze, cu Poarta Damascului, Poarta lui Irod, Poarta Leilor sau a Sf. Ștefan. În stânga, am lăsat Primăria Ierusalimului, Muzeul Rockefeler. Pe culmile Muntelui Scopus își arată semeția Universitatea Ebraică, Spitalul « Augusta »…
Sub un cer tulburător de senin, sub razele unui soare necruțător încă de la primele ore ale dimineții, prin forfota matinală a Ierusalimului cel de toate zilele, cu lume multă, cu magazine îmbietoare, ajungem pe Muntele Măslinilor. « Munte » e un fel de-a spune, ca de altfel și « mare », aici în Þara Sfântă.
De aici, se vede panorama unei bune părți din Ierusalim, dominată de Cetatea Sfântă. Oricum, oricât de impresionant e ansamblul, privirea rămâne atrasă magnetic de Sfânta Cetate, înconjurată de ziduri masive, cu o grosime de trei metri și înalte de 10 – 12 metri, formând un poligon neregulat, închizând în el o suprafață de patru kilometri patrați.
Ierusalimul a fost ridicat acum mai bine de 3000 de ani, pe locul unei mai vechi așezări, “Jebus”, de către al doilea rege al evreilor, David, care l-a transformat în centru al regatului evreiesc, iar fiul său, Solomon, a ridicat aici Palatul Regal și primul templu evreiesc. Ierusalimul a rămas locul pe care l-au râvnit mulți, dincolo de credințe, în toate timpurile istorice. Și astăzi istoria Ierusalimului e încă o rană nevindecată.
Dacă pentru creștini, Ierusalimul este orașul în care Iisus a pătimit, a fost răstignit, a înviat și s-a înălțat la ceruri, pentru evrei este locul unde Avraam a vrut să-l sacrifice pe Isaac, locul gloriei lui David și al Templului lui Solomon, capitala eternă a poporului evreu, iar pentru musulmani este orașul din care Mohamed s-a înălțat în rai călare pe calul său, fiind al treilea oraș sfânt după Mecca și Medina.
Numele Ierusalimului are și el istoria lui, fiind numit Salem, Sion, Orașul lui David, Orașul lui Dumnezeu, Orașul Sfânt, nume care apar și în Vechiul Testament. Babilonienii l-au numit Orașul Iudeei, romanii Aelia Capitolina, arabii El-Palat (Palat), Beit El-Mukadas (Casa templului), El-Kudes (Sfânt), Orașul Păcii.
Nabucodonosor II, binecunoscutul rege babilonean, a cucerit orașul în 586 a. Hr., distrugând zidurile, Palatul regal și Templul evreiesc, o mare parte dintre evrei fiind deportați în Babilon. Ierusalimul renaște de-abia după o jumătate de secol, după căderea Babilonului, regele persan Cyrus II, care i-a înfrânt pe babilonieni, a permis evreilor deportați și urmașilor acestora să revină la Ierusalim. Aceștia au refăcut cetatea și au înălțat un nou Templu. La 332 a. Hr., orașul e cucerit de Alexandru Macedon, fără însă a fi îngenunchiate credința și cultura, care și-au continuat mersul, Ierusalimul păstrându-și independența până la cucerirea orașului de către romani, în 63 a.
Hr. Horus, regele roman al Iudeei, a reconstruit zidurile de apărare ale Ierusalimului. Irod (37 a.Ch. – 4 d.Ch.) reconstruiește orașul și Templul, care sunt distruse în 70 d. Ch. de împăratul Titus, în 136 Adrian reconstruind orașul și numindu-l, în cinstea zeului Capitoliului, Aelia Capitolina.
În timpul împăraților Constantin cel Mare și Elena, odată cu ridicarea de lăcașuri sfinte, Ierusalimul devine centru al pelerinajului creștin.
Statutul actual e de centru religios pentru creștini, prin Biserica Învierii (a Sfântului Mormânt), al iudaismului (prin Zidul Plângerii), al islamului (prin moscheele Omar și Al- Aksa).
*
După conflictul arabo-isrelian din 1947, Israelul e împărțit în două, dar e reîntregit după războiul din 1967.
*
Disputat de evrei, creștini, musulmani și armeni, care în Sfânta Cetate au fiecare câte un cartier, pentru evrei Ierusalimul are o mare încărcătură de semnificații și este centrul lor politic și spiritual, nefiind niciodată însă, în ciuda valului de cuceritori, capitala altui stat decât Israelul. Ceea ce l-a și făcut pe unul dintre prim-miniștri importanți ai Angliei, care s-a retras din aceste teritorii în 1948, să afirme, în 1955, că “Trebuie să îi lași pe evrei să aibă Ierusalimul; ei sunt cei care l-au făcut celebru”.
Mai mult, statisticile susțin că în ultimii 165 de ani, evreii au fost majoritari în Ierusalim. În 1990, din cei 524.400 de locuitori, 378.200 erau evrei și doar 131.800 musulmani, iar în 2000, din 749.000 de locuitori, 530.400 erau evrei și 204.100 musulmani.
Evreii se mai mândresc și cu faptul că ei au protejat în mod exemplar locurile sfinte ale tuturor religiilor din Ierusalim, din 1967 încoace, în contrast cu modul în care Iordania a făcut-o.
Ei denunță ceea ce s-a întâmplat în perioada 1948 – 1967, când Ierusalimul a fost împărțit în două, Legiunea Arabă Iordaniană deținând controlul asupra Ierusalimului de Est, parte care reprezintă Orașul Nou, evreii fiind alungați din Ierusalim.
În timpul ocupației iordaniene, au fost distruse și profanate aproape șaizeci de sinagogi, a fost profanat cimitirul evreiesc de pe Muntele Măslinilor, iordanienii interzicând evreilor până și accesul la Zidul Plângerii sau la Cimitirul evreiesc.
*
Disputele etnice sunt istorice în Ierusalim. De secole, Ierusalimul vechi a fost împărțit pe cartiere etnice: Cartierul Evreilor, Cartierul Creștinilor, Cartierul Armenilor și Cartierul Musulmanilor, într-o curgere culturală și religioasă distinctă, nu lipsite însă de interferențe.
*
Nu știu dacă disputa dintre evrei și palestinieni pentru supremația în Ierusalim se va încheia vreodată, deși lucrurile par a fi tranșate pentru moment în favoarea evreilor. Oricum, e un nonsens ca Ierusalimul să fie capitala a două state. “Palestinienii au în Gaza, la Ramalah, locul unde a stat Yasser Arafat până aproape de ultima clipă a vieții sale, și acolo pot să-și stabilească ei capitala », ne spunea ghidul nostru, Andrei Licher.
În Gaza sunt 1,5 milioane de arabi, iar de curând de aici au fost retrași cu forța 8.000 de evrei, stabiliți ca și coloniști în timp, după înființarea statului Israel.
În Cisiordania sunt 4,5 milioane de arabi. Ceea ce nu e deloc puțin și nici de neglijat, dacă luăm în calcul și fanatismul care face să crească numărul prin putere.
Și palestinienii se înverșunează să aibă Capitala la Ierusalim, la fel cum evreii țin la exclusivitatea Ierusalimului. Relațiile dintre evrei și palestinieni sunt atât de deteriorate că ghidul nostru nu ne poate însoți la Bethleem, care e teritoriu palestinian. Nici șoferii nu pot fi decât arabi.
*
Zidurile Cetății au turnuri ornamentale și opt porți, (Poarta de aur, prin care a intrat Iisus în Cetate, Poarta lui Irod, prin care împăratul Irod intra în Cetate, Poarta Oilor, pe unde se aduceau oile în Cetate pentru jertfă, Poarta Leilor sau Sfântul Ștefan, prin care a fost scos din Cetate și ucis cu pietre Sf. Ștefan, Poarta cailor, Poarta Damascului, cea mai intens folosită, Poarta Jafa, și ea una cu o intensă circulație.....) prin care se intră și azi în Cetate, cu excepția uneia, “Poarta de aur”, din partea de răsărit a Cetății, care acum e zidită, și pe care a intrat triumfal Hristos în Duminica Floriilor, călare pe un asin, și pe care, spune tradiția, va intra Hristos și a doua oară, ca să judece lumea, în Valea lui Ioasaf, la Judecata de Apoi. Această poartă, care are de-o parte și de alta sute de morminte, a fost zidită de musulmani, pentru ca să nu mai intre Hristos a doua oară pe ea. Nu departe de această Poartă, a fost ridicată Moscheea lui Omar, pe Muntele Templului, precum și Moscheea Al Aqsa..
*
La Biserica Înălțării – de la Mănăstirea Eleon, de pe Muntele Măslinilor sau, în greacă, Muntele Eleon, am ajuns într-o dimineață cu un soare încă blând, după ce ne-am strecurat printre mașini, pe câteva străzi înguste. Poarta ne-a deschis-o un arab creștin, primindu-ne cu morocănia celui sătul să nu facă altceva toată ziua decât să deschidă și să închidă poarta mănăstirii. Întregul platou e plin de verdeață, în contrast cu ariditatea locului. Aleile sunt străjuite de măslini, eucalipți, chiparoși, plante ornamentale, flori de toate felurile. Pământul, proaspăt stropit, era reavăn, ca după ploaie.
La patruzeci de zile de la Înviere, în ziua numită de Sf. Ioan Gură de Aur ''ziua cea mare, cea cinstită și cea luminoasă a Celui Răstignit,'' Domnul s-a înălțat de aici la ceruri și s-a așezat de-a dreapta Tatălui Ceresc. Maica Domnului a stat și a privit înălțarea Acestuia la ceruri.
Pe acele locuri, prima biserica a fost construită de Împărăteasa Elena, între 326 – 333. Biserica a fost distrusă de perși, în 614, readusă la viață și transformată în mănăstire, de un călugăr grec, Modest, adusă în ruină de musulmani în secolul al XII-lea. Rușii au cumpărat în 1875 terenul și au pus bazele unei mănăstiri de maici, dându-i întregii așezări monahale strălucire, fiind mereu una dintre cele mai bine administrate biserici din Orașul Sfânt. Clopotnița mănăstirii e o construcție impunătoare, datând din 1890, cea mai înaltă din zonă, cu cei 65 de metri adăugați la cei peste 800 de metri ai Muntelui Măslinilor.
Lângă Biserica Înălțării, se află și Paraclisul „Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, pe locul în care s-a găsit capul Sf. Ioan Botezătorul, ascuns aici de o mironosiță, după ce a fost luat de aceasta de la curtea Împăratului Irod. În paraclis, în pronaos, se află un spațiu îngrădit în jurul unui adâncituri în care a fost găsit capul Sf. Ioan. Se păstrează și fragmente din mozaicul originar al primei biserici armene, din secolul al VI-lea. Celălalt Paraclis, al „Sf. Filaret cel Milostiv”, a fost construit mult mai târziu, în 1913.
Pelerinii noștri au aici, la locul Înălțării Domnului, cea dintâi trăire sufletească puternică de când au pus piciorul în Þara Sfântă. Au o frenezie de bun augur, în rezonanță cu ceea ce-i definește, în bună măsură, fiind, pe lângă preoți, credincioși de nădejde. Sper să-i țină așa până la capăt. Se închină, sărută icoane și sfinte moaște, spun rugăciuni, lasă pomelnice… Îl ascultă cu toții pe Î.P.S. Andrei, care ne citește pericopa Înălțării Domnului.
A fost o alegere inspirată începerea pelerinajului din acest loc binecuvântat. Am privit spre înalt, cu gândul la Înălțarea Domnului, și am privit de sus Cetatea Ierusalimului. La primele ore ale zilei, lumina Cetății are aura răsăritului de soare.
Printre călugărițele din soborul de maici de aici, în principal rusoaice, se află și câteva românce, puține dintre cele care au venit în Ierusalim la începutul secolului al XX-lea, când au ajuns să fie și 25 la număr, ca apoi, treptat, numărul lor să scadă, fără a fi înlocuite de altele.
La Biserica Pater Noster, construcție catolică datată 1920, la care încă se fac lucrări de amenajare, ajungem coborând câteva sute de metri de la Biserica Înălțării Domnului. În curtea interioară, pe scări, facem prima fotografie de grup, înconjurați de zecile de plăci cu textul rugăciunii „Tatăl nostru” în diferite limbi și dialecte. Astfel de plăci se găsesc și pe zidurile curții interioare, dar și pe coridoarele care duc în biserică și pe pereții laterali din biserică. „Tatăl nostru” în limba română este în biserică, la loc de cinste, în dreapta altarului. Cântăm „Tatăl Nostru” în biserică, ne închinăm, aprindem lumânări, având bucuria că măcar aici limba română e la loc de cinste.
Măicuțele carmelite care se nevoiesc aici sunt din Franța, au un regim foarte strict, stau în chilii și își petrec viața mai ales în rugăciune, iar atât cât ies în public, nu intră în dialog decât arareori și din rațiuni administrative, de rânduială.
De la Biserica Pater Noster, coborâm pe lângă cimitirul evreiesc, care avea pietre pe morminte, toate din beton, (N-am înțeles care e semnificația acelor pietre, care parcă țineau locul florilor; Andrei Licher îmi spune că credincioșii de rit mozaic așează câte o pietricică, în mod simbolic, pe capacele cavourilor, în amintirea „Zidului Plângerii”.), la Biserica Dominus Flevit (Domnul plânge), biserică construită în formă de lacrimă. Aici, în fața bisericii, un preot oficia, pentru pelerinii săi, în franceză, o slujbă, într-o relativă discreție, pentru a nu-i deranja pe ceilalți pelerini.
De aici a privit și Iisus spre Cetatea Ierusalimului și a plâns-o, pentru necredința ei, profețind distrugerea ei și pieirea lumii. Cetatea Ierusalimului a fost distrusă de romani și în 70 și în 132 d. Ch. și, odată cu ea, și Templul iudaic, care n-a mai fost niciodată refăcut, din el rămânând doar Zidul Plângerii. Sunt binecunoscute cuvintele Mântuitorului legate de clădirile Templului, spuse ucenicilor săi: „Adevăr grăiesc eu vouă că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească”.
Nu poți, măcar o clipă, privind de aici, de unde a privit și Mântuitorul, să nu te gândești la Judecata de Apoi, la viața ce va să vină, la ceea ce faci pentru iertarea păcatelor tale, pentru mântuirea ta. Nu poți să nu ai aici o clipă a spovedaniei. Să nu simți imboldul de a fi altul în clipa care vine. În „clipa cea repede/ ce ni s-a dat”!
La Biserica rusească Sf. Maria Magdalena, am coborât printre zidurile ale căror creneluri sunt „ornate” cu cioburi de sticlă, pentru a păzi, și în acest fel, Cimitirul evreiesc de pornirile satanice, profanatoare. Și ghidul nostru, probabil din experiențe anterioare, ne-a dat și un alt avertisment / rugăminte: să ne abținem de la a rupe florile, ca suveniruri. Ar fi un dezastru dacă toți pelerinii ar rupe câte o floare din acest Rai.
Biserica Sf. Maria Magdalena este impunătoare prin cele cinci turle aurite ale ei, care o fac vizibilă și strălucitoare nu doar în bătaia soarelui. Am privit-o de sus, de la Biserica Înălțării, pentru că turlele ei, ca și cupola Moscheiei lui Omar, ridicată pe locul în care s-a aflat Templul evreiesc, domină panorama Ierusalimului. Turlele Bisericii Sf. Maria Magdalena au fost comparate cu un uriaș candelabru cu cinci lumini. Ele au formă de… ceapă, fiind singura biserică în stil rusesc de la Ierusalim. Biserica Sf. Maria Magdalena a fost construită de țarul Alexandru al II-lea, între 1870 și 1880, și inaugurată în 1888.
*
În Biserica mănăstirii, am sărutat sfinte moaște, dar oseminte ale celei care dă și hramul bisericii se crede că s-ar afla în Franța, la Mănăstirea Vezelay, la 200 km de Paris.
*
Pelerini la Þara Sfântă au apărut după secolul al IV-lea, iar din secolul al X-lea, rușii s-au numărat printre primii pelerini, lor urmându-le și sârbii, din secolul al XII-lea. Până la bolșevizarea Rusiei, rușii au ridicat câteva biserici la Ierusalim, între care și o mănăstire de maici la Ein Karem, inaugurată în 1771, unde vom ajunge în zilele următoare.
*
Din Grădina Ghetsimani (tescuirea măslinelor, în ivrit) de altădată au rămas doar vreo 12.000 mp, cu câțiva măslini milenari, aproape pietrificați, despre care se spune că ar fi măslini de mai bine de două mii de ani, contemporani cu Hristos.
Aici, în această grădină, împărțită acum între ortodocși și catolici, dincolo de pârâul Cedrilor, a fost locul de rugăciune cel mai drag Mântuitorului, aici s-a rugat Iisus Hristos ultima oară, înainte de a fi vândut de Iuda, pecetluind trădarea cu sărutul său, și de a fi prins și dus legat de soldații romani, în Joia Patimilor, la Anna mai întâi și apoi la Caiafa, arhiereul, spre a fi judecat, și pentru că a „hulit”, dincolo de atâtea vini invocate fără temei, fiind condamnat la moarte. Tot aici, Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, lepădându-se, de fapt, de credință. Până în zorii zilei de vineri, Mântuitorul a fost azvârlit în pivnița casei lui Caiafa. De aici, a fost dus în fortăreața Antonia, pe ruinele căreia a fost ridicată Capela Flagelării, unde-și avea sediu guvernatorul Ponțiu Pilat.
„Drept aceea, Pilat L-a luat atunci pe Iisus și L-a biciuit. Și ostașii, împletind cunună de spini, I-au pus-o pe cap și L-au îmbrăcat cu haină purpurie. Și veneau la El și-I ziceau: «Bucură-te, împăratul Iudeilor!»… Și-I dădeau palme”.
În acel loc, s-a rostit și celebra sintagmă „Ecce Homo!”.
Îmi stăruie în minte pasaje din Evanghelia după Ioan, de la judecata lui Pilat, replica sa, dată iudeilor: „Eu nu găsesc în el nici o vină”. Mă-ntreb, ce s-ar fi întâmplat dacă atunci Pilat, în virtutea obiceiului iudeilor de a elibera un om de Paști, l-ar fi eliberat nu pe Baraba, tâlharul, ci pe Hristos, Fiul Omului?
*
Un moment din istoria creștinătății s-a concentrat în sintagme intrate în uz, pentru a echivala lașitatea: “Te speli pe mâini ca Ponțiu Pilat”; indecizia, hărțuirea: “Îl tot porți ca de la Anna la Caiafa”..
*
Măslinii din Grădina Ghetsimani sunt adevărate opere de artă. Artistul timp a sculptat forme... postmoderne, în contorsionări năucitoare, în scorburi tainice. Simți cum acești măslini aduc ceva din parfumul vremurilor în care Iisus venea aici să predice și să se roage, până în clipa trădării.
*
Biserica Națiunilor (Biserica patimilor lui Cristos, sau basilica Agoniei) de la Ierusalim a fost ridicată între 1919 și 1924, de catolici, cu aportul financiar a 12 state, pe locul unde a existat o biserică datând din secolul al IV-lea, reconstruită de Împăratul Theodosie cel Mare (378 – 395 ), dar care s-a ruinat. Biserica are douăsprezece cupole, iar fațada e placată cu mozaic, în stil bizantin. În biserică, în fața altarului, se află stânca pe care s-a rugat Mântuitorul “cu sudori de sânge”, cum mărturisește evanghelistul Luca, înainte de Sfintele Patimi. Tot aici se află și pictura în mozaic a celor trei apostoli, Iacov, Ioan și Petru. Stânca e înconjurată de o cunună de spini din fier forjat, iar pe peretele altarului e o pictură monumentală, reprezentând un înger care îi dă tărie Mântuitorului să reziste la încercările la care e supus.
Acolo, unde și-a plecat genunchii Mântuitorul, au îngenuncheat și au spus rugăciuni și pelerinii noștri, ca apoi, pe treptele bisericii, în ciuda infernului traficului de pe șoseaua ce duce spre Ierihon, Marea Moartă, Î.P.S. Andrei să ne citească din Sfânta Evanghelie, așa cum a făcut-o și până acum, în celelalte popasuri ale noastre pe Muntele Măslinilor, nu pentru a ne reaminti doar evenimente, ci pentru a ne încărca de evlavie.
O clipă, privindu-l prin obiectivul camerei de filmat, în fața Bisericii, pe trepte, înconjurat de pelerini, l-am simțit pe Î.P.S. Andrei ca pe Mântuitorul nostru vorbindu-le ucenicilor săi.
Din acest loc au început Patimile Mântuitorului, în Joia Patimilor, aici a fost prins și dat în mâinile iudeilor de către cei care l-au trădat, l-au hulit și nu i-au urmat credința.
“Iuda, luând o trupă de ostași, precum și de slujitori de la arhierei și de la farisei, a venit acolo, cu felinare și cu făclii și cu arme” (Ioan, 18, 3).
Îmi amintesc un film, nu mai știu care dintre cele despre Iisus, și de scena în care Simon Petru a scos sabia ca să-l apere pe Iisus și i-a tăiat urechea dreaptă lui Malhus, sluga arhiereului, iar Iisus i-a cerut să-și bage sabia în teacă și apoi a pus la loc urechea lui Malhus.
*
La poalele Munților Măslinilor, pe valea pârâului Cedrilor, coborâm la Biserica Mormântul Maicii Domnului, ridicată pe locul unde se află Mormântul Maicii Domnului, aceasta fiind însoțită la mormânt de apostoli, după cum a susținut Patriarhul Ierusalimului, Juvenal, la Sinodul de la Calcedon, din 451, care a făcut cunoscut și faptul că atunci când la cererea Sf. Toma a fost deschis mormântul, trupul ei nu mai era acolo, deoarece Maica Domnului s-a înălțat la ceruri, la Fiul Său.
Deasupra Mormântului Maicii Domnului a fost ridicată o biserică de către Sf. Elena între 325 – 327, distrusă de perși în 614, cea de azi datând din secolul al XI-lea, fiind ridicată de cruciați.
Reconstruită de călugării franciscani în secolul al XIV-lea, din 1757, biserica, semiîngropată, a fost preluată de biserica ortodoxă, cea care o are în grijă și azi și care oficiază slujbe aici. Capela romano-catolică, aflată în dreapta intrării în Biserica Mormântul Maicii Domnului, este ținută închisă, aici neslujindu-se.
În biserică, se coboară 48 de trepte, pe sub o pădure de candelabre, aduse aici de credincioși din toată lumea, și care, de sărbători, își revarsă lumina lor sfântă.
La intrarea în biserică se află, pe dreapta, paraclisul sfinților părinți Ioachim și Ana, iar în stânga, paraclisul Sf. Iosif.
Mormântul Maicii Domnului se află între naos și altar, fiind săpat în stâncă, aceasta păstrând și acum forma trupului Ei. În fața mormântului, Î.P.S. Andrei a citit troparul Adormirii.
*
Biserica Sf. Ștefan, din apropierea zidului Cetății Sfinte, în Grădina Ghetsimani, evocă locul martiriului apostolului și arhidiaconului Ștefan, ucis cu pietre de iudei, fiind primul jertfelnic al bisericii lui Hristos.
Ajungem aici, venind dinspre Muntele Măslinilor, traversând o șosea pe care mașinile curgeau într-un flux miriapodic, din și înspre Cetatea Ierusalimului
Biserica e de dată recentă însă, fiind sfințită în 1972. E construită din piatră și se află în proprietatea bisericii ortodoxe grecești, două surori de mănăstire purtându-i grija, aici neslujindu-se decât ocazional și la hram.
Catapeteasma e sculptată în lemn de chiparos de un călugăr grec din Insula Creta.
Î.P.S. Andrei ne-a citit și aici pasajul din Evanghelie al jertfei Sf. Ștefan.
Pelerinii au sărutat icoana Sf. Ștefan, iar unii dintre ei și-au luat de aici ca suvenir bucăți uscate de crengi de măslin.
De la Biserica Sf. Ștefan, despre care Andrei Licher ne spune că n-a mai găsit-o deschisă din 2001, ajungem lângă zidurile Cetății, la Poarta Sf. Ștefan sau Poarta Leilor, pregătiți să urmăm Calea Crucii – Via Dolorosa.
*
În apropierea Porții Leilor se află și Scăldătoarea Vitezda, adâncă de mai bine de 9 metri, fiind locul în care Iisus Hristos a vindecat un slăbănog.
Nu departe e și Biserica Sfânta Ana, construită de cruciați în secolul al XI-lea, considerată locul de naștere al Fecioarei Maria.
*
Pârâul Cedrilor izvorăște din Grădina Ghetsimani, dar el își strânge ape în matcă apoi doar din ceea ce se adună în perioada cu ploi, din octombrie până-n martie.
*
Via Dolorosa, Drumul Crucii, e încărcat de semnificații și de întrebări, pe care n-ai vrea să ți le refuzi. Dar nici nu îndrăznești să le spui cu voce tare, pentru că ele ar putea părea unora erezii.
Dar măcar o constatare ne permitem, aceea care înalță femeia prin puterea ei de a fi alături de patimile lui Cristos, în contrast cu înfricoșarea ucenicilor, cu vânzarea lui Iuda, cu lepădarea de Hristos a lui Petru, toți … bărbați(?).
Tot prin ceea ce a făcut o femeie, o tânără fecioară, Veronica, avem chipul lui Hristos, cel care s-a imprimat pe marama cu care aceasta i-a șters de sânge și sudoare chipul suferind. E o imagine care a consacrat chipul lui Hristos, cel care se regăsește în întreaga iconografie creștină.
Cu ani în urmă, am văzut la Torino, giulgiul în care, spune tradiția creștină, Iisus ar fi fost învelit după ce a fost coborât de pe cruce. Imaginea aceasta a lui Hristos este una dintre marile controverse ale creștinătății și nu numai..
Ce s-a întâmplat după ce acesta a fost luat de pe trupul lui Hristos, cum a ajuns acest giulgiu până la noi, încă nu s-au putut da răspunsuri certe. Există varianta că acesta ar fi fost dus inițial din Ierusalim la Edessa, unde a fost dat regelui Abgar, care l-a îngropat în zidul cetății, unde a fost descoperit în secolul al VI-lea, ca în 944 să fie dus la Constantinopol și de acolo, în 1204, cruciații să-l ducă în Franța, unde a și fost pentru prima oară prezentat publicului în 1357, la Lirey. După ce ajuns în posesia casei princiare Savoya, în 1578 a fost predat Domului din Torino, familia Savoia rămânând proprietara giulgiului, până la moartea fostului rege torinez Umberto de Savoya, după care a ajuns în posesia Vaticanului, continuând să fie expus la Domul din Torino.
Deși era interzisă filmarea, am reușit să filmez cu o cameră video ascunsă peste cinci minute cu imaginea acestui giulgiu.
Argumentele unor cercetători americani sunt credibile în susținerea autenticității acestui giulgiu. E exclusă pictarea sa, care reprezintă, oricum, imaginea în negativ a unui corp uman. Există și garanția că imaginea este a unui om crucificat.
Cum s-a produs „amprentarea” corpului, dacă acesta era viu sau nu când a fost înfășurat în giulgiu - sunt întrebări care-și așteaptă răspunsuri.
Analiza acestui giulgiu, prin datarea cu carbon 14, în 1988, a dus la lansarea unei teorii contestatatoare. S-a spus că acesta e un fals, că el datează din perioada medievală sau renascentistă, iar autorul lui ar fi chiar Leonardo da Vinci. Dar cei care susțin ideea falsului nu au argumente în privința tehnicilor folosite. Specialiștii ignoră însă o singură realitate: miracolul dumnezeiesc.
Controversele continuă și astăzi. La interferența dintre credință și știință se vor găsi mereu argumente pro și contra.
*
Cât despre alte odoare sacre, acestea sunt răspândite prin toată lumea, de la scutecele lui Iisus, care se găsesc într-un relicvar de aur în Domul din Aachen (Germania), la bucăți din leagănul Său, ori bucăți de marmură de la scările din fortăreața Antonia, pe care le-a urcat Mântuitorul la judecata lui Ponțiu Pilat, păstrate la Roma, în capela Scala Santa, amplasată lângă basilica San Giovanni în Laterano.
Pe toate traseele mele la Muntele Athos, la Meteore, la Istanbul, am văzut bucăți din Sfânta Cruce, (care ar fi fost descoperită de Împărăteasa Elena, la locurile sfinte), fragmente de cuie de la Sfânta Cruce. Fragmente ale acestor cuie se află în foarte multe biserici din Italia, Spania, Franța, Germania…
Între odoarele sacre legate de viața și patimile lui Iisus se numără și tăblița cu înscrisul INRI (Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor), aflată la Roma, fragmente din stâlpul de care a fost legat și biciuit Mântuitorul în fortăreața Antonia, din lancea cu care a fost străpuns pieptul Mântuitorului (la Ierusalim, Istanbul). Chiar și bucăți din coroana de spini, pusă în batjocură pe capul lui Iisus, s-ar afla în Franța, Germania, Turcia, veșmintele lui Iisus, marama Veronicăi, fragmente din masa de la Cina cea de Taină și chiar Graalul, cupa pe care Mântuitorul a folosit-o la această Cină, sunt expuse în diverse locații.
Ești pus în fața unei situații fără ieșire. Oricine ar fi bucuros ca toate aceste mărturii să fie autentice și ca nici o impostură să nu fi ajuns în perimetrul istoriei creștinătății. Cum au ajuns ele unde au ajuns, cum s-au păstrat, mai ales că unele dintre aceste obiecte sunt destul de vulnerabile în fața vremii? Dar dacă ele nu sunt originale, oare trebuie să ne mulțumim cu simbolul lor? Când știm cât sunt de venerate, cu câtă evlavie se îngenunchează la ele, sunt sărutate sau atinse cu diverse obiecte de către pelerini, la fel ca sfintele moaște, ne poate fi indiferent adevărul!? Sau, după ce au fost privite ca sfinte odoare secole la rând, mai avem puterea să acceptăm și o altă variantă a istoriei lor?
*
Drumul Crucii începe din actualul Cartier Musulman, de la ruinele Cetății romane Antonia, acolo unde se afla Pretoriul, locuința/divanul Guvernatorului Pilat, acolo unde, la insistențele iudeilor, Iisus a fost condamnat la moarte prin răstignire, deși nu i-a fost găsită nici o vină, și se sfârșește pe Golgota, la locul Căpățânii, în actualul Cartier Creștin, locul Răstignirii și al Învierii.
De fapt, condamnarea la moarte a Mântuitorului, de către „sfatul arhiereilor și al bătrânilor poporului”, sinedriul, s-a decis la curtea arhiereului Caiafa.
Cele 14 popasuri ale Drumului Crucii sunt:
1. Curtea casei lui Pilat, unde s-a hotărât condamnarea la moarte a lui Iisus;
2. În fața Pretoriului, unde s-a pus Crucea pe umerii Domnului și de unde a pornit spre Golgota;
3. Locul primei căderi a Mântuitorului sub povara Crucii;
4. Locul întâlnirii Domnului cu Maica Sa;
5. Locul luării Crucii de pe umerii Domnului de către Simon Cirineanul (Matei 27:32);
6. Locul întâlnirii Domnului cu Veronica, care I-a șters cu marama fața plină de sânge și de sudoare;
7. Locul celei de a doua căderi a Mântuitorului la pământ;
8. Locul întâlnirii Domnului cu femeile care plângeau și se tânguiau pentru El (Luca 23:28-31);
9. Locul celei de a treia căderi a Mântuitorului la pământ;
10. Locul unde Domnul Iisus Hristos a fost dezbrăcat de hainele Sale, pe Golgota;
11. Locul întinderii și răstignirii Domnului pe Cruce;
12. Locul morții Domnului pe Cruce;
13. Locul coborârii Domnului de pe Cruce;
14. Locul punerii Domnului în Mormânt și al Învierii Sale.
*
Ne-am oprit la fiecare din cele 14 popasuri, cu inimile încărcate de emoție, purtând parcă, în felul nostru, fiecare, propria cruce pe drumul Golgotei, cu nădejdea mântuirii. În fiecare popas, Î.P.S. Andrei a citit din Sfinții Evangheliști despre momentele pătimirii lui Iisus sub povara crucii, părăsit de ucenici, înspăimântați de furia iudeilor, fără de Petru, rămas să-și plângă păcatul lepădării, fără de Iuda, care și-a plătit singur prețul trădării... Urmat de mulțime, dar mai ales de femei credincioase care plângeau și se tânguiau și cărora Mântuitorul le-a zis: “Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci vă plângeți pe voi și pe fiii voștri!”
E copleșitor și contradictoriu ceea ce îți dezvăluie Ierusalimul. Sigur, ființa oricărui creștin se înfioară de bucurie și trăire religioasă, realizând, de fapt, că se află într-un tunel al timpului, că dă ceasul înapoi mai bine de două mii de ani și pășește pe aceleași locuri pe unde a călcat Mântuitorul, că aduce foarte aproape în inima sa un timp, că încearcă să se regăsească în acel timp, întrebându-se poate în ce fel și-ar fi găsit rostul, atunci, în oricare loc s-ar fi aflat, de la Biserica Ecce Homo la Biserica Sfântului Mormânt. În această din urmă biserică, adevăratul creștin nu poate intra decât în genunchi, cutremurându-se.
Câți dintre noi ne-am fi purtat ca Simon Cirineanul, la al cincilea popas, câți ar fi avut curajul să ia crucea de pe umerii Mântuitorului, să ducă singuri povara ei?
Nu poți, străbătând Via Dolorosa, să nu atingi cu mâna locul în care se păstrează amprenta unei palme, care e a Mântuitorului și care a rămas acolo într-unul din momentele în care acesta, urcând spre Golgota, sub apăsarea crucii, s-a sprijinit cu mâna de stâncă.
E un sentiment puternic acesta al “atingerii” locurilor cu istorie sacră, ortodocșii români având în tradiție atingerea icoanelor, a moaștelor, nu doar cu buzele ci și cu obiecte de îmbrăcăminte sau diverse alte lucruri care, astfel, s-ar încărca de har dumnezeiesc.
Caldarâmul Căii Crucii e ros de pașii, de genunchii celor care au trecut pe aici, prin veacuri, pe urmele Mântuitorului. Pietrele sunt parcă șlefuite, sticloase, cu luciri de oglindă.
În mintea mea se derulează clipa Învierii Domnului, cu lespezile date la o parte de pe Sfântul Mormânt, cu imaginea aceea pe care o știm din icoanele copilăriei, cu Mântuitorul deasupra propriului Mormânt.
Nu poți să nu fii impresionat de tot ceea ce s-a zidit în preajma Sfântului Mormânt, pentru ca acesta să stea mărturie pentru ce-i care n-au sau și-au pierdut credința și să-i întpărească pe cei care trăiesc în credință.
Dar mereu ești tentat să “dezbraci” pentru o clipă Golgota de veșmintele sale bisericești și să vezi doar peisajul stâncos al muntelui, dominat de crucea pe care stătea răstignit “Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”, între cei doi tâlhari.
E derutant să urmezi pas cu pas Calea Crucii, pentru că aceasta a fost “cucerită” de comercianți, care au transformat-o în bazar, într-o ofertă agresivă, insistentă, deturnantă. O întreagă industrie de artizanat, un comerț înfloritor sunt exploatate în numele credinței.
Cum ar privi Mântuitorul azi Calea Crucii?
E aici un vacarm care face imposibilă reculegerea, trăirea spirituală pe măsura însemnătății acestor locuri. Tarabele și comercianții arabi, și nu numai, fac legea locului. De-abia poți câteva minute să te oprești în fiecare “stație” de pe Via Dolorosa, pentru că te trezești înghesuit de turiștii care curg în valuri, cu sau fără convingeri, trăiri religioase. De cumpărătorii de ocazie!
Credincioși din toată lumea se închină la locurile sfinte, toți fac fotografii, filmează, trec de la o stare la alta, de la credință la turism.
Cu greu am răzbit prim vacarmul de pe Via Dolorosa. Prin toropeala zilei. Pe străzile înguste, înțesate de lume. Nici nu ne mai puteam ține aproape unii de alții, risipindu-ne, pierzându-ne printre turiști. Pentru mulți a fost altceva decât așteptau, deși printre noi s-au găsit și unii, precum preotul Laurențiu Pompei, care spun că au avut puterea să se detașeze de orice «agresiune» care ar fi putut perturba trăirile lor religioase.
*
Pe jumătate mâhniți că Via Dolorosa nu ne-a adus în starea pe care rememorarea Patimilor Mântuitorului ar fi trebuit să ne-o aducă, am ajuns la Biserica Sfântului Mormânt, cea care înglobează ultimele cinci popasuri ale Drumului Crucii, fiind locul pe care nici un pelerin la locurile sfinte nu-l poate ocoli. Biserica Sfântului Mormânt sau Biserica Învierii, cum i se mai spune, pentru că viața a biruit moartea, e locul de unde începe istoria creștinătății, a credinței, căci „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică e credința noastră” (1 Cor. 6, 17). E locul în care viața intră cu moartea într-o altă ecuație. În care s-au pus peceți noi legăturii dintre Dumnezeu și om.
E locul în care s-a ajuns la apogeul patimilor Domnului, dar și în care s-a produs cel mai important moment al istoriei creștinătății, Învierea Domnului, „cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. În care „Hristos a Înviat!” și „Hristos S-a Înălțat” pot fi înțelese în reverberația lor sfântă.
În sfârșit, aici suntem doar noi, cei iubitori întru Cristos, aici nu mai e nimic care să tulbure meditația, rugăciunea. Deși biserica e înțesată de lume, cuvintele sunt aici murmur sau gând nerostit. Toată forfota de aici are limpezime. Până și explicațiile ghizilor sunt parcă șoapte. Dar parcă nu mai e loc pentru nici o explicație. Vrei să descoperi pe cont propriu fiecare colț al bisericii, pentru că fiecare are a-ți mărturisi ceva.
Ne ajunge Evanghelia Învierii, citită de Păstorul nostru, Î.P.S. Andrei, pe care o ascultăm cu luare aminte, cu sentimentul clipei unice, în cel mai încărcat loc de credință de pe pământ.
*
Prima biserică ridicată aici datează din secolul al IV-lea, fiind opera Sf. Elena, pe vremea împăratului Constantin cel Mare, și amplasată în Cartierul Creștin, în Ierusalimul Vechi. Ea a fost distrusă de mai multe ori, de perși, la 614, fiind reconstruită, dar din nou distrusă la 1009, de califul Hakim, cea de azi datând de la 1149, din timpul cruciaților, în ea aflându-se însă și construcții din perioada bizantină și creștin timpurie.
Biserica are șapte încăperi, două atriumuri și cinci naosuri, fiind împărțită în șase sectoare, aparținând mai multor culte: romano-catolicilor, armenilor, grecilor ortodocși, copților, sirienilor și etiopienilor ortodocși.
Locuri „clasice” ale traseului pelerinilor: Piatra Ungerii, unde Sf. Iosif a pregătit trupul lui Iisus pentru a fi pus în mormânt, Locul femeilor, de unde Sf. Ioan și femeile au putut privi răstignirea, Golgota, locul răstignirii și al Sfintei Cruci, Mormântul lui Iisus, Mormântul lui Iosif, Locul „Nu te atinge de mine”, Stâlpul biciuirii, Închisoarea lui Iisus și Capela plângerii, Capela Centurionului (Sutașului) Longinus, Capela împărțirii hainelor lui Iisus, Capela lui Adam, Capela celor 40 de ucenici și a lui Iacov, Capela Sf. Elena și Peștera aflării Sfintei Cruci. Cele trei cruci au fost ascunse în pământ și ruperea tainei în care acestea se aflau putea aduce moartea. Sf. Elena a pus să fie dezgropate cele trei cruci, iar acestea au fost atinse pe rând de un muribund, care și-a revenit după ce a atins crucea pe care a fost Răstignit Mântuitorul.
La intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, spre dreapta, se află stânca de gresie albă, în care a fost înfiptă crucea pe care a fost martirizat Iisus. Spațiul de aici e organizat în două încăperi, cu două altare, unul, „Fecioara Durerilor”, aparținând catolicilor și ridicat pe locul unde Mântuitorul a fost dezbrăcat de haine înainte de a fi bătut în cuie pe cruce, iar celălalt aparține ortodocșilor, care face parte dintr-un mic paraclis, „Sfânta Golgota”, și e amplasat pe locul unde a fost fixată crucea. Aici am îngenuncheat cu toții, ne-am închinat, sărutând cu evlavie locul în care a fost înfiptă crucea.
Rotonda în care se află acoperământul Domnului e după planul inițial, din timpul Împărătesei Elena.
*
La intrarea în Biserica Sfântului Mormânt e Piatra Ungerii, acoperită mereu de pelerinii care îngenunchează și o sărută. Ei ating lespedea cu obiecte fie aduse de acasă, fie cu suveniruri cumpărate din Israel.
Pe lespedea de marmură a fost așezat trupul lui Hristos de către Iosif din Arimateea și Nicodim cel cu bun chip, după ce a fost coborât de pe cruce, și a fost uns cu smirnă și aloe și înfășurat în giulgiu, giulgiu care, dacă admitem acest adevăr, se păstrează și în zilele noastre la Domul din Torino.
*
Sfântul Mormânt aparține comunităților greacă, catolică și armeană. Intrarea e străjuită de douăsprezece sfeșnice, iar pe zid sunt trei tablouri care reprezintă Învierea.
În formă dreptunghiulară, Sfântul Mormânt are două încăperi, în prima e o mică bucată din stânca mormântului lui Iisus, ce s-a putut recupera după distrugerile califului Hakim, din 1009. În Sfântul Mormânt se intră în genunchi, printr-o deschidere îngustă și mică. Mormântul propriu-zis se află pe dreapta. Acesta constă dintr-o placă de marmură, pusă acolo de greci în 1810, peste stânca pe care a fost așezat trupul Mântuitorului și unde a rămas din seara zilei de vineri până în clipa Învierii, duminica. Nu pot intra mai mult de patru - cinci credincioși odată. Peste tot atârnă candele, în care luminile pâlpâie tainic. Acestea sunt așezate pe patru nivele – primul e al catolicilor, următoarele două ale grecilor și cel de jos al armenilor. Când una dintre credincioasele noastre a vrut să-și aprindă o lumânare de la o candelă, aceasta a fost oprită de călugărul grec, cu o apostrofare: „Catolic, catolic”.
Totul este împărțit aici între bisericile care sunt coproprietare. Și picturile cu Învierea Domnului și cele 12 sfeșnice de la intrare. În plus față de catolici, ortodocșii greci și armeni, în Sfântul Mormânt au candele și copții.
*
Acolo, sub lumina blândă a candelelor din Sfântul Mormânt, am stat mai bine de o jumătate de oră, împotriva rânduielii, care îngăduie doar câteva zeci de secunde fiecărui credincios să stea în genunchi în fața lespezii Mormântului, pentru că șirul credincioșilor care așteptau să intre în Sfântul Mormânt e fără de sfârșit. Am rămas contrariat însă de atitudinea călugărului care ținea ordinea intrării. Se purta, într-un fel, ca un gardian cu deținuții la vorbitor. Îi zorea aspru pe vizitatori, ca să nu stea mai mult în Sfântul Mormânt. Bătea din când în când din palme, imperativ. Nouă, pentru că a aflat că suntem români, ne spunea într-una, «repede, repede», vorbele sale părându-mi de-a dreptul stranii, dojenitoare. Uneori, uita că suntem români și, când grupul de patru credincioși nu ieșea în ritmul pe care-l considera el potrivit, striga “finito”. Îi înțeleg doar în parte agitația. Sigur, pentru el nu e o “ascultare” ușoară, nu e plăcut poate să stea atâta acolo și să facă “militărie”, să se poarte ca un zbir cu credincioșii, cu vizitatorii. Oricum, ignora dorul creștinesc, cu care unii dintre noi am așteptat dintotdeauna să punem fruntea pe lespedea Sfântului Mormânt și că era sfâșietor pentru aceștia să fie zoriți să iasă mai repede, ca și cum ar comite un păcat prelungindu-și meditația, rugăciunea. E de neconceput să nu rostești o rugăciune la acest Sfânt Mormânt!
Timpul, acolo, oricum, se dilată. Clipele state acolo, îngenuncheați, par multora, vorba poetului, lungi, ca veacuri.
Nu doar timpul are altă dimensiune aici, ci și spațiul. Sfântul Mormânt, Piatra Ungerii, Golgota, toate sub acoperământ bisericesc, dau altă percepție a spațiului.
Nu poți însă să nu refaci imaginile din icoanele noastre ortodoxe, ale întâmplărilor biblice, cu stâncile golașe, cu scene din viața și patimile Mântuitorului.
*
Într-un colț, în prima încăpere, în semiîntuneric, s-a retras o femeie din grupul nostru, care, văzându-mă pe mine oprit acolo, n-a mai ieșit nici ea cu ceilalți. Stătea cu ochii în lacrimi. Plângea stins, liniștit, lacrimi mari desprinzându-i-se din colțul ochilor, șiroind pe obraji.
*
În Noaptea Învierii, în fiecare an, se spune că Lumina Sfântă coboară miraculos, din ceruri, la Sfântul Mormânt. Înainte de Noaptea Învierii, Sfântul Mormânt e controlat de persoane neutre, ca să se excludă bănuiala că ar fi rămas acolo o sursă de lumină, și e încuiată intrarea. Apoi, înainte de momentul celebrării, până și Patriarhul, care intră în Sfântul Mormânt, e “verificat”. Acesta rostește rugăciunea, ținând în fiecare mână câte o lumânare. La un moment dat, din înalturi vine un fulger care-i aprinde lumânările. Se spune că și candelele de la intrare se aprind odată cu lumânările. O singură dată miracolul nu s-a produs, în anul în care Ierusalimul, fiind sub control turcesc, s-a decis ca lumina de la Sfântul Mormânt să fie luată de altă confesiune, în timp ce Patriarhul se afla în fața Bisericii. Atunci, se spune, lumina nu s-a mai dus la Mormânt ci a lovit într-o coloană de marmură albă de la stânga intrării în biserică, despicând-o. Acea despicătură stă și acum mărturie a acelei întâmplări, iar credincioșii pun acolo bilețele cu rugăminți către Domnul. E un gest pe care trebuie să-l acceptăm, deși nu-l împărtășim toți, pentru că el poartă în sine și credința în puterea lui Dumnezeu.
*
Această minune a stârnit numeroase reacții, adesea neîncrederea a mers până la acuze de fals, de șarlatanie. Dar dacă această minune este reală, ce alte argumente mai sunt necesare pentru a urma această cale a Mântuirii?
*
Spațiile bisericești de la locurile sfinte au fost și ele obiect de dispută, astfel că s-a ajuns ca acestea să aparțină la diverse culte, fie în administrare exclusivă, fie în administrare ecumenică. Pe fondul unor astfel de divergențe, s-a ajuns, ca o ironie a sorții, ca tocmai cheile de la Biserica Sfântului Mormânt să le dețină un arab.
Felul în care catolicii (care dețin, într-un fel nefiresc, monopolul) au ținut să marcheze prin câteva sculpturi momentele de pe traseele Căii Crucii sunt de natură, cel puțin, să contrarieze, având o notă stridentă.
De altfel, părintele Nicolae Ludușan, a venit să-mi confirme percepția mea, manifestându-și chiar revolta față de acest mod de reprezentare departe și de tradiție și de canoanele bisericești. Un modernism cu care, cel puțin noi, ortodocșii, suntem mai greu lăsați convinși.
*
Dar e loc pentru fiecare, de aceea, în Biserica Sfântului Mormânt sunt mai multe... biserici, altare de rugăciune, comemorative, capele, paraclise...
*
În biserica ortodoxă greacă de la Sfântul Mormânt se află “Buricul pământului”. O sintagmă dragă, veritabilă metaforă, dar care are mai ales conotații negative în limbajul laic.
*
Am plecat de la Sfântul Mormânt cu o așteptare arzătoare. Aceea de a ne întoarce acolo sâmbătă spre duminică, după miezul nopții, ca să participăm la Sfânta Liturghie, care urma să se oficieze și de către preoții noștri. O așteptare arzătoare pentru prima slujbă din viața noastră la Sfântul Mormânt.
*
Fiecare își trăiește în felul său întâlnirea cu Sfântul Mormânt. Există însă un reflex turistic, valabil pentru toți, acela de a se fotografia/filma. În primul rând, cu siguranță, pentru ei, dar și pentru a putea mărturisi și altora despre clipele oprite în loc în Þara Sfântă, pentru ei, ca mici comori sufletești.
*
În câteva rânduri, în locurile pe care le-am vizitat în Grădina Ghetsimani, ni s-a atras atenția să nu rupem flori. Pelerinii, turiștii vor nu doar fotografii să ducă cu ei ca amintiri, ci și lucruri care să provină de la locurile sfinte. N-am rezistat nici eu tentației, chiar dacă n-am rupt flori. Am luat câteva conuri de brad de la Biserica Înălțării Domnului. Ce-ar fi însă dacă toți pelerinii ar dori să ia cu ei astfel de suveniruri?
*
S-a găsit leac și pentru astfel de porniri ale pelerinilor. În cutii de mici dimensiuni, înconjurând brațele unei cruci, în patru sticluțe se află “Apă de la Iordan”, “Mir“, ”Pământ din Þara Sfântă”, “Piatră din Þara Sfântă”. Cu doar 3 dolari. Depinde de unde cumperi aceste suveniruri și cum știi să te târguiești. Mi-am completat și eu bagajul de întoarcere cu astfel de suveniruri, pentru cei dragi de acasă.
Am luat și lumânări, aproape două sute, în seturi de câte treizeci și trei, cu înscrisul Jerusalem – “Holly Land”. Obiceiul e ca aceste lumânări să fie aprinse de la lumânări sau candele de la Sfântul Mormânt și lăsate să ardă câteva clipe, apoi stinse, purtate pe deasupra Sfântului Mormânt și aduse și aprinse la mormintele de-acasă. E un mod de a aduce de acolo lumina Învierii.
Comercianții din Ierusalim, cel puțin cei de la “tarabe”, nu doar de pe Via Dolorosa, nu afișează prețuri. Naivitatea turiștilor e exploatată la maxim. Căci ei cumpără, făcând adesea abstracție de prețuri, plătind cât li se cere, nu pentru că nu i-ar interesa banii, dar nu mai au aici timp pentru... mărunțișuri comerciale. Þinta lor a fost alta și și-o urmează cu stăruință.
Poate că de aici și frumusețea acestui pelerinaj, care a adunat oameni credincioși, mai mult decât simpli turiști.
*
Românii au cultul pomenirii. Ei îi pomenesc și pe cei vii și pe cei morți. Și aici, în Þara Sfântă, ei au trimis prin preoții noștri bilete cu numele celor care să fie pomeniți în biserici. Dar și pelerinii noștri s-au întrecut în a da preoților să facă pomeniri în bisericile din Þara Sfântă.
*
După un pelerinaj ca și cel de astăzi, altfel poate fi înțeleasă istoria Israelului, altfel poate fi asumată credința. Ceva se schimbă radical. Nu mai poți fi precum cel de ieri.
*
Seara, destul de târziu, am ieșit cu Șincan, Þibrea și Gherman, la o scurtă plimbare prin Ierusalim, pe străzile din preajma hotelului. Atât cât am putut noi vedea ne-a dus la o singură concluzie – orașul e plăcut, liniștit, sigur și la ceas de noapte.

Ierusalim, joi, 11 mai

La șase, din nou, printre perdelele camerei de hotel, ni s-a arătat seninul cerului, pentru încă o zi a înseninării inimilor noastre de credincioși, de pelerini.
Pe același traseu ca ieri, am urmat un alt drum decât cel planificat. Destinațiile au fost Mănăstirea Sf. Sava, Bethleem, Biserica Nașterii Mântuitorului.
După ce am văzut locurile suferințelor Mântuitorului, locul Înălțării Sale la ceruri, al Învierii Sale, mergem spre locul nașterii, spre Bethleem. Sărbătorirea Nașterii Domnului ne-a fascinat în mod aparte copilăria, cu toate obiceiurile Crăciunului, care dădeau aură iernilor de altădată. Erau Sărbătorile prin care percepeam în inocența noastră sacrul, credința.
Am asociat întotdeauna Nașterea Domnului cu iarna, iar aici descopăr că locul și anotimpul nașterii au fost mereu departe de albul zăpezii.
*
Intrarea în Bethleem e bine păzită. Un zid înalt, de 12 metri, ridicat nu de multă vreme, separă pe evrei de palestinieni. Unde nu sunt ziduri sunt garduri de sârmă ghimpată, dar peste tot evreii stau de veghe pentru ca palestinienii să nu intre în țară ca să comită atentate, să nu declanșeze atacuri împotriva Israelului. Israelul are aici vamă, graniță bine păzită, cu soldați mereu cu degetul pe trăgaci. Erau și femei la vamă și printre ele și negrese. Și ele gata de luptă...
Pe șosea sunt bariere zimțate, ca niște ferăstraie ascuțite, care se ridică pentru cei care ar încerca să forțeze granița. Nu am fost controlați, la ieșire, nu ni s-au cerut pașapoartele, ghizii le-au spus doar vameșilor că suntem pelerini români. Ca și cum le-ar fi spus o parolă. Dar aveam să trecem printr-un labirint al “neîncrederii”, la întoarcere, fiind verificați printr-un sistem destul de ciudat, doar electronic, fără a fi față în față cu vreun vameș. Cred că există și supraveghere video, că am fost chiar filmați. Prin această sită trec zilnic și palestinienii care lucrează în Ierusalim. Câțiva dintre pelerinii noștri s-au rătăcit în labirintul de la intrarea în Ierusalim, ajungând pe un culoar care i-a dus din nou spre intrarea în Bethleem. Greșeală fatală, care ne-a costat aproape două ceasuri până i-am recuperat pe rătăciți, care nu au beneficiat de prezumția de nevinovăție. Inocența lor n-a fost tratată cu zâmbete deloc, fiind de-a dreptul suspectă.
*
Azi am fost de două ori la Bethleem. Prima oară dimineața, în drum spre Mănăstirea Sf. Sava, când am schimbat și autocarele, cu patru microbuse, Mercedes, dar niște rable infernale, și șoferii și ghizii. Toți trebuia să fie arabi. Oricum, pe drumurile spre Mănăstirea Sf. Sava nu era loc de autocare, drumurile fiind foarte înguste.
Ghizii știau doar engleza și germana, dar pe microbuzele acelea hârbuite era greu să înțelegi ce spuneau bieții oameni pe post de “călăuze”. Oricum, s-au lăsat și ei destul de repede păgubași. Nici nu erau prea vorbăreți. Ne-au întâmpinat măcar cu: “Vă iubesc, Romania”, care le-a atras și aplauzele și simpatia noastră. Dar nu ne-au fost de prea mare folos. Au fost un fel de însoțitori ai noștri, garanții noștri.
Drumul spre Mănăstirea Sf. Sava ne-a înfundat încet în Deșertul Iudeei. Dealuri golașe, după ce construcții din ce în ce mai sărăcăcioase ne dezvăluiau precaritatea vieții arabilor din această parte de Cisiordania. Tentativele de a împinge spațiul locuibil cât mai mult pe dealurile pietroase, de a smulge iluzia vieții acolo unde viața nu-și găsește loc, nu făceau altceva decât să scoată și mai tare în evidență viața mizeră. În fața caselor și la șosea, copii mulți, dezbrăcați și desculți, asemeni copiilor de rromi de prin satele noastre, ne făceau semne cu mâinile.
Doar măslinii, parcă și ei chirciți de căldură, mai aminteau, ici și colo, că mai este un licăr de viață.
Dealurile au relief aspru, cu multe locuri abrupte, făcând parcă și mai ostile locurile care, încet, devin selenare. O « țară de piatră », ca să folosesc o sintagmă a lui Geo Bogza. O “țară” care-mi amintea de un alt deșert, cel al Nevadei, văzut cu un deceniu în urmă.
*
Cine s-ar fi așteptat însă ca la capătul acestui drum șerpuitor prin arșița deșertului, la nici douăzeci de kilometri de Bethleem, să ne aștepte un colț de Rai, în plin deșert, în Pustiul Iudeei? Căci Mănăstirea Sf. Sava, după ce se înfățișează privirii ca o cetate măreață, (deasupra căreia flutură biruitor steagul Greciei), în inima ei chiar aceasta este, din toate punctele de vedere: un colț de Rai. Aici găsim și viață, verdeață, flori, apă, chiar și în pronaosul uneia dintre biserici (de unde părintele Gherman a scos o găleată de apă ca să ne potolim setea), dar și viață spirituală intensă, ortodoxă.
Mănăstirea Sf. Sava este măreață și prin istorie dar și prin înfățișare, chiar dacă, din depărtare, ea se pierde în cenușiul pustiului, e greu de sesizat. Poate că acest lucru i-a adus și protecție, a apărat-o de eventualii atacatori.
Una e să te nevoiești la Muntele Athos, într-o mănăstire, simțind briza mării și sub pavăza verde a vegetației, și alta aici, într-un loc ce s-a arătat dintotdeauna inospitalier.
Am dat și aici de români, părintele Zosimas, iar de curând au mai sosit aici doi frați de mănăstire din țară. Trei români dintre cei cincisprezece viețuitori ai Mănăstirii ! Ce-i aduce pe români aici, în pustie, e un semn de întrebare. Să fie mirajul credinței, sărăcia de la noi?
Între 1937 și 1947, aici s-a nevoit și Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț, care a fost bibliotecarul mănăstirii. Mai târziu, prin anii optzeci, au mai fost și alți români, între ei ierodiaconul Veniamin și monahul Marcu, portarul mănăstirii. Câtă încredere i-a putut fi acordată acestui monah, aceea de a deschide sau nu ușa străinului care bătea la poarta mănăstirii, mai ales că, pe lângă cei cu gânduri bune, mănăstirea a trebuit păzită și de beduinii nomazi, nu puțini în această regiune.
*
Ajunși, însoțiți de bătăi de clopot, la poarta mănăstirii, o poartă mică, încuiată, pe care nu ne-a deschis-o, din păcate, monahul Marcu, a trebuit să ne despărțim de femei, pentru că acestea n-au voie să intre în Mănăstire. E ca la Muntele Athos sau ca la Mănăstirea Frăsinei, de la noi. Ele s-au dus pe platforma unei culmi din apropiere, la Turnul Sfântului Simeon, de unde au putut privi Mănăstirea. Se spune că nici chiar mamei călugărului Sava nu i-a fost îngăduit să intre în Mănăstire, și ea fiind nevoită să-și privească fiul de la depărtare.
*
Cred în continuare că nu este dreaptă această rânduială, că femeia nu este purtătoarea unei vini apriorice, că nu trebuie privată de un drept natural al ei, acela de a fi alături de bărbat, inclusiv atunci când intră în locașuri sfinte. De ce ar trebui păziți călugării de femei ? Ei, dacă au credință și și-au asumat o condiție, trebuie să se păzească singuri, așa cum se păzesc de atâtea ispite, dacă femeia este privită doar atât, ca ispită ! Dacă nu se pot păzi de ispita femeii, înseamnă că nici credința lor nu e pe măsura locului pe care și l-au ales să viețuiască și că locul lor e între oameni și trebuie să se întoarcă între oameni. Dar am văzut și în Grecia atâți călugări care ies în lume, întâlnesc pe stradă femei, poate că acasă au mame, surori, pe care nu le pot ocoli. Puțini sunt acei călugări care ajung din fragedă copilărie în mănăstire sau trăiesc toată viața exclusiv în mănăstire. Dar, oricum, nu găsesc motive temeinice pentru a păzi pe călugări de femei astfel. Iar, pe de altă parte, intrând în biserici, se poate constata, cu ochiul liber, că predomină femeile, că femeile sunt mai rugătoare decât bărbații, cel puțin statistic, dacă nu și în intensitate!
Și prin interdicția de a intra la Mănăstirea Sf. Sava au pierdut și femeile, a pierdut și credința.
*
De fapt, pentru că tot e aici un călugăr, chiar român, cu un nume celebru, Zosimas (o fi având ceva legătură alegerea acestui nume cu părintele Zosima al lui Dostoievski?), mă întreb și eu, ca părintele Zosima din “Frații Karamazov”, de ce merg călugării la mănăstire – ca să-și mântuiască sufletul sau ca să fugă de lume, căreia, din dragoste frățească, ar trebui să-i fie slujitori?
Dincolo de literatura teologică, eu aș introduce ca obligatorie pentru călugări lectura “Fraților Karamazov”.
*
Nu știu, acum cel puțin, nu-mi amintesc să existe mănăstiri de maici în care să nu aibă acces bărbații!
*
Mai ieri, cineva ne întreba dacă știm de ce Israelul e cea mai mare țară din lume ? Răspunsul era că «pentru că sunt evrei peste tot !» Atunci de ce n-ar concura și România la cele mai mari țări din lume, pentru că și români sunt aproape peste tot !?
*
Nu știam prea multe despre Mănăstirea Sf. Sava, în arabă Mar Sabbas, înainte de a veni aici. În Pustiul Iudeei, s-au nevoit secole la rând mii de călugări, iar urme ale unor vechi lavre s-au găsit peste tot. De prin secolul al patrulea până în secolul al șaselea, în Pustiul Iudeei s-au nevoit iluștri sihaștri, printre aceștia și Sava cel Sfințit și Sf. Gheorghe Hozevitul. Ei au scris pagini de aur în istoria ortodoxiei, iar ortodoxia de azi trăiește și prin ei. Se consideră că Sf. Sava se numără printre întemeietorii monahismului ortodox în secolul al VI-lea.
E greu să mai fi astăzi sihastru pe aceste locuri și-n actualele circumstanțe religioase. Dar cât de minunat!
În Mănăstire, înainte de toate, ne-am închinat la mormântul Sf. Sava și am cântat « Hristos a înviat ». Ne-am închinat și la sfintele moaște ale Sf. Sava, aflate în biserică, după canonizarea acestuia, în dreapta naosului, într-o nișă. Prin sticla acesteia se vede doar capul, restul corpului fiind îmbrăcat în rasă călugărească.
Ne-am închinat și ne-am rugat și la mormântul Sf. Ioan Damaschinul, aflat în paraclisul care-i poartă numele. Părintele Zosimas, care ne-a fost gazda noastră cea bună, ne-a vorbit despre acest ultim mare învățat al ortodoxiei, trăitor în secolul al VII-lea, ale cărui moaște au dispărut, nu se mai află în mormânt. Aici este și chilia pe care Ioan Damaschinul și-a săpat-o cu propriile mâini în stâncă și în care a scris pagini de referință din biblioteca Sfinților Părinți. Mai mult, el este cel care e considerat părintele muzicii psaltice, fiind cel care a compus și armonizat pe opt voci muzica bizantină. Opera lui este atât de cuprinzătoare și atât de diversă că acoperă aproape tot ce este definitoriu pentru ceea ce înseamnă astăzi credința ortodoxă, cartea sa de căpătâi fiind “Expunerea Dogmelor Bisericii Ortodoxe”.
Am făcut adesea referire la Ioan Damaschinul, vorbind la vernisajele de expoziții de icoane, pentru că Sf. Ioan Damaschinul, autor al cărții “Cultul Sfintelor Icoane”, s-a numărat printre cei care au apărat icoana de atacurile iconoclaste.
*
Părintele Zosimas ne-a arătat și o parte din comorile pe care le adăpostește această măreață cetate a ortodoxiei, cu siguranță cea mai veche, și în care s-au creat valori inestimabile ale ortodoxiei.
E firesc să te întrebi cum a rezistat această mănăstire de-a lungul veacurilor, cum rezistă ea astăzi, cetate ortodoxă în trupul Palestinei? E adevărat că, fiind și metoc al Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului, ea a avut parte de o anume protecție, fiind mereu sprijinită. Inclusiv de către români, care au avut legături cu Mănăstirea încă din secolul al XV-lea, numeroase danii îndreptându-se spre aceasta din partea bisericilor și mănăstirilor românești. Iar călugări români s-au aflat aici aproape neîntrerupt în ultimele secole.
În Paraclisul Sf. Nicolae, săpat în stâncă, ne-au și fost arătate o parte din daniile românești – icoane, obiecte de cult, cărți tipărite la mănăstiri românești în secolele XVII - XIX. Catapeteasma, din lemn aurit, s-a făcut din dania monahului român Anania “Vlahul”, din daniile lui mărindu-se și paraclisul Sf. Nicolae, săpându-se în stâncă naosul și altarul.
Mă simt cumva acasă aici, pentru că aici s-a nevoit un an, în secolul al II-lea, și Sfântul meu, Nicolae, iar icoana sa și cea a Maicii Domnului, integrate în catapeteasmă, sunt realizate tot din dania lui Anania “Vlahul”. Dar nu numai eu, ci toți pelerinii se simt altfel, într-un chip special aici, pentru că, într-un fel, ortodoxia românească, românismul sunt foarte prezente la Mănăstirea Sf. Sava..
*
Într-un fel, îl invidiez pe părintele Zosima, al cărui nume de acasă este tot Nicolae (Iordache). Are șansa de a cerceta în biblioteca și în arhiva mănăstirii cărți, manuscrise în care ne regăsim, cu istoria noastră. Nu știu cât de mare cărturar e, dar poate că măcar are bune intenții. Oricum, mi-a spus că ar dori să publice traduceri din cărți pe care le are aici, în slavonă. M-am oferit să i le tipăresc. Fără bani. Ba chiar ar trebui eu să-l (răs)plătesc, dacă voi avea onoarea să-mi încredințeze astfel de tipărituri. Poate că ar trebui cumva stimulat acest Zosimas al nostru de la Mănăstirea Sf. Sava, pentru a scoate la lumină pagini inedite despre istoria noastră ortodoxă, despre contribuția românească la devenirea ortodoxiei. De altfel, călugării de aici ne-au primit cu foarte multă căldură și ne-au omenit cu tradiționala băutură grecească, uzo, cu rahat, cu prăjituri, sucuri, apă, cafea. Ca între vechi cunoștințe, ca într-o familie. Dar chiar suntem o familie, cea a credinței întru Hristos! Am simțit fraternitatea aceleiași credințe. Dar cred că și părintele Zosimas a trăit clipe de fericire și mângâiere alături de noi. I-am simțit și emoția și bucuria. Aș fi vrut să stăm de vorbă, să înregistrăm un dialog despre ceea ce înseamnă acest loc minunat al ortodoxiei. N-am reușit să finalizăm acest gând, dar mi-a încredințat spre publicare următoarele texte, care consideră el că spun foarte mult, că răspund într-un fel, intenției mele.

DESPRE IZVORÂREA MINUNATÃ A AGHIAZMEI

Deoarece apa era departe de Lavră, monahii se mâhneau și mult se necăjeau pentru aducerea ei. Deci, fericitul Sava, nesuferind să-i vadă pe călugării săi atât de mâhniți, a alergat la rugăciune în timpul nopții și s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură, zicând: “Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, dacă astfel este iconomia înțelepciunii Tale ascunse, dacă este plăcut bunăvoinței tale și harului Tău ca acest loc să fie locuit de mulțimea bărbaților care se tem de numele Tău, caută spre noi și fă să izvorască apă aici, aproape, spre desfătarea noastră”.
Așa s-a rugat și imediat a auzit un zgomot care se ppărea că iese de jos, ca un pârâu și, aplecându-se, vede în acel miez de noapte cu lună plină un asin sălbatic săpând pământul cu piciorul său. După ce a săpat din destul și a adâncit scobitura și-a pus gura la ea și a băut. Cuviosul, precum era și de așteptat, gândindu-se că Dumnezeu i-a cercetat, se duse îndată acolo unde a văzut pe asin săpând și – o, harul Tău cel negrăit, Hristoase! – a aflat apă izvorând în pământ din care și până astăzi curge prin mijlocul Lavrei, nici vara împuținându-se, deși se folosește de către toți din belșug.
Tot din vremea Sfântului Sava s-au construit și mulțime de cisterne, unde se adună apă de ploaie, care se folosește pentru nevoile Lavrei. Însă apa Aghiazmei numai se bea de Părinți și se dă de binecuvântare închinătorilor evlavioși ce ajung până aici. Această apă este de asemenea foarte plăcută la gust, foarte ușoară, iar în timpul verii, mai rece și desfătătoare. Ea iese din partea dreaptă și mai de jos a Lavrei.
Pentru rugăciunile Cuviosului Tău Sava, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi, Amin!

PALMIERUL MIRACULOS AL SFÂNTULUI SAVA

Dumnezeu permite sigur unele evenimente care au loc în viața noastră. El are motivele lui și dacă noi vedem aceste evenimente, cum ar fi Crucea și purtarea Ei de bunăvoie, noi glorificăm pe Dumnezeu și primim din abundență Grația Divină.
Uneori, Domnul ne testează credința noastră, pentru că atunci când noi suntem în nevoi, noi ne întoarcem fața la El. Speranța noastră trebuie să rămână El și nu numai cu vorbe înțelepte, pentru că așa este scris: “Ce este imposibil pentru om este posibil pentru Dumnezeu” (Matei, 19:26). Elementul necesar este credința, cu credința noi putem muta munții. Dumnezeu, pentru a se manifesta în Esența lui – mult mai clar (din timpuri imemoriale) a dăruit unora dintre credincioșii Lui, darul minunilor, al miracolelor.
Sfântul Sava este un exemplu caracteristic în acest sens. Timpuriu, în viața sa, el a auzit chemarea Domnului și a plecat, lăsându-și părinții, rudele și prietenii, bogățiile și gloria pământească, răspunzând acestei chemări.
În umilință, singurătate și nevoi, el căuta salvarea lui în Pustiul Iudeei, sub grija părinților spirituali. S-a dedicat cu tot entuziasmul vieții monahice și, cu ajutorul și călăuzirea Maicii Domnului, a celui mai sfânt părinte, Theotokos, a devenit cel mai important părinte din deșert.
A înființat șapte fundații monastice, dar Lavra cea mai mare și care este continuată până astăzi este cea care-i poartă numele și care are încă 1500 de ani trăiți în cântări de laudă și mulțumiri aduse trinității dătătoare de viață. Tipicul (normele și regulamentele vieții monastice și liturgice) este scris aici de Sf. Sava și este acum folosit de Biserica Ortodoxă Răsăriteană, inclusiv de bisericile de la Muntele Athos.
Noi, frații întru credință ai Sfântului Sava, suntem onorați să avem cu noi în Mănăstirea Sf. Sava, sfinte și neprețuite moaște. Sfântul Sava este încă o sursă vie a binecuvântărilor și, ca și când nu era destul, Mănăstirea este înzestrată cu alte surse de binecuvântare.
Astfel, înăuntrul mănăstirii noastre, noi am avut un palmier plantat chiar de Sf. Sava, ale cărui frunze și curmale au lucrat minunile lui Dumnezeu, binecuvântând cu copii pe femeile care nu puteau să-i aibă.
Pomul s-a uscat în 1954 și doi noi pomișori au apărut din el, la fel ca și primul, ei sunt de asemenea, miraculoși. Aici există și indicațiile pentru folosirea corectă a frunzelor – care pot fi cerute atunci când există nevoie. Astfel, după ce le-ați obținut cu binecuvântare, duceți-le cât mai curând posibil la un preot ortodox al unei biserici unde se ține frecvent Sf. Liturghie și rugați-l să-l pună sub masa sfântă din altar timp de patruzeci de zile. În timpul celor patruzeci de zile, cuplurile care nu au și își doresc copii trebuie să țină post în zilele de marți, miercuri, sâmbătă și duminică, cu mâncare fără ulei, pește, carne, ouă ori produse lactate, dar cu puțin vin. Este de asemenea esențială și prioritară abstinența sexuală pe toată această perioadă. Cuplul trebuie de asemenea să se spovedească și să primească Sf. Împărtășanie cât mai frecvent cu binecuvântarea preotului care-i îndrumă. Ei trebuie să fie cu credință și foarte relaxați, dar se cunoaște că sunt destule piedici în acest sens. Toate aceste indicații sunt foarte serioase și nu sunt simple jocuri. Odată ce au luat frunzele de la biserică, deci după patruzeci de zile, trebuie să se fiarbă imediat pentru a face un ceai tare, ce trebuie consumat imediat de ambii soți, iar resturile de frunze sunt uscate, arse scrum și trebuie îngropate. La 2-3 zile de la băutul ceaiului, în credință, dragoste și rugăciune, cu mintea ridicată spre Dumnezeu în mulțumire, poate avea loc reuniunea sexuală a cuplului, lăsând rezultatul în grija Providenței Divine.
Unui spital din Atena i s-a dat numele Sfântului Sava, în recunoștința multor miracole ale Sfântului, făcute aici în sănătatea pacienților suferinzi cu cancer terminal.
Există, de asemenea, un izvor sfânt și nu mai sunt puse la socoteală relicvele sfinților martiri ai lavrei, ca și mormântul pustnicului Ioan Damaschin. Cel puțin 23 de Sfinți ortodocși au găsit acest deșert mănăstiresc ca un mediu prielnic pentru dezvoltarea și creșterea lor spirituală.
Fie ca Dumnezeul Iubirii, bucuria și veșnicia vieții să fie cu voi acum și totdeauna, în iubirea lui Iisus.
*
Nu acestea erau răspunsurile pe care le așteptam de la părintele Zosimas, fiindcă nu mă gândeam să-i pun întrebări pentru aceste răspunsuri.
Dar ele răspund la întrebările pe care nu știam să i le pun! Dar cât de multe întrebări aș fi vrut să-i adresez, să-l îndemn la o altfel de spovedanie, a celui fără de păcate către cel păcătos.
*
De pe una dintre terasele mănăstirii am privit spre versantul celălalt, unde în stâncă erau numeroase peșteri. Cândva, acolo au viețuit mulți călugări, mai ales că în vale este pârâul Cedrului, care aici își revarsă binefacerile ca o lumină. Lumina apei din pustiu. Iar de o parte și de alta a Cedrului, cu sclipiri argintii în bătaia soarelui, e verdeață din belșug, de un verde aproape negru. La câțiva pași însă, totul e pârjolit.
Cedrul izvorăște din Ierusalim, traversează pustiul Iudeei, trece pe lângă Mănăstirea Sf. Sava și se varsă în Marea Moartă, îndulcind cu o iluzie cea mai sărată apă de mare din lume.
Multe dintre chiliile Mănăstirii sunt suprapuse și lipite de versantul stâncos, ca și cum ar fi crescut direct din stâncă.
*
În drum spre Bethleem, dinspre Mănăstirea Sf. Sava, am oprit și la Mănăstirea Sf. Teodosie, întemeiată în secolul al V-lea de Teodosie cel Mare, cel care s-a aflat printre promotorii vieții călugărești de obște, adunându-i pe călugării care se nevoiau prin Pustiul Iudeei.
Și la Mănăstirea Sf. Teodosie am dat de români. Cele două măicuțe de la mănăstire erau din România, moldovence, și au venit acolo înainte de 1989.
Ajunsă în ruină, Mănăstirea a renăscut prin eforturile episcopului grec Vartolomeu, care s-a retras aici și a adunat bani de la credincioși și a ridicat o biserică nouă, a construit alte chilii în locul celor vechi, astfel că, în 2006, Mănăstirea e într-o stare bună și-ntr-o rânduială exemplară, grație și măicuțelor românce. Acestea ne duc și la paraclisul amenajat lângă biserică, în peștera în care au dormit o noapte cei trei magi de la Răsărit.
*
Pentru că de numele Bethelemului se leagă și istoria păstorilor și a Marelui Păstor, mi-am cumpărat, de la un arab, în parcarea din fața Mănăstirii Sf. Teodosie, și un fluier, ca suvenir, deși n-am nici cel mai mic talent în a-l folosi.
Păstoritul a fost una dintre îndeletnicirile de bază din zonă și în timpul vieții pământene a lui Hristos. Am trecut și noi aproape de “Câmpul păstorilor”, din satul Beit Sahour, unde și-au păscut oile păstorii și în noaptea sfântă a Nașterii Mântuitorului. Și astăzi mai sunt încă destui arabi creștini care trăiesc păscând oile și caprele pe dealurile aproape sterpe.
*
Arabii vând peste tot suveniruri creștine. Când e vorba de bani, pentru mulți, nu mai contează credința. Lupta pentru existență, poate chiar lupta pentru supraviețuire îi face pe musulmani să nu mai țină cont de cele sfinte. “Pe creștini îi tolerează, ne spunea azi dimineață Andrei Licher, nu și pe evrei”. Intoleranța e atât de mare uneori, ca azi, în apropiere de Biserica Nașterii Domnului, când un comerciant a refuzat să primească de la un pelerin român shekeli. Dorea dolari. A preferat să nu vândă decât să ia bani evreiești. De parcă ar fi fost spurcați. N-a pierdut nu știu ce, câțiva dolari. A dat însă și astfel satisfacție arabului din el, orgoliului său.
*
A doua oară am trecut prin Bethleem, întorcându-ne de la Mănăstirea Sf. Sava. Destinația noastră era una foarte scumpă tuturor : Biserica Nașterii Domnului.
În piațeta din fața bisericii ne asaltează fotografii care vor să ne facă fotografii întregului grup, pe care să le includă apoi în câte un album, pe care să ni-l dea, la ieșirea din biserică, la niște prețuri astronomice, dezarmante. Fotografiile de grup ni le-am făcut însă singuri, căci puțini erau cei din grupul nostru de pelerini care să nu fi avut aparate de fotografiat, iar câțiva chiar și videocamere.
De-aici, din acest loc, biserica este impunătoare ca o cetate, cu ziduri groase, parcă anume făcute să reziste oricăror atacuri. Și nu de puține ori biserica a trebuit să reziste la acte barbare.
Biserica Nașterii Domnului are cea mai mică intrare pe care am văzut-o la vreo biserică. Poate nu cu mult mai mare decât cea de la Sfântul Mormânt. Aceasta pentru că, de-a lungul anilor, când alte religii își manifestau acolo puterea, supremația, în ea s-a intrat și cu animale, și atunci intrarea a fost zidită încât și omul trebuia să se aplece ca să încapă. Oricum, cel care intră acum în biserică, trebuind să se aplece, face prima închinăciune la locul nașterii Domnului.
Biserica a fost ridicată în anul 326, pe locul Sfintei Peșteri în care s-a născut Mântuitorul, de către Sfânta Împărăteasă Elena, iar la mai bine de două secole, în 531, împăratul Iustinian a dat o nouă dimensiune, și arhitectonică și estetică, acestui lăcaș, care a dăinuit peste secole, fiind cea mai veche biserică din Þara Sfântă, fiind bine conservată și întreținută. Mai mult, a fost printre puținele biserici din Palestina care a scăpat de distrugerile la care au căzut pradă și bisericile, în timpul invaziilor persane. De invazia perșilor din 614, biserica a scăpat datorită faptului că cei trei magi de la Răsărit, care erau pictați în biserică, aveau veșminte… persane. Din prima biserică se păstrează și mozaicuri de mare rafinament artistic.
De tavan atârnă, ca și în Biserica de la Mormântul Maicii Domnului din Ierusalim, zeci de candelabre.
Dimensiunea bisericii e de 60 x 30 metri, cu coloane de piatră de ambele părți, având o boltă din lemn, catapeteasma fiind sculptată și îmbrăcată în foiță de aur.
Din altar, prin două abside, se coboară la Sfânta Peșteră, locul nașterii Mântuitorului, un sălaș în stâncă, de 7x 3 metri. Tavanul este neacoperit, cel original, de el fiind prinse candele, iar pe pereții laterali, protejați cu plăci, sunt puse icoane. În stânga peșterii e locul în care s-a aflat ieslea în care a stat Pruncul Iisus, iar în locul în care s-a născut acesta, pe pardoseala de marmură roșie, se află o stea de aur, ca sub altarul din biserica de pe vârful Căpățânii. Toți pelerinii trec pe acolo, îngenunchiază și sărută cu evlavie și bucurie steaua pe care e scris: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est” (“Aici a născut Fecioara Maria pe Iisus Hristos”). În peșteră mai e un mic altar în locul în care Maica Domnului a alăptat Pruncul, iar un altul, “Altarul Magilor”, se află pe locul în care au stat magii care au adus Mântuitorului în dar aur, smirnă și tămâie.
Aici timpul își schimbă calendarul, nu putem să nu ne simțim ca-n zilele de Crăciun și să colindăm “O ce veste minunată”, cu bucurie și lacrimi de fericire în suflete.
*
Din Bethleem, pe o vreme potolită, chiar cu adieri de răcoare, ajungem, pe colina Moria, la Zidul de vest al Cetății, cunoscut ca Zidul Plângerii, în ebraică, Kotel Hamaaravi, atât cât a mai rămas (30 m în lungime, înălțime 20 m) din cel de al doilea Templu Iudaic, distrus de romani în anul 70, cel mai sfânt loc de pelerinaj pentru evrei. Ei vin aici să plângă soarta Templului, să se roage. De distrugerea Templului, care a fost peste o mie de ani centrul spiritual și religios iudaic, se leagă și risipirea neamului evreiesc în lume, începutul unei nesfârșite suferinți.
Copiii primesc aici prima Biblie, înainte de a începe școala. Există și o zi, 9 aprilie, în care se comemorează distrugerea celor două temple.
Mulți pun bilete între crăpăturile Zidului, cu dorințe și rugăminți. (Părintele protopop Gheorghe Șincan îmi amintește un banc cu Ițic, care venea în fiecare zi la Zidul Plângerii și se ruga lui Dumnezeu să câștige și el la Loto. Zilele treceau însă și Ițic tot nu câștiga, deși rugăciunile erau tot mai fierbinți. Într-o zi însă, ajuns la o vârstă la care moartea bătea la ușă, în timp ce se ruga, auzi o voce din ceruri: Ițic, dacă tot vrei să câștigi la Loto, trebuie și să cumperi bilete!”)
Am vizitat Zidul Plângerii spre seară, în timp ce acolo se făceau pregătiri intense pentru depunerea jurământului de către un nou contingent militar. Iar evreii țin la a fi bine pregătiți din punct de vedere militar. În Israel fac armată și fetele, doi ani, și băieții, trei ani. În week-end ei pleacă acasă de la unități cu armamentul din dotare.
Tot aici, pe esplanada din fața Zidului, se desfășoară diverse ceremonii, între care serbarea majoratului, sosirea Sabatului.
Primim fiecare câte o cipă în dar, ne simțim puțin evrei, și ne ducem și noi la Zid, îl atingem cu mâna. Zeci de evrei se roagă aici, într-un ritual de secole. Citesc pasaje din Coran și în același timp fac continuu plecăciuni.
*
N-am cunoscut prea mulți evrei la ei acasă, între cei pe care i-am întâlnit numărându-se și ghizii noștri, Andrei Licher și Samuil, o parte dintre șoferii de autocare cu care am călătorit, o parte, pentru că, la Bethleem, de pildă, evreii nu mai au acces, după declanșarea Intifadei, orașul Nașterii Mântuitorului fiind în Cisiordania, teritoriu palestinian, mulțumindu-ne astfel cu șoferi arabi. Când e vorba de afaceri însă, destui evrei și arabi se înțeleg foarte bine. Altfel ar fi și imposibil ca grupurile de pelerini să poată ajuge în numeroase locuri biblice din Cisiordania.
*
Andrei Licher e un tezaur de anecdote, aproape toate despre evrei. Le spune cu umor și cu… mândrie națională!
„Sunteți o țară săracă și mică, i-a spus odată un român unui evreu, subsolurile țării voastre sunt sterpe, n-aveți nici apă îndeajuns, deșertul ocupă jumătate din Israel, oricum, de zece ori mai mic decât România. Unde sunt bogățiile voastre, de vă merge așa de bine? Bogățiile noastre, a răspuns evreul, sunt între… urechi”.
Și ca să ne convingă de adevărul acestei anecdote, Andrei Licher ne-a mai spus câteva, între care una legată de vizita unui Patriarh român, a unui Papă și a unui Rabin la Zidul Plângerii. Când au ajuns lângă Zid, Patriarhul a spus: „Pentru că sunt pentru prima oară la Zidul Plângerii, chiar dacă noi nu stăm prea bine în țară, uite, eu vreau să pun între pietrele Zidului o sută de mii de dolari”. La care, Papa, ca să nu rămână mai prejos, a spus: „Noi suntem destul de bogați și, de aceea, pentru că și eu sunt prima oară la Zidul Plângerii, uite, pun între pietre patru sute de dolari!” Rabinul le mulțumi, dar le spuse: „Noi stăm bine cu banii și de aceea eu o să las între pietrele Zidului Plângerii cinci sute de dolari!” Și Rabinul completă un cec de 1 milion de dolari. „Nu vă supărați, le zise acesta celor doi musafiri. Eu pun cecul acesta de un milion de dolari între pietrele Zidului, dar trebuie să iau diferența de cinci sute de mii înapoi!”
Evreii nu doar că au multă bogăție între urechi, dar își și iubesc țara. N-am văzut în nici o țară din lume, și am cam umblat, har Domnului, atâtea drapele ca în Israel. Dacă își afișează peste tot drapelele naționale, evreii sunt buni patrioți. Românii, în schimb, nici la Ziua Națională nu se prea grăbesc să le scoată la vedere. Unii sunt indiferenți, iar alții sunt prea europeni, disprețuiesc însemnele naționale. Confiscat de unii politicieni și de unele partide, multor români parcă le e jenă să-și manifeste, să-și declare patriotismul. Pentru că, nu, ca la noi la nimeni, dacă ne manifestăm astfel sentimentele patriotice suntem, în cel mai bun caz „naționaliști”, dacă nu chiar „extremiști”, etichete pe care au unii grijă să ni le aplice cu mare zel!
Până la urmă, tot cu bogăția… dintre urechi avem și noi probleme!
*
Și, tot la Zidul Plângerii: Doi evrei se rugau la Zidul Plângerii. Primul, un sărac, tot zicea "Doamne, dă-mi și mie 10 dolari că să-mi iau ceva de mâncare". Al doilea, un bogătaș, zicea: "Doamne, dă-mi te rog un milion de dolari ca să pot să-mi termin hotelul". În fiecare zi, aceeași poveste. La un moment dat, bogătașul se enervează și-i spune săracului:: "Măi săracule, ia 10 dolari de la mine și lasă-L pe Dumnezeu să se concentreze la cererea mea!"
*
Nu departe de Zidul Plângerii e Moscheea lui Omar, simbol al islamismului, a cărei cupolă aurită a ajuns un reper al Cetății Sfinte și nu numai. Pentru că locul unde a fost construită Moscheea lui Omar este locul de unde s-a înălțat la ceruri Mohamed prorocul. Mohamed (571 – 632) este întemeietorul religiei islamice. Arabii îl venerează pe Mohamed, ca singurul profet al lui Allah, în care ei cred.
*
La Așezământul românesc din Ierusalim, după ce s-a întunecat de-a binelea, am mers pe jos. Nu era foarte departe și ne-a făcut bine o plimbare pe răcoarea plăcută a serii, după ce ne-am copt peste zi. Suntem întâmpinați de preotul bisericii patriarhale românești de la Ierusalim, cu hramul Sf. Gheorghe, sfințită în 1975, de Prea Fericitul Iustinian, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române. Sunt pomeniți în documentul care atestă momentul sfințirii și Patriarhii Miron Cristea și Nicodim. În fotografia de grup realizată la festivitatea sfințirii, l-am identificat și pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist. (Acesta a fost hirotonit în treapta arhieriei de către Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian al Olteniei și Episcopul Chesarie al Dunării de Jos, ca apoi, între 1950-1954, să fie Rector al Institutului Teologic din București, la 28 iulie 1962 să fie ales Episcopul Aradului, Ienopolei și Hălmagiului. Între 1969-1970, a fost numit de Sfântul Sinod ca locum tenens al Episcopiei Oradiei, iar la 28 ianuarie 1973 devine Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, calitate în care a și participat la sfințirea Așezământului românesc din Ierusalim. La 25 septembrie 1977, a fost ales Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei, între 1981-1982 - a fost numit de Sfântul Sinod ca locum tenens pentru scaunul de Mitropolit al Transilvaniei, iar la 9 noiembrie 1986, a fost ales Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce înseamnă că în acest an va sărbători 20 de ani de patriarhat, după ce a sărbătorit 91 de ani de viață, fiind născut la 7 II.1915).
*
Pelerinii români în Þara Sfântă apar în secolul al XV-lea, cei mai mulți înregistrându-se până în secolul al XVII-lea, perioadă în care a și fost susținută ortodoxia din Palestina cu danii și bani. În 1914, s-au pus bazele misiunii bisericii ortodoxe românești în Orașul Sfânt. În 1935, s-au pus bazele primei biserici românești și a unor așezăminte pentru pelerini.
*
Încă n-am cutezat să încerc să scriu versuri aici, la Ierusalim, deși tentația e mare. Dar ce poezie poți scrie aici, în Þara Sfântă? Care ar fi “cuvintele potrivite” pentru poezie, aici, după tot ce am văzut și am trăit până acum?
La Muntele Athos, n-am reușit să scriu nici un vers. E adevărat că acolo era o altă lume și un alt timp al ortodoxiei și al rugăciunii. Acolo rugăciunea a fost poezie.
Și, totuși, poezia bate la fereastră...

FÃRÃ ADAM

Scriu cuvinte pe apă
și râul
se înalță la ceruri,

scriu cuvinte pe pietre
și pietrele
se înalță la ceruri,

scriu cuvinte
pe cuvinte
și cuvintele sunt cerul
în care
Dumnezeu
mai creează
încă o dată lumea.

Fără Adam?

Ierusalim, 11 mai 2006, spre miezul nopții

Ierusalim, vineri, 12 mai

A trecut de miezul nopții și, ca să fac o „pauză” de lectură și documentare, încerc să mai scriu câteva versuri.

ALTÃ VARÃ

Înc-o vară-n altă vară,
înc-un eu într-un alt eu,
înc-o umbră-n
umbra mea
ca un val la elizeu,
ca și cum m-ar lumina,

ca și cum într-un pustiu
umbra n-ar avea
cenușă
și nici tu nu i-ai mai fi
serii dintre noi
o ușă.

Înc-o vară-n altă vară
Dumnezeu în noi coboară.

Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineții

PLAJÃ

Și dacă n-o să mai pot iubi,
la ce bun acest anotimp
fără lumi,
la ce bun o noapte de veghe
fără tine,
această zi ascunsă între manuscrise,
la ce bun trecutul tău
imaculat,
viața aceasta de înger
în piele de lup,
la ce bun Scufița roșie,
Albă ca zăpada,
la ce bun piticii
tropotind
pe podele de cârpe,
la ce bun amintirile obligatorii,
la ce bun
copilăria mea
din care iese o mână
pe care cineva o sărută,

la ce bun acest pumn de nisip
ca o clepsidră
între ochii mei?

Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineții

PRIVIREA DIN PRIVIRE

Ca și cum un înger mă sărută,
ca și cum m-ar inventa,
ca pe o batistă-n
prăvălii de lacrimi,
ca și cum aș fi hamal
la păsări,
ca și cum aș fi aer
pentru cel ce-nvață a zbura,

ca și cum aș fi de tine
plâns
ce-și caută retine.
Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineții

Aseară, la Biserica Sf. Gheorghe, dintr-o vorbă-n alta, am ajuns la a discuta despre pelerinajele care se fac nu doar în locurile sfinte din această parte a lumii, ci și la Vatican. Ortodocșii au nevoie de pelerinaje și la Roma, dar, crede Î.P.S. Andrei, acestea trebuie să le organizeze Arhiepiscopia Ortodoxă pentru credincioșii săi, mai ales că aceasta s-a dovedit, prin serviciul său specializat în organizarea de pelerinaje, că e cea mai îndreptățită să facă turism religios adevărat.

Ierusalim, 12 mai, seara

Azi, prin Deșertul Iudeii, în drum spre Mănăstirea Hozeva, am avut aceeași stranie senzație ca în Deșertul Nevada, din America, aceea de spațiu selenar.
10.500 kmp din Israel sunt o astfel de Lună, adică jumătate din teritoriul țării, deși acum, până nu se limpezesc apele cu statul palestinean, ce-o mai fi însemnând jumătate din Israel?
*
Mănăstirea Hozeva, Sf. Gheorghe Hozevitul, deși e sub „pavilion” grec, are pentru români o semnificație aparte, aici aflându-se Sfintele moaște ale Sf. Iacob Românul. Ieroschimonahul Ioan Iacob s-a născut la Crăiniceni, în județul Botoșani, la 23 iulie 1913, și a murit la 5 august 1960, în peștera Sf. Ana, din pustiul Hozeva, unde, bolnav fiind, s-a retras împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie Pârâială. Traseul său biografic trece prin Mănăstirea Neamț, în 1933 intrând în obștea Mănăstirii și unde în 1936 e tuns în monahism, în același an, însă, se închinoviază în obștea mănăstirii Sf. Sava. La douăzeci de ani de la moartea sa, Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului l-a declarat sfânt, iar moaștele sale au fost aduse cu mare procesiune la Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, fiind așezate într-un paraclis.
Acum, la aproape cincizeci de ani de la moartea sa, „Cuviosul Ioan cel Nou Românul”, cum mai e cunoscut, încă nu are trupul putrezit, chipul lui păstrând parcă încă un licăr din lumina vieții.
*
Biserica a fost întemeiată în secolul al IV-lea de un călugăr sihastru, cuviosul Gheorghe, care a ales acolo, în pustia Hozevei, pe malul stâng al pârâului Horat, loc de înălțare trăirilor sale duhovnicești.
Istoria locului n-a fost una blândă, dar poate că apogeul tragismului și martirajului l-a dat invazia persană din 614, care a trecut prin sabie pe toți viețuitorii mănăstirii. Dar au și adus stricăciuni construcțiilor de aici.
În timp însă, Mănăstirea Hozeva și-a consolidat măreția, renăscând din propria cenușă, constituind adesea loc de rugăciune pentru mari pustnici, între care și Sf. Ilie Trezviteanul, care s-a nevoit într-o peșteră de aici trei ani, locul fiind amenajat acum ca un paraclis, cu un mic altar. Viața și faptele Sf. Ilie Trezviteanul le-a evocat părintele Rafail, pe care l-am ascultat în jurul unei mese mereu încărcată cu bunătăți de călugării de aici.
Poate și datorită Cuviosului Ioan cel Nou Românul, primirea noastră aici a fost deosebit de călduroasă. Ne-au omenit cu sucuri, apă, dulciuri, cafea, un adevărat răsfăț după cheltuiala de energie și transpirația sub razele fierbinți ale soarelui, pentru a ajunge aici, pe un drum istovitor.
*
Într-un paraclis din biserica mănăstirii se află moaștele Sf. Gheorghe Hozevitul, la care ne închinăm cu toții.
Un mic muzeu al tiparului dar și al tehnicii producerii vinului ne dezvăluie atât preocupările cărturărești (există și o bibliotecă cu nu puține valori, cărți și manuscrise), dar și pe cele lumești ale călugărilor care și-au petrecut veacul pe aici.
*
Pentru cei pentru care drumul spre Mănăstirea Hozeva e prea greu, « întreprinzătorii » locali au și un taximetru – 20 de dolari nici doi kilometri, dar și un măgar, după negocieri se poate ajunge și la 5 dolari.
*
Din pântecul stâncos al muntelui, în câteva locuri, țâșnesc izvoare de apă dătătoare de viață. Ca să nu se risipească, ele sunt captate și dirijate pe un jgheab.
*
Am ajuns la Ierihon, în deșertul Iudeii (arheologii susțin că e cel mai vechi oraș din lume, având aproape 12 mii de ani vechime, totodată orașul fiind situat la cea mai mică cotă, 350 m, sub nivelul mării) în miezul zilei, pe o căldură toridă, străbătând un traseu care mai poartă urmele conflictelor dintre evrei și palestinieni. Ni se spune că atunci când sunt omorâți evrei de către “bombe umane” arabe, tancurile intră pe teritoriul Ierihonului, dărâmă clădiri, iar avioanele fac raiduri deloc pașnice.
Ierihonul nu și-a revenit din acest coșmar, chiar dacă viața trebuie să meargă înainte.
Trăiește din istorie cât poate. Din istorie și credință. Așezământul a fost întemeiat de cananeeni și Mântuitorul a trecut pe aici de multe ori. La Ierihon a murit Irod cel Mare, cel care a vrut să ucidă pe Pruncul Iisus, și care și-a avut aici reședința de iarnă, loc preferat datorită climei sale blânde.
Nu departe de Ierihon, pe Muntele Carantaniei, e locul în care Iisus a postit 40 de zile, înainte de a începe să-și propovăduiască învățăturile. Ierihonul e locul unde a vindecat un orb și unde l-a întâlnit pe Zachei vameșul.
Aici le-a făcut cunoscute a treia oară ucenicilor patimile și moartea sa.
Românii, prin purtarea de grijă a Arhimandritului Ieronim Crețu, reprezentantul Patriarhiei Române la Ierusalim, construiesc aici un impozant așezământ ortodox, cu o biserică impunătoare, înconjurată cu spații de cazare pentru pelerini români și străini la locurile sfinte. Finanțarea lucrărilor de aici a făcut-o Patriarhia Română și Statul Român, care, în 2005, a mai alocat 10 miliarde de lei, pentru lucrările de finisaje, instalații și amenajări exterioare.
De ce s-a construit această biserică aici, când va putea fi inclusă pe traseele sigure ale pelerinajelor e greu de răspuns. Spațiile de cazare numără 50 de camere cu două paturi, ceea ce înseamnă că grupul nostru de pelerini ar fi putut fi cazat aici. Dacă ar fi fost terminate lucrările de construcție, începute în 1999 ! Sfânta Masă din altar a fost sfințită în anul 2000, de Prea Fericitul Teoctist, care a participat atunci la Jubileul de două mii de ani. Din 2001, datorită Intifadei, n-au mai putut fi aduși români din Israel, la sfârșit de săptămână, ca să lucreze voluntar la biserică, astfel că lucrările sunt întârziate.
Deocamdată, important e că ea există, că avem un important așezământ românesc în Þara Sfântă, cu nimic mai prejos decât cel din Ierusalim. Pictura, în tehnica frescă, e mai bine de jumătate terminată, fiind realizată de pictorii Ioan și Daniela Moldovan. Iconostasul e și el gata, trebuie doar adus și montat, dar așa, cu altarul deschis, biserica pare... catolică. O salvează pictura, care are nu doar strălucire, ci dă viață și sentimentului românesc al ființei. Sunt pictați aici și Sf. Voievod Ștefan cel Mare, Dreptcredinciosul Voievod Mihai Viteazul, Sf. Muceniță Filofteia de Argeș, în costum popular tradițional. În altar sunt pictați și Dosoftei, Petru Movilă, Antim Ivireanul... Ei completând picturile canonice din bisericile ortodoxe.
Ca o curiozitate, ni se spune că în apropierea Așezământului Românesc se află locuința unei rude a lui Yasser Arafat, implicată în negocierile cu Israelul în problema Palestinei. Oricum, capitolul Yasser Arafat s-a încheiat, iar soarta rudelor sale nu e departe de a rudelor lui Ceaușescu. După 1989.
Acum Ierihonul are vreo zece mii de suflete, cei mai mulți fiind musulmani, iar restul creștini. Nu sunt români înafara celor legați de biserica în construcție. La Așezământ sunt doi părinți călugări, două maici și zece muncitori. Aceștia sunt plătiți de către Statul Român. Ne-au primit cu căldură și bucurie, fiindcă nu trec pe aici români toată ziua și mai ales atâtea fețe bisericești. Ne-au omenit cu tot ce au putut, ne-am mai potolit setea, cu gândul la... Marea Moartă, cea care ne aștepta la capătul zilei.
*
Până atunci, tot la Ierihon, am trecut și pe la biserica ortodoxă grecească, în curtea căreia se află “tulpina dudului lui Zacheu”, cel despre care se face referire în Biblie. Î.P.S. Andrei ne-a citit pericopa lui Zacheu, iar părintele Rafail Noica ne-a vorbit despre virtuțile lui Zacheu. După cum se știe, vameșul Zacheu, ca să-l vadă pe Iisus, se urcase într-un dud, iar Mântuitorul, văzându-l, i s-a adresat, după Evanghelia după Luca, cu :"Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta…, pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut."
*
Mi-a scăpat o vorbă de duh, spusă de părintele Rafail. Am reținut însă miezul: Dumnezeu îi spuse cuiva că are ceva ce El nu are: păcate!
*
La Ierihon, în drumul său spre Ierusalim, Mântuitorul a săvârșit mai multe minuni. Între acestea, a făcut pe un orb să vadă. Minuni au săvârșit însă și prorocii Ilie, Elisei și Ioan Botezătorul.
*
Aproape de Ierihon, la 11 km, se află locul în care, în râul Iordan, Iisus Hristos a fost botezat de Ioan Botezătorul. Românii au aici un schit, dar locurile nu pot fi vizitate, terenul fiind minat. O dată pe an, de Sf. Ioan Botezătorul, e permis accesul în zonă.
*
Marea Moartă – a însemnat și la propriu și la figurat o coborâre în adâncurile…pământului, dacă avem în vedere că marea este situată la 396 metri sub nivelul… mării. Ni s-a făcut și o demonstrație, cu o sticlă de plastic, închisă la presiunea zero. La Ein Boqeq, sticla era „suptă” de diferența de presiune. Și n-a fost un truc, pentru că eu am fost cel care a „păzit” sticla.
Din păcate, nivelul apei Mării Moarte scade an de an, atât din cauza evaporării cât și a aportului de apă destul de mic al râului Iordan. Mărturie sunt plajele care se extind odată cu retragerea apelor. În bună parte, plajele sunt pustii, iar zona este strict supravegheată, iar din loc în loc sunt garduri de sârmă ghimpată, ca măsură de protecție împotriva musafirilor nedoriți, fie că sunt palestinieni, iranieni, dar mai ales a celor care pun în pericol siguranța statului Israel.
Andrei Licher ne vorbește de existența unui proiect de canal care să lege Marea Moartă de Marea Mediterană. Inevitabil, mă gândesc la ”canalurile” noastre, care leagă Dunărea de Marea Neagră și cel care vroia să facă din București port la Dunăre.
A fost o întâlnire de care curiozitatea noastră a fost pe deplin astâmpărată. Marea Moartă e cu adevărat… moartă. La nivelul ei de salinitate nici o vietate n-are nici o șansă. Nici oamenii nu sunt scutiți de surprize neplăcute, dacă, din întâmplare, înghit apa sărată a mării.
Altfel, apa Mării Moarte aduce multora viață, proprietățile ei terapeutice fiind binecunoscute. E o mare liniștită, nici o urmă de val nu îi strică oglinda. Și dacă marea nu oferă nimic, n-am văzut nici urmă de tradiționalul pescăruș, simbol al mării, frate cu marea. Cum românul e frate cu codrul, îmi vine să spun.
Marea e atât de sărată încât ai senzația de plutire, întins pe apă, stând așa fără să faci nici un efort și fără nici un risc. Cu o pernă sub cap, aici se poate dormi mai bine ca-n pat. Corpul devine aici plută. În același timp, simți puterea sării cum pătrunde în trup. Și e de-a dreptul uleioasă, încât palmele îți alunecă pe piele, de parcă ai fi dat cu ulei. Cu toate că se apropia seara, apa era aproape leșietică, iar soarele încă pârjolea, îl simțeai cum îți intră prin pori, cristalizând apa sărată. Apa e de zece ori mai sărată decât a oricărei mări… sărate. De altfel, fundul mării, cel puțin spre țărm, este de sare în multe locuri, de parcă ai fi într-o salină.
Ne-am bălăcit ca niște copii și parcă n-am mai fi ieșit din apă.
*
La Ein Boqeq, unde ne-am întâlnit cu Marea Moartă, sunt numeroase hoteluri de lux dar și hoteluri pentru „oamenii de rând”. M-ar tenta să ajung aici doar pentru Marea Moartă, care e în stare să te învie cu binefacerile ei.
*
Și Î.P.S. Andrei a apreciat calitățile apei Mării Moarte, intrând în apa unei mări, pentru prima oară în ultimele două decenii.
*
Deși pentru noi, Marea Moartă își are semnificațiile ei biblice, legate și de Sodoma și Gomora (se crede că Marea Moartă este pedeapsa lui Dumnezeu pentru desfrâul care a cuprins cele două cetăți, salvându-se doar Lot, cu cele două fiice ale sale, de unde și numele de Marea Lot, cu care e cunoscută, mai ales în lumea arabă), până la urmă, am avut parte de binefacerile mării ca simplii turiști, care au profitat de apele ei liniștite, care parcă au încremenit în greutatea sării.
Cu toată stranietatea ei, mă simt atașat de această mare, de lumea pustiită care o înconjoară.
Marea Moartă e împărțită cu Iordania, lungimea ei depășind o sută de kilometri, în timp ce lățimea maximă nu trece de 30 de kilometri.
Adâncimea ei ajunge până la 500 m.
*
Cele mai mari întinderi în jurul Mării Moarte sunt golașe, sterpe, pietroase, cu vaduri adânci, tăiate de apele care, atunci când plouă, se adună în torente furioase, devastatoare, pentru că nici un fel de vegetație nu le stă în cale, să le mai potolească cât de cât. Nici dealurile din preajmă nu sunt prea ospitaliere. Mai sunt și acum urmele ploilor din trecutul sezon, când apele au tăiat în șosea ca-n brânză. Există, totuși, ici și colo, ceva vegetație. Palmierii sunt la putere.
*
Din loc în loc, am zărit, în goana mașinii, și arabi beduini. Ei trăiesc în condiții mizere, dar sunt fideli statului Israel, guvernului, fac armata...
Vin dintr-un alt ev și trăiesc într-un alt ev, refuzând civilizația, mulțumindu-se cu o condiție care parcă oprește timpul în loc.
*
Dar am descoperit și lumea chibuțurilor, care ajunseseră la un moment dat la 270, cu de la 50 la câteva sute de membri. Chibuțurile de aici au legături « de sânge » cu colhozurile sovietice și cu «ceapeurile» noastre.
Ele dau viață terenurilor de aici și faptul că ele au supraviețuit de decenii, că aduc prosperitate și oamenilor și Israelului, situează altfel raportul dintre proprietate privată și proprietate comună. Chibuțurile dau viață zonei, cu sistemele de irigații ca niște plase care se întind peste pustiu.
*
La Qumran, am ascultat doar povestea manuscriselor eseniene de la Marea Moartă, popasul făcut a fost unul pentru a ne trage sufletul și a mai cheltui din bani într-un magazin, la șosea. Am privit doar spre dealurile care s-au dovedit « arhive » inestimabile.
La Qumran, în 1947, printr-o întâmplare fericită, au fost descoperite câteva peșteri, care aveau intrările zidite. Ciobanul care a descoperit peșterile și parte din manuscrise și-a făcut opinci din pieile găsite. Mergând la piață, opincile i-au fost observate cu înscrisurile de pe ele de un arheolog englez și din acel moment s-au declanșat mecanismele care au dus la recuperarea și valorificarea acelor mărturii inestimabile. Manuscrisele s-au păstrat în vase de lut. Textele au fost scrise înainte de Cristos, de către membrii unei secte iudaice eseniene. Aceștia au scris textele pe bucăți de piele, care s-au conservat destul de bine.
Aceste mărturii se află în muzee din Ierusalim, Tel Aviv, Londra.
*
Cu toată moleșeala după baia în Marea Moartă, am mai făcut efortul de a-i da jurnalului ce-i al jurnalului și de-abia apoi somnului ce-i al somnului, pentru că urma ultima noastră zi în Ierusalim. O zi lungă, din care noaptea s-ar putea să fie exclusă.

Ierusalim, sâmbătă, 13 mai

La prima oră am luat-o spre Biserica ce s-a construit pe locul în care s-a născut Sf. Ioan Botezătorul, la Ein Karem. O biserică impunătoare, ridicată pe ruinele unei biserici vechi din secolul al XIV-lea, ale cărei urme se mai păstrează, în câteva mozaicuri, aflate la subsolul clădirii. În stânga altarului se află o mică peșteră, în care se spune că s-a născut Sf. Ioan Botezătorul, locuință a lui Zaharia și a Elisabetei, părinții celui ce s-a învrednicit să-l boteze pe Iisus în apa Iordanului.
În curtea interioară, pe o placă, în limba română, stă scris: “În vremea aceea, a venit Iisus din Nazaretul Galileei și a fost botezat de Ioan din Iordan. Și îndată, când ieșea Iisus din apă, el a văzut cerurile deschise și Duhul pogorându-se peste el ca un porumbel. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: “Tu ești Fiul Meu prea iubit, în Tine îmi găsesc toată plăcerea mea”, după cum e scris și în Evanghelia după Luca.
*
Ne mai tragem sufletul, plimbându-ne pe câteva străzi prin acest cartier liniștit și plin de verdeață, în care au vile, case de creație, scriitori, artiști israelieni…
*
Am plecat apoi spre Muntele Sion, care nu este propriu-zis un munte, ci un platou mai înalt, situat în partea de sud-vest a Ierusalimului Vechi, unde se află Cartierul Armean. Muntele Sionului se regăsește în psalmii lui David, întruchipând speranțele poporului ales.
Am intrat întâi în Biserica Adormirii Maicii Domnului, în care se spune că a rămas Maica Domnului, în casa Apostolului Ioan, după înălțarea la ceruri a Mântuitorului.
Aici, în același secol de aur al Împărătesei Elena, s-a ridicat prima biserică bizantină și paraclisul Sfintei Adormiri. Cruciații au construit altă biserică în secolul al XI-lea, iar în 1898, a fost ridicată o catedrală de către călugării benedictini, cu o criptă la subsol, unde se află și o statuie a Maicii Domnului. Nu știu de ce, dar această statuie, a Maicii Domnului, în poziție orizontală, mi se pare un kitch, poate chiar o profanare a sacrului.
Mai elegant și mai încărcat de solemnitate e Foișorul în care a fost Cina cea de Taină, ultima masă la care a stat Mântuitorul cu ucenicii săi, înainte de a urma calvarul Golgotei. Aici a instituit Sfânta Liturghie și Sfânta Taină a Împărtășaniei. Tot aici, Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi, propovăduind smerenia și slujirea aproapelui, dând pildă ucenicilor. E locul nu doar al unor sfinte taine ci și al unor gesturi de mare încărcătură simbolică, încă o lecție a umilinței, pioșeniei, evlaviei, dată de Mântuitor ucenicilor săi. O lecție contrariantă, depășind și puterea de înțelegere a lui Petru, care a spus: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Dar Iisus le-a spălat tuturor picioarele, inclusiv lui Iuda, cel care urma să dea destul de repede proba trădării.
În Coenaculum, a spus Mântuitorul cuvintele “Între voi e cineva care mă va vinde”, iar de aici a plecat Iuda la arhierei, pentru a-l vinde pe Iisus.
Foișorul, o încăpere gotică, din secolul al XIV-lea, de 15 X 9 metri, a fost “cruțat” de încărcături inutile, sala a rămas goală, păstrând solemnitate în austeritate, lăsând gândul să așeze, pe urmele lui Leonardo Da Vinci, masa întinsă pentru Învățător și ucenicii Săi.
*
La Mormântul lui David, aflat aproape de Foișorul Cinei de Taină, deși ni s-a spus că nu se află acolo sicriul marelui Împărat al iudeilor, am intrat cu respectul care se cuvine față de istorie și față de evreii care se rugau aici, căci locul e amenajat ca o mică sinagogă, cu semnul cultului mozaic pe catifeaua neagră cu care e acoperită cripta Împăratului David.
*
După „Codul lui da Vinci”, cartea lui Dan Brown, se pare că și manuscrisele de la Marea Moartă ar putea face „carieră” și bani pentru mulți „întreprinzători”.
După ce Dan Brown a cutremurat lumea cu „dezvăluirile” sale senzaționale, într-o carte, totuși, de ficțiune, dar în care vorbește despre cea mai mare conspirație a ultimilor două mii de ani, (legată de o presupusă relație dintre Iisus și Maria Magdalena, fiind invocat și tabloul cu „Cina cea de taină”, a lui Leonardo da Vinci), se vrea parcă și reabilitarea lui Iuda. Dacă e vorba de vreo conspirație, tocmai aceasta este: conspirația maculării imaginii Mântuitorului.
*
La 12,00, primire la Patriarhul Ierusalimului la reședința Sa patriarhală, după o așteptare destul de lungă, căci cei care s-au întâlnit înaintea noastră cu Prea Fericitul Patriarh, un grup de pelerini ucraineni, apoi câțiva oameni de afaceri greci, au stat mai mult decât era planificat. Hilijas Jannopoulos, actualul Patriarh Teofilos al II-lea al Ierusalimului, e grec, născut în ținutul Gargaliani, din regiunea Mesonia, Grecia, în 1952. El a fost întronizat în 22 noiembrie 2005, după ce a făcut parte, din 1964, din comunitatea monahală de la Sfântul Mormânt.
Teofilos al II-lea e succesorul mitropolitului Petra Cornelios, Patriarh interimar, după ce Prea Fericitul Irineus, care i-a urmat Prea Fericitului Patriarh Diodorus, după moartea sa, a fost implicat într-un scandal cu tranzacții imobiliare, fiind destituit.
*
Episcopia Ierusalimului a fost ridicată la rang de Patriarhie de Sinodul ecumenic de la Calcedon. Primul Patriarh al Ierusalimului a fost Juvenal. Ca ierarhie, patriarhul Ierusalimului era după cel de la Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia. Patriarhia, azi greco-ortodoxă, a fost recunoscută de toți drept ocrotitoare a Locurilor Sfinte Creștine.
O “fișă biografică” a noului Patriarh al Ierusalimului reține câteva date esențiale: “În 1964 a început studiile de teologie la Școala Patriarhală din Ierusalim, pe care a absolvit-o în 1970. La 28 iunie, același an (1970), a fost tuns în monahism de PF Patriarh Benedict al Ierusalimului, primind numele Teofilos. Câteva zile mai târziu, la 1 iulie, a fost hirotonit diacon de către Arhiepiscopul Vasile al Iordaniei. După 5 ani de slujire, în 1975, a fost hirotonit preot, de către Arhiepiscopul Diodor de Ierapole. În același an, a fost trimis la studii la Facultatea de Teologie din cadrul Universității din Atena, de către Sfântul Sinod al Patriarhiei de Ierusalim. Întorcându-se la Ierusalim, a lucrat ca secretar al Sfântului Sinod, al Școlii Patriarhale și al Mănăstirii "Sfântul Haralamb". În 1978, a fost hirotesit arhimandrit, iar în anul 1981 a devenit membru în colectivul redacțional al periodicului "Noul Sion". Din același an, din decembrie, a urmat cursuri postuniversitare, la Universitatea Durham, din Anglia. După absolvire, în 1986, a devenit secretar în cadrul Departamentului de relații Externe al Sfântului Sinod al Patriarhiei de Ierusalim. În 1988, a fost desemnat reprezentant al Patriarhiei de Ierusalim în cadrul Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor. Câțiva ani mai târziu, în perioada 1991-1996, a fost egumen al Mănăstirii "Sfântul Gheorghe-Purtătorul de biruință", din Cana Galileei. În perioada anilor 2001-2003, a fost reprezentant al Patriarhiei de Ierusalim pe lângă Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii și director al reprezentanței Patriarhiei de Ierusalim la Moscova. Din 2003, timp de un an de zile, a funcționat ca responsabil Patriarhal la Doha, în Katar. Desemnat superior al așezământului de la Sfântul Mormânt în 2004, a fost ales, în același an, membru al Sfântului Sinod al Patriarhiei de Ierusalim. La 14 februarie 2005, a fost ales și hirotonit Arhiepiscop de Tabor, iar la 22 august a fost ales Patriarh de Sfântul Sinod. Teofilos al II-lea a devenit, astfel, cel de-al 141-lea Patriarh al Ierusalimului”.
Deși părea epuizat de întrevederile anterioare, PF Patriarh a primit cu căldură delegația noastră de pelerini, iar întâlnirea, dincolo de notele ei convenționale, a fost una care a confirmat bunele relații dintre Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Ortodoxă Română.
S-a arătat bucuros să se fotografieze cu grupul nostru și a dat fiecăruia dintre noi câte un breloc cu însemnele Patriarhiei Ierusalimului.
*
De la Patriarhia Ierusalimului am luat calea spre Tel Aviv – Jaffo, pentru „porția” de ortodoxie de aici, Biserica românească Sf. Arh. Mihail, unde e preot arhim. Gherasim Timofte. Biserica, situată foarte aproape de Marea Mediterană, a fost restaurată din temelii, ca să nu spun că a fost salvată din ruină.
Am fost serviți ca acasă, cu ouă, pască, prăjituri, cafea. Gazdele, câțiva credincioși apropiați părintelui Gherasim Timofte, s-au întrecut pe ele, pregătind bunătăți de care începuse să ne cam fie dor.
Din nou, un colț de viață și credință ortodoxă românească în Israel, pentru cei care nu se pot despărți nici de credința ortodoxă și nici de neamul în care s-au născut.
De pe terasa de lângă biserică, Marea Mediterană se arată calmă, cu destul de puțină agitație turistică pe mal. Să fi fost de vină și Sabatul? Și magazinele și muzeele erau cu lacăte pe uși. Tradiția rămâne tradiție, iar Sabatul are reguli foarte stricte.
*
Tel Avivul a fost construit pe nisipurile sterpe de pe malul Mediteranei de emigranții evrei sioniști, nu departe de portul arab Jaffo. Extinderea rapidă a Tel Avivului a făcut inevitabilă crearea unei mari metropole, Tel Aviv-Jaffo. Decizia Națiunilor Unite de a împărți Palestina în două, în 1947, a creat tensiuni, conflicte, soldate cu victime, iar după 1948, odată cu declararea independenței Israelului, mulți arabi s-au refugiat în Gaza, iar casele părăsite au fost ocupate, în bună măsură, de emigranții evrei veniți din toată lumea. Au mai rămas case goale, dar ele au fost protejate, în așteptarea proprietarilor, până astăzi. Andrei Licher ne-a și arătat câteva case de acest fel, aflate în paragină, dar ele încă sunt la dispoziția celor care s-au refugiat din regiune și doresc să se reîntoarcă acasă.
Sigur, te aștepți ca și în Tel Aviv să ai percepția unui spațiu care să se fi „contaminat” de sacralitatea locurilor sfinte, să te simți puțin altfel, ca și cum te-ai afla într-o altă lume. Să simți că ești în Þara Sfântă. Dar nu poți să treci pe lângă vacarmul cotidian al orașului, să nu vezi problemele celor care trăiesc în acest spațiu. Tel Avivul este mai puțin „Þară Sfântă”, cum îl credeam, în proiecția noastră mentală de acasă. Mergând pe străzile orașului, vezi că lumea trăiește fără să ducă în spate povara istoriei, a trecutului. Se trăiește o normalitate a cotidianului. Fiecare își vede de treburi, de „afaceri”, într-o curgere firească a vremii. Cred că există o mare diferență de percepție a locurilor de către localnici față de turiști. Aceștia din urmă vin cu o mare așteptare, cu o mare încărcătură spirituală și emoțională, cei mai mulți. Aceasta nu-i exclude pe cei care vin, „să se distreze”, cărora le sunt suficiente plajele albe ale Mediteranei, restaurantele, discotecile, freamătul portuar al orașului, forfota comercială și poate și cea culturală (Muzeele „Diasporei”, „Eretz Israel”, Complexul Artelor și Culturii ”Golda Meir” etc.), plimbările seara pe Tayelet. Și de-abia apoi, unii dintre ei, poate, ajung să se gândească și la Biserica „Sf. Petru” sau la casa lui Simon Pietrarul.
În Tel Aviv, aceasta e și percepția noastră – lumea trăiește într-o dimensiune mult diminuată a sacrului.
*
În Tel Aviv, multe dintre construcțiile de locuit au fost ridicate pe stâlpi, spațiile de locuit fiind doar de la etajul întâi. S-a creat astfel posibilitatea unei circulații a aerului răcoros, dinspre mare.
*
Samuil, celălalt ghid al nostru, are un farmec deosebit când vorbește românește. N-a fost niciodată în România și vorbește limba așa cum a învățat-o în Israel. Inventează cuvinte, creează involuntar metafore: „Curge vântul…”, apropo de modul în care s-au făcut unele construcții.
*
De la Tel Aviv am plecat la Mănăstirea Sf. Gheorghe din Lida/Lod, unde se păstrează moaștele Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință. Biserica a fost ridicată de Sf. Împărați Constantin și Elena pe locul în care s-a aflat casa Sf. Gheorghe, cel care și-a împărțit averile săracilor și a început să-l propovăduiască pe Hristos, fiul lui Dumnezeu, pentru aceasta fiind închis de împăratul Dioclețian. În biserică se află și un lanț cu care se spune că ar fi fost legat Sf. Gheorghe, și pe care pelerinii și-l pun simbolic, câteva clipe, în jurul gâtului, într-un fel de solidaritate peste timp cu Sf. Gheorghe. Cel care, pentru credința sa mărturisită, a fost martirizat, fiindu-i tăiat capul.
*
În subsolul bisericii, sub altar, se află mormântul Sf. Gheorghe O parte din moaște se află aici, o parte în altar. Părintele Rafail Noica, rămas printre ultimii care au ajuns să se închine la mormântul Sf. Gheorghe, mă miruiește cu mir aflat pe lespedea mormântului.
*
La Lida ne-am întâlnit cu două autocare cu pelerini din sud, din Episcopia Severinului, însoțiți de Ps. Nicodim, episcopul Severinului, o cunoștință a noastră mai veche de la Adunările Naționale Bisericești de la Patriarhia Română din București. Aceste pelerinaje au devenit o cale eficientă de a întări credința ortodoxă a românilor.
*
Noaptea, după ce ne-am întors de la Lida, ne-am pregătit pentru slujba pe care Î.P.S. Andrei împreună cu preoții noștri aveau să o oficieze la Sf. Mormânt.
Am plecat spre Sfântul Mormânt spre miezul nopții, pe jos, în liniștea unui oraș plecat prea devreme la culcare. Puțini mai erau cei care la acea oră se mai plimbau pe străzile Ierusalimului. Nu puteau fi decât turiști, care profitau, ca și noi, de fiecare clipă a întâlnirii cu Orașul Sfânt.
Dar pentru că cei care au oficiat slujba înaintea noastră au încheiat-o după ora unu, preoții noștri au trebuit să oficieze împreună cu preoți ucraineni, în total vreo treizeci de preoți. Dar și foarte multă lume. Îmi imaginez ce poate fi aici la Slujba Învierii, dacă la o slujbă obișnuită, noaptea, la sfârșit de săptămână, sunt atâți credincioși!
Nu a fost foarte ușor pentru preoții noștri, deși nu sunt diferențe semnificative de ritual, problema a fost însă a succesiunii celor care țineau slujba. Așa că am ascultat și-n română și-n ucraineană, într-o „competiție” inevitabilă, slujba la Sfântul Mormânt. În orice limbă s-ar fi oficiat însă, trăirea a fost unică. Nu cuvintele au contat, ci trăirea.
„Singura cale de mântuire, spune Cioran, în Silogismele amărăciunii, ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuția noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, suntem în mod chimic legați de cuvânt”.
*
În lumina lumânărilor și a candelelor, atmosfera în jurul Sfântului Mormânt se îmbracă într-un plus de taină. Un joc continuu de umbre și lumini sporește aura mistică a locului.
*
Ca „răsplată”, chiar dacă se auzea al treilea cântat al cocoșilor, după Slujbă, am coborât la tezaurul Sfântului Mormânt, pentru că aici, românii au o dată în plus un motiv de bucurie, pentru că de-a lungul timpului, credincioși români, dincolo de ranguri, timp de mai bine de patru secole au făcut numeroase danii, constând nu doar în bani, pentru întreținerea așezămintelor sfinte, ci și în obiecte de cult, cărți și manuscrise de mare valoare.
*
Am ajuns la hotel aproape de ora patru. Cu toate acestea somnul era departe de mine.
Și, din niște obsesii mai vechi, s-a întrupat încă un poem la Ierusalim. Curios, nu trăirea de la Sfântul Mormânt mi-a dat impulsuri lirice, poate și pentru că trăirile încă nu erau așezate, emoția nu se limpezise. Poate că „de vină” erau gândurile mele legate de lipsa ploii, de uscăciunea locului. Dar cine poate ști ce e în subconștient atunci când se declanșează impulsul creativ!

POEM PE LÂNGÃ CASA OMULUI

Ploaia se ascunde-n melci,
stropii cad ca o mirare,
buzunarele fricii sunt teci,
pleoapele tale miros a-nserare.

Portretul tău cade din perete,
ca și când nu i s-ar potrivi
nu doar viața lui de altădată,
ci și cea ce n-ar putea veni.

Poemul acesta mă scoate din casă,
să-i fie unei ploi mireasă.

Ierusalim, 13 mai 2006

Tiberias, 14 mai

Azi am trecut de mijlocul drumului nostru prin Þara Sfântă, având ca țintă finală orașul Tiberias, coborând astfel mult în istorie, orașul fiind întemeiat în anul 22 a.Ch., de Irod Antipa, pe malul Mării Galileei.
Marea Galileei, Lacul Tiberiadei, cum mai e numită, e unicul rezervor de apă dulce al Israelului, având o lungime de 21 km și o lățime de 12 km, adâncimea fiind de 48 m. Marea Galileei are forma unei viori. (Cine cântă la ea?) Când se umple sunt 3.985 milioane mc apă, ploile și râul Iordan contribuind cu 603 milioane mc de apă.
Într-un an de secetă cumplită, Israelul a angajat un contract prin care să fie adusă apă din Turcia, dar, între timp, ploile au adus suficientă apă încât să se depășească criza, astfel că Israelul a rămas să plătească penalizări pentru că nu-și onorează contractul. „Mai bine plătim penalizări, dar s-avem apa noastră”, crede Andrei Licher.
*
Primul popas a fost la Nazareth, unde am ajuns spre prânz, iar ghidul a ținut să ne aducă întâi la Biserica Sf. Gavriil, în care se află și Fântâna Sfintei Fecioare Maria, pentru că, spunea el, „Ortodocșii de-aici își încep traseul mântuirii lor”. Lăsăm autocarul undeva în oraș și mergem pe jos, prin locurile pe care de atâtea ori le-a străbătut și Mântuitorul, până în piațeta în care, dincolo de zidurile albe, se află cel dintâi loc care deschide paginile sfinte ale destinului umanității, Biserica Sf. Gavriil.
De Nazareth, orașul Maicii Domnului, (în ebraică însemnând floare, vlăstar, iar în arabă cetate albă) se leagă momentul Bunei Vestiri, aici arhanghelul Gavriil aducând Sfintei Fecioare Vestea cea Bună. Vestea care deschidea calea mântuirii neamului omenesc, prin Mesia.
Și Î.P.S. Andrei ne-a citit în biserică din evanghelistul Luca despre întâlnirea dintre îngerul Gavriil și Fecioara Maria: “Și intrând îngerul la ea a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Și îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt și Domnul Dumnezeu îi va da tronul de domnie al tatălui său, David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat ? Și, răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceea și Sfântul ce se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema… »
Cuvintele arhanghelului Gavriil, adresate Fecioarei Maria, sunt scrise aici în câteva limbi, între care și româna. Aceasta, pentru că lucrarea sfântă românească s-a făcut simțită și la Nazareth. Biserica ortodoxă „Sf. Gavriil” imită stilul bizantin, având decorațiuni și picturi, ea fiind pictată de iconarii români Mihail, Gavriil și Nicolae Moroșan, prin purtarea de grijă a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian. Construcția bisericii datează însă din 1750. În biserică se află și un portret al Sf. Ioan de la Sucevița.
Pelerinii s-au închinat la altar și au sărutat sfintele icoane, apoi, au coborât la izvorul Mariei, unde se crede că a avut loc întâlnirea cu îngerul Gavriil. Acolo, în burta pământului, susurul apei limpezi îmbrățișează licărul lumânărilor aprinse de pelerini.
Mulți dintre pelerini și-au luat apă de la acest izvor, deși, în nădușeala zilei, această apă nu avea decât valoare spirituală, ea potolea o cu totul și cu totul altă sete.
Dar Nazaretul e și locul sfinților părinți Ioachim și Ana, al Sfântului Iosif.
Biserica Bunei Vestiri, catolică, are o turlă de 57 m și e ridicată pe ruinele unor vechi construcții, în perioada 1960 – 1969, după un proiect de îndrăzneață modernitate, al arhitectului Giovanni Muzio, pe locurile în care s-a aflat casa în care a locuit Sfânta Familie.
Aici se află și grota Maicii Domnului. Câteva fresce recompun și imagini ale atelierului de dulgherie al lui Iosif.
În Nazareth, Iisus și-a petrecut o parte din copilărie și adolescență, iar de aici, la 12 ani, a plecat la Ierusalim. La 30 de ani, tot de aici, a plecat la Capernaum, viitoare Cetate a Domnului, ca să propovăduiască noua religie în Galileea, mâhnit de puțina înțelegere a nazaritenilor. Din această neînțelegere s-au născut și cuvintele Mântuitorului rămase antologice: “Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în țara și în patria Lui” sau într-o formulare uzuală, „Nimeni nu-i profet în țara lui!”.
Localitatea se regăsește și în numele de batjocură, dat de Pilat Mântuitorului: Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor, devenit siglă emblematică, acel INRI, care se regăsește în întreaga lume creștină pe crucile care reprezintă Răstignirea.
*
Nazaretul a fost locuit inițial doar de evrei, numărul creștinilor crescând în timpul ocupației romane. Din secolul al IV-lea și aici s-au construit biserici pe locuri de care se leagă momente biblice.
Primarul de aici, ni se spune, e evreu originar din România, deși populația majoritară e arabă astăzi, iar Nazaretul e înfrățit cu… Alba Iulia. Ce mică e lumea!
De prezența românilor ni s-a mai povestit și când, în drum spre Nazareth, ni s-a arătat un fost hotel transformat în pușcărie, pușcărie în care au ajuns și foarte mulți români, cei mai mulți dintre cei care lucrau aici „la negru”. După declanșarea Intifadei, ni se spune că au rămas mai puțini români dispuși să riște în aceste locuri.
*
Numeroase mozaicuri cu Sf. Maria în curtea Bisericii Bunavestire, într-o gală artistică. N-aș spune că suntem cei mai buni, dar nu stăm rău. Pentru că a da chip Maicii Domnului, plecând și de la o fizionomie „acceptată”, dar și dând dimensiune spirituală acestuia, nu e o treabă foarte ușoară, aș spune că e chiar delicată. Ce să aleagă artistul?
*
Am ajuns și la Cana Galileei, cea din Evanghelia după Ioan, azi Cfar Cana, localitate arabă, care e considerată a fi vechea localitate în care Mântuitorul a săvârșit prima sa minune. Biserica ortodoxă ridicată pe locul casei lui Simion Cananitul, unde a avut loc biblica nuntă din Cana Galileei, ne-a primit îmbrăcată în albul purității – panglici, flori, toate naturale, crini mai ales, pe aleea care ne-a dus în biserica în care se păstrează două din vasele din piatră din cele șase (de câte 50 – 60 litri fiecare) în care s-a pus apa pe care Iisus Hristos a transformat-o în vin, la rugămințile Maicii Sale, căci vinul se sfârșise la nunta la care Iisus venise și cu ucenicii săi. A fost cea dintâi minune a Domnului, cea care a consacrat condiția Sa și momentul în care și-a demonstrat dumnezeirea, chiar dacă rugămințile Mariei au fost întoarse cu un răspuns pe jumătate refuz: ,,Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul”. Cu toate acestea, apa de la nunta din Cana Galileei a fost transformată în vin, și astfel Iisus ,,Și-a arătat slava Sa și i-a determinat pe ucenici să creadă în El”.
Ce s-o fi întâmplat oare cu celelalte patru vase, unde au ajuns ele?
*
Reflexul turistic e irezistibil. Aproape golim un magazin de vinul pe care-l avea în sticle pe care etichetele aminteau de vinul… biblic. „Vin din Cana Galileei”.
Vinul e însă îndoielnic, o poșircă dulceagă, aproape imposibil de băut. Dar e vin de la Cana Galileei, iar această încărcătură simbolică e suficientă pentru noi să dăm greutate bagajelor noastre, la întoarcere, cu zeci de sticle de vin.
*
Hotelul Golan ne-a primit altfel decât „Kikar Tion” din Ierusalim. E adevărat că și ora de sosire era alta. Oricum, cu Marea Galileei la câteva sute de metri, cu o priveliște pe care nu te mai săturai privind-o, am simțit că urcăm o treaptă turistică. Și după atâta zăpușeală, o baie în piscina hotelului, chiar dacă era ora șapte și piscina era deja în umbra hotelului, și chiar dacă vântul dinspre mare te alunga din apă, câțiva dintre noi n-au spus nu tentației. Și pentru că afară era mai răcoare decât în apă, ne-am bălăcit zeci de minute cu entuziasm juvenil, ca să încheiem acest răsfăț, înainte de cină, la saună. Cât despre cină, ea a devenit victima noastră sigură de gurmanzi de ocazie.
Am sperat că, după cină, vom putea ajunge până pe malul mării, deși n-am fost încurajați de ghizi să ne asumăm această aventură. Oricum, a fost imposibil să străbatem cele câteva sute de metri până la mare. Eram ca într-un labirint, mai toate străzile pe care ne-am încercat norocul nu duceau decât la locuințe sau hoteluri.
Ne-am întors dezamăgiți la hotel, pentru că am ratat întâlnirea nocturnă cu Marea Galileei. În noapte, marea era îngropată în beznă. Nu erau vase, nici măcar de agrement, care să o străbată, așa cum ne așteptăm de regulă să se întâmple pe mări în zonele turistice.


Tiberias, 15 mai

De la geamul Hotelului Golan, apele Mării Galileei sunt de un albastru intens, în contrast cu albastrul palid, aproape cețos, deși fără nori, al cerului. Între cele două reverberații de albastru se văd Înălțimile Golan, cu dealuri sterpe, de un brun deschis, încă subiect de dispută între evrei și palestinieni deși, după Andrei Licher, acestea fac definitiv parte din harta Israelului.
Aerul din oraș e încins de soarele care arde cu putere încă de la primele ore ale dimineții, aer potolit întrucâtva de briza mării care-l face, totuși, respirabil.
*
Tiberias, oraș de vreo 30 de mii de locuitori, e încă una din mărturiile timpurilor în care și-a trăit viața pământeană Iisus Hristos.
*
De acasă, primesc vești că Fiul Rătăcitor și-a găsit o nouă casă. Lui Sergiu, Didi, fratele meu, i-a găsit o slujbă. La stăpân neamț. E o schimbare bruscă, brutală în viața lui de până acum, una de catifea, cu una necunoscută, oricum aspră. Dar e și o schimbare în viața mea. Pentru că prezența lui era una tonifiantă și nici nu vreau să-mi imaginez cum va fi casa fără el. Mă gândesc că mi-e greu să-l știu departe-aproape.
Va veni apoi un lanț de schimbări. Nu e ușor să accepți că propriul copil își ia zborul de la cuib.
„Sunt lucruri de care trebuie să te bucuri. Dar sunt lucruri de care nu trebuie să te bucuri. E un păcat să te bucuri de lucruri nevrednice de bucurie”, ne spunea chiar azi părintele Rafail Noica. E o bucurie sau nu e o bucurie faptul că Sergiu a plecat de lângă mine? Cu un ochi râd, deci mă bucur, cu un altul plâng. Plâng de bucurie?
„Fericirea e scandaloasă la un moment dat”, spunea tot părintele Rafail Noica.
*
Dinspre Tiberias am plecat pe Muntele Tabor, „munte” de doar 588 m înălțime, înveșmântat în pini și eucalipți, la Biserica Schimbării la față. Muntele Tabor, numit de Sf. Apostol Pavel Muntele cel Sfânt, e cel pe care s-a urcat Iisus, împreună cu Ioan, Iacov și Petru și unde s-a produs Schimbarea la față a Mântuitorului, revelarea sa ca fiu al lui Dumnezeu, în prezența ucenicilor săi.
Măreția Muntelui Tabor e dată nu de înălțimea sa geografică ci de înălțimea momentului care i-a fost hărăzit să-i fie casă.
Am întâlnit aici, din nou, măicuțe românce, încă o dovadă a prezenței ortodoxiei noastre pe traseele biblice.
*
Următoarea destinație a fost Capernaum sau Cetatea Domnului, orașul cel mai iubit de Hristos, așezare pomenită, ca și Magdala și Besaida, de evangheliști. Aici Mântuitorul a făcut minuni și vindecări, aici a locuit și de aici a plecat Iisus, la 30 de ani, să propovăduiască învățătura sa, de aici și-a început misiunea mesianică.
La Capernaum, situat nu departe de vărsarea Iordanului în Marea Galileei, am ajuns aproape de miezul zilei, fiind pentru prima oară în fața unor ruine, atât cât a mai rămas dintr-un oraș înfloritor pe vremea lui Iisus, pe aici trecând renumitul drum al mării, „Via maris”, care lega Damascul de Cezareea.
Din măreția de altădată a Capernaumului au rămas doar ruinele, așa cum a prezis Mântuitorul: „Tu, Capernaum, până la cer te-ai înălțat, până la iad te vei coborî”, aceasta pentru că, în ciuda minunilor făcute aici, cetatea nu i-a urmat învățătura. Aceeași soartă au împărtășit-o, după Înălțarea Domnului la ceruri, și Heraid și Besaida.
Sinagoga, construită din calcar alb, în care a predicat Iisus, e în ruină. Tot aici, sunt și ruinele unei biserici din secolul al V-lea, ridicată pe locul în care a avut casă Sf. Petru, care s-a născut la Capernaum.
La umbra palmierilor și eucalipților, ruinele își mai păstrează însă din strălucirea de altădată, având parfumul lor.
Ocrotite de o biserică catolică, aici se pot vedea urmele casei în care a locuit Sf. Petru.
Ca peste tot, și aici, atât Î.P.S. Andrei și părintele Rafail Noica ne-au spus cuvinte de învățătură..
*
În depărtare, de pe ruinele Capernaumului, se vede și biserica cu hramul „Sf. Gheorghe”.
*
La Tabgha, nu departe de Capernaum, am intrat în Biserica Înmulțirii Pâinilor și Peștilor, locul unde Iisus a săvârșit minunea înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești cu care a hrănit o mulțime de 5000 de oameni. Ne-a însoțit muzica unor artiști ambulanți, plasați la intrarea în incintă. E prima oară când întâlnesc astfel de artiști în Israel și mi se pare nu nefiresc, în principiu, chiar dacă muzica lor era una adecvată locului, ci ciudat că ei sunt tolerați într-un cadru care ar impune liniște pentru rugăciune și reculegere.
Simbolul peștilor și al pâinilor îl găsim pretutindeni, și în mozaicul bisericii și în ofertele pe care magazinul le face turiștilor care nu pot să-și reprime dorința de a aduna suveniruri, mărturii ale trecerii lor și prin acest loc. Noi ne alegem doar cu multe fotografii, în apropierea unui mic eleșteu de beton, în care câțiva pești exotici de dimensiuni mari, probabil identici, ca specie, cu cei care au dovedit lumii puterea lui Dumnezeu, prin Fiul său.
Î.P.S. Andrei a citit din Evanghelia după Matei (XIV, 14, 22), minunea înmulțirilor pâinilor și peștilor: "Și ieșind, a văzut mulțime mare și I S-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El și I-au zis: Locul este pustiu și vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulțimilor care să se ducă în sate, să-și cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești. Și El a zis: Aduceți-Mi-le aici. Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă și luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au strâns rămășitele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei care mâncaseră erau cam la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor".
Biserica (prima a fost construită în secolul al IV-lea) are sub masa din altar dezvelit colțul de stâncă pe care, conform tradiției, au fost așezate pâinile și peștii.
Pelerinii au îngenunchiat și au sărutat stânca, ascultând apoi cu luare aminte cuvintele din Evanghelia după Matei.
Nu se poate să nu încerci, mental, să te întorci în timp, să-ți desfășori în fața ochilor momentul minunii, să te simți unul dintre cei care și-au hrănit și trupul și sufletul prin puterea Mântuitorului.
Reverberațiile momentului se regăsesc în multe dintre rânduielile bisericești, le retrăim adesea prin cuvântul preoților noștri.
*
Muntele Fericirilor, de la Korazim, la 135 km de Ierusalim, ne-a readus în memorie cele nouă fericiri, așa cum sunt menționate în Evanghelia după Matei, rostite de Mântuitor în Predica de pe Munte:
1.Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este împărăția cerurilor, (ceea ce înseamnă simplitate în toate);
2.Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia, (ceea ce înseamnă pocăință);
3.Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul, (ceea ce înseamnă blândețe);
4. Fericiți cei ce flămânzesc și se însetează după dreptate, căci aceia se vor sătura, (ceea ce înseamnă onestitate);
5. Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui, (ceea ce înseamnă compasiune);
6. Fericiți cei cu inima curată, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu, (ceea ce înseamnă purificare);
7. Fericiți făcătorii de pace, căci aceia se vor chema fii ai lui Dumnezeu, (ceea ce înseamnă nonviolență);
8. Fericiți cei prigoniți din cauza dreptății, căci a lor este Împărăția cerurilor, (ceea ce înseamnă practicarea adevărului);
9. Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proroci cei dinainte de voi.
Fericirile sunt trepte ale apropierii de Dumnezeu, ale desăvârșirii, după cum susțin sfinții părinți, ele sunt o continuare a celor zece porunci, ca să împlinească legea.
Î.P.S. Andrei ne citește cele nouă fericiri, iar în inima multora dintre noi cred că se petrece o spovedanie în taină, o spovedanie a minții în inimă, gândind pe ce treaptă am ajuns, unde am căzut.
Pe aici a trecut în 2000 și Suveranul Pontif, a binecuvântat Sanctuarul Cuvântului și Domus Galilaeae, care este centru pentru studii, formare și reculegere pentru seminariști și preoți din toată lumea.
La ieșirea din Sanctuarul Fericirilor se află veșminte dăruite de Papa Ioan Paul al II-lea.
De la înălțimea Muntelui Fericirilor, 560 m, panorama Mării Tiberiadei oferă alte orizonturi istoriei, iar gândul de a fi călător pe apele ei devine așteptare la capătul ei, vis pe jumătate trăit.
*
Plimbare cu „Corabia lui Iisus”, nu departe de Taghba, pe Marea Galileei. E o corabie, se spune, identică cu cea în care a călătorit Iisus. Modelul a fost reconstituit după resturile unei corăbii găsite în apele Galileei. Au fost comandate opt astfel de bărci în Egipt, pentru că acolo prețul construcției este mai mic, iar acum ele sunt atracția pelerinilor care vor ca pentru o jumătate de oră, în prețul a șapte dolari, să simtă ceva din veacul îndumnezeirii noastre.
*
Nu-ți poți refuza o plimbare cu o corabie pe Marea Galileei. Sf. Apostol Petru a călătorit și el într-o astfel de corabie. El a prins odată, împreună cu ucenicii săi, 153 de pești mari, fără a-i mai număra pe cei mici, după ce, cum se spune în Evanghelia după Ioan, n-a prins nimic toată noaptea, înțelegând că în ceea ce s-a întâmplat atunci era puterea Domnului.
*
„Cel mai bun mod de a ne întări credința sunt pelerinajele, dar mai ales cele la Ierusalim”, ne spune Î.P.S. Andrei, pe corabie, ca un Învățător către ucenicii săi.
*
Iar de pe mare, ne îndreptăm spre „izvoarele mării”, apele Iordanului, la Yardenit. E oare un privilegiu, o șansă pentru un creștin să se scalde în apele Iordanului?
Despre râul Iordan, Shimon Peres, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, spunea că ,,este un râu care are mai multă istorie decât apă". Dacă istoria sa dă sens mântuirii creștinătății, apa ei dă acum viață Israelului, considerând doar că e cea mai importantă sursă “curgătoare” de apă dulce. Culoarea ei este una diferită de cea cu care m-am obișnuit în peregrinările mele, nu seamănă cu nici o apă. E limpede, căci se văd pești mari înotând alene prin ea, dar nu e limpedele albastru al apelor, are reflexe verzui-gri.
Cum locul în care, după tradiție, Sf. Ioan l-a botezat pe Mântuitor e în lângă Ierihon, în Cisiordania, teritoriu aflat sub controlul palestinienilor, pe teritoriul Israelului a fost amenajat un loc în care cei doritori să se poată îmbăia în apele Iordanului, pentru a simți măcar așa atingerea apei cu care s-a săvârșit Botezul Domnului.
Sigur, n-am să fiu cârcotaș și n-am să spun că e o valorificare bănoasă acest lucru, mai ales că pentru înveșmântarea în haina tradițională în care a fost îmbrăcat Hristos se plătesc zece dolari, “la autocar”, în timp ce în magazinul de pe țărm aceasta e 18. Oricum, ieșirea din acel loc se face printr-un magazin în care ochii nu pot să nu rețină ceva, ca... amintire.
*
Am sperat că vom vizita un chibuț așa cum am fost amăgiți tot timpul. Am ajuns să vizităm însă doar magazinul acestuia, ceea ce a fost o mare dezamăgire. Pentru că eu vroiam să descopăr utopia colectivistă israeliană, care în România a însemnat falimentul agriculturii. CAP-urile noastre, Cooperativele Agricole de Producție, fostele Gospodării Agricole Colective, au fost traumatizante pentru satul românesc. S-a distrus nu doar agricultura ci și tradițiile care s-au născut din munca pământului. A fost o utopie care ne-a transformat, adesea, din “grânarul Europei”, în importatori de cereale. Iar azi, consumăm într-o voioșie cartofi turcești, mere spaniole etc.
*
Andrei Licher ne-a spus o anecdotă pe care n-am rezistat să-l rog să mi-o repete pentru a o înregistra:
“O familie de englezi, călătorind în Elveția, zărește la un moment dat o vilă pe malul Lacului Leman, unde ar fi dorit să-și petreacă în anul următor concediul. Englezii au luat legătura cu proprietarul, care era un pastor protestant, au fost să vadă vila și au stabilit condițiile. Întorși în Anglia, cu meticulozitatea tradițională englezilor, aceștia trec în revistă condițiile în care își vor petrece concediul în anul următor și-și amintesc că nu au văzut nicăieri WC-ul. Aceștia trimit o scrisoare pastorului, spunându-i că ei sunt cei care au contractat vila pentru un viitor concediu, dar că nu le-a fost arătat și WC-ul. Cum însă în Elveția nu se folosește termenul de WC ci cel de toaletă, pastorul a crezut că e vorba de prescurtarea numelui unei secte religioase, William Chappel, care chiar avea o biserică în zona vilei sale.
Astfel că el trimite urgent răspunsul său : Domnilor, am plăcerea să vă informez că locul, foarte plăcut de altfel, se află la circa zece kilometri. Acolo se poate merge pe jos sau cu bicicleta, la ore anunțate, pentru a nu rămâne pe dinafară. Înăuntru sunt patruzeci de scaune, acoperite cu pluș roșu. Copiii stau alături de părinții și toți cântă în cor. Cei care doresc să stea mai mult este bine să-și aducă și ceva de mâncare. În interior se află instalație de aer condiționat, pentru ca mirosurile grele să fie evacuate. Se află, de asemenea, o stație de amplificare, ca toate sunetele care se aud înăuntru să fie ascultate și afară, de cei care n-au mai încăput înăuntru. La intrare, fiecare primește o bucată de hârtie. Este bine să nu o șifonați, ca să poată fi folosită măcar de cincizeci de ori de către cei care urmează după dumneavoastră. La ieșire, se restituie celui însărcinat cu aceasta. Tot ce se adună acolo este donat săracilor”.

Tel Aviv, 16 mai

Aseară, o festivitate de adio, deja cu unde nostalgice, la capătul a șase zile de pelerinaj în Þara Sfântă. Andrei împarte tuturor diplome semnate de Primăria Ierusalimului și Ministerul Turismului, prin care se atestă calitatea noastră de pelerini la locurile sfinte.
Mulțumiri, elogii, în cuvinte puține, așa cum se cade unui grup de pelerini ca al nostru.
O remarcă de bun simț, făcută de părintele Croitoru: „Reușita unui pelerinaj depinde de fiecare pelerin în parte”. O observație confirmată la cele mai multe grupuri pe care le-a însoțit Andrei Licher: „Pelerinii de la plecare nu mai sunt aceiași cu cei de la sosire”.
Firesc, te întrebi, ce se schimbă în credincioșii care vizitează locurile sfinte?
Cred că de această dată, aproape toți pelerinii s-au achitat de misiunea lor individuală, dincolo de unele sporadice rătăciri și pierderi de grup, la propriu.
Momentul face parte din „regia” organizatorilor. Pare un gest mărunt, dar își are logica lui și trebuie tratat ca atare. E o mică reverență a organizatorilor, care și-au dus aproape de capăt, încă o dată, misiunea de a arăta de ce e Sfântă Þara Sfântă.
În spatele meu, o întrebare cârcotașă: „Pentru câți oare aceasta e cea mai importantă diplomă primită până acum?”
*
Ajungem, la capăt de Þară Sfântă și la Haifa. Haifa e “cel mai frumos oraș din Israel”, crede Andrei Licher. Să fie așa doar pentru că și Andrei, după ce a venit în Israel, a ales să locuiască aici?
Haifa rămâne, pentru cei mai mulți români din generația mea, asociată cu citricele la care ajungeam și noi, din când în când, înainte de 1989, pentru că ele erau importate mai ales de aici.
Despre Haifa se vorbește în Israel ca despre locul în care se muncește: “Ierusalimul gândește, Tel Avivul petrece și Haifa muncește!” E al treilea oraș ca mărime din Israel, fiind și port, cel mai important din bazinul Mării Mediterane, și centru industrial.
*
Nu ne despărțim de Israel fără să vedem Grădinile suspendate de pe Muntele Carmel, Grădinile Bahai, pentru amenajarea cărora s-au cheltuit 208 milioane de dolari, și care sunt, se spune, la concurență cu cele de la Versailles, dar au fost comparate și cu Grădinile Semiramidei. Ele sunt amenajate în jurul Templului cultului Bahai, biserica de aici considerându-se « biserica tuturor religiilor ». Ochii obosesc de atâta frumusețe. De atâta culoare, de atâta ingeniozitate. Arhitecți și grădinari s-au întrecut în exerciții de imaginație pentru a proiecta acest mic colț de rai. Nu cred că Grădinile Bahai pot concura cu altele, pentru că amplasamentul lor, aranjamentele florale și de copaci sunt unice. Domină palmierii, chiparoșii și pinii, dar sunt și numeroși arbuști ornamentali pe care nu-i cunosc.
Grădinile de aici nu pot fi decât de inspirație divină.
Din păcate, acestea pot fi admirate doar de la intrare, zonele de acces ale publicului sunt foarte restrânse.
De la înălțimea acestor grădini și portul Haifa își arată altfel strălucirea, sub soarele fierbinte al amiezii. Orașul, pe care l-am străbătut în drum spre Tel Aviv, e al doilea ca mărime din Israel, având 250 000 de locuitori. Frumusețea orașului e dată și de situarea geografică, Muntele Carmel aproape că se oglindește în apele Mediteranei.
Unii leagă numele orașului de Caiafa, arhiereul, alții consideră că el vine de la două cuvinte ebraice “hof” și “yafe” sau “țărmul frumos”.
Din istoria Haiffei, care coboară până în epoca de piatră, ca așezare, se pot reține cuceririle succesive, începând cu secolul al XII-lea, ale cruciaților, mamelucilor și beduinilor. Dar orașul a fost cucerit și de Napoleon Bonaparte, ca apoi să ajungă sub stăpânire egipteană.
Dinspre Africa de Nord au venit și primele comunități de evrei, la începutul secolului al XIX-lea, cărora le-a urmat o comunitate de evrei germani.
Centrul orașului, orașul de jos, cu portul, cu clădirile vechi, e primul nivel al urbei, orașul de mijloc fiind numit Hadar Hacarmel, iar orașul de sus, cu numeroase vile, e numit Carmel sau Ahuza.
Dar am rămas dator Haifei. Pentru că nu am vizitat un imens Parc Național, de peste 10 mii de hectare. Dar nici Muzeul de Artă din Haifa, Muzeul Național de Științe, Muzeul Maritim, Muzeul Gării, Muzeul de Artă Japoneză, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul Preistoric și chiar Grădina Zoologică, eu fiind un vechi și pasionat iubitor de animale. Și Universitatea din Haifa e deschisă pentru vizitatori. Cred că poarta unei alte călătorii în Israel a rămas deschisă și aici, la Haifa.
*
De Biserica Carmeliților, din orașul de sus, e legat și numele lui Ilie Tesviteanul, aici aflându-se peștera Sf. Ilie Tezviteanul, deasupra căreia se află altarul bisericii. E prima oară când văd un astfel de altar, care e situat la înălțime apreciabilă față de naos.
Biserica Stela Maris, de pe Muntele Carmel, este centrul mondial al carmeliților. Carmeliții stau în chilii, nu vorbesc cu vizitatorii. Faptul că ne-au deschis să vizităm biserica a fost o favoare, un privilegiu, impresionați fiind călugării de mulțimea de fețe bisericești.
*
Prin Afula trecem în goană, de-abia putem admira de aproape Marea Mediterană, de-abia putem să-i atingem unduirile albastre, de lângă zidurile care au scris multă istorie aici.
Străbatem repede câteva străzi, mai intrăm în magazine, pentru ultimele suveniruri, căci Tel Avivul ne așteaptă.
La Ben Gurion sita este foarte deasă, și pentru noi, dar și pentru alți turiști, asupra cărora planează suspiciuni, prezumția de... vinovăție.
E un regim destul de strict, în bagajele noastre se poate afla orice, iar cursa spre București trebuie să fie în siguranță. Unora li se umblă în bagaje, destul de atent, pentru că aparatura electronică nu a putut defini cu exactitate conținutul din unele bagaje. Nu ne supărăm deloc, ba chiar mai facem și glume pe zelul vameșilor, știindu-ne inocența. Aici se suflă însă și-n iaurt.
Suntem “curați” însă și, în cele din urmă, acceptați pentru îmbarcare. Nici nu-mi vine să cred că mai e timp și loc și pentru poezie. Pentru o privire înapoi. Cu bucurie.


VIA DOLOROSA

Noaptea – o alee a lacătelor,
uși grele ruginind
de smirnă și tămâie.

Nici n-ai crede că
Iisus a trecut vreodată pe acolo,
că plânsul are numele pietrei,
nici n-ai crede
că trebuie să ai grijă
de moarte
ca de propria viață.

Lumânări, icoane, cruciulițe,
Bazar -
nici n-ai crede!

Eli, Eli, lama sabahtani!


Târgu-Mureș, 17 mai

VIA DOLOROSA DE ACASÃ

Din nou acasă, pe Via Dolorosa a noastră, după o „teleportare” într-o altă lume, deși aflată doar la nici două ore cu avionul (București – Tel Aviv), plus patru cu mașina, din Târgu-Mureș.
Din nou, acasă, unde am lăsat și telefonul mobil, „afară” refuzând și să urmăresc programe de știri la televizor sau să accesez pe Internet presa de acasă.
Te întrebi, ca un înrăit al presei, dacă se poate trăi fără porția zilnică de informație? Se poate, doar orice se poate pe lumea aceasta, cu condiția să nu dureze prea mult. Cât e însă acest „prea mult”?
Într-un fel, am mai atenuat din refuzul de a fi „la zi” cu lectura presei, pentru că avalanșa de informații care veneau în fiecare zi era copleșitoare și cantitativ și calitativ și emoțional, dacă avem în vedere că în câteva zile am parcurs trasee spirituale fundamentale pentru orice creștin, de la locurile Nașterii Mântuitorului la cele ale Înălțării Sale la ceruri, repere pe care ni le certifică textele biblice, identificate ca timp al trăirii destinului cristic.
Un alt mod de a mai atenua din „dorul de știri” a fost lectura presei luate înainte de plecarea din țară. Mărturisesc că nu le-am aruncat, nu le-am considerat „bagaj” în plus, inutil. Citeam în fiecare zi câte ceva, ca și cum acele ziare ar fi apărut chiar atunci. Deși veneau din „trecut”, le consideram știri proaspete și, într-un fel, ceea ce n-ai citit poate fi asimilat ca „proaspăt”, chiar dacă știrile veneau din trecut, își consumaseră durata lor de viață de o zi.
E destul de ciudat să recuperezi în acest fel trecutul decupând din el felii de prezent continuu.
M-am întors acasă, curios să aflu ce s-a mai întâmplat pe a noastră Via Dolorosa în timpul în care am lipsit, ce mai face Președintele cu sănătatea, cum stăm cu raportul de țară, ce giumbușlucuri mai fac politicienii noștri, care mai e starea națiunii? Pe mașină, am aflat că președintele abia s-a întors de la Viena, că îi va trebui o vreme ca să se recupereze, că mai trebuie să așteptăm până la toamnă cu speranțele noastre de a intra în UE, că gripa aviară a avansat spre centrul țării.
Cu alte cuvinte, parafrazând pe Eminescu, nu pot zice decât: „săracă țară bolnavă”!
Via Dolorosa a noastră e tot mai grea, oricâtă îndărătnicie punem în a nu ne pierde speranța!
Bine te-am regăsit Românie, oriunde te-ai afla!

Târgu-Mureș, 20 mai 2006

Și, din nou, cuvântul care caută chipul poeziei.

MAREA MOARTÃ

Ziua îmi intră pe sub piele
ca dup-o noapte nedormită –
pun aripi pietrei de mătase
și-n foșnet trec ca printr-o sită.

În oase de nisip se sparge valul,
în sare-mi trece gustul ca prin miere,
la nunta ierbii împing țărmul
și în fereastra apei peștii-s înviere.

Până la tine, Mare Moartă,
ceasul de aer îmi este poartă.

PELERINI ROMÂNI ÎN ÞARA SFÂNTÃ

Andrei Licher:
„Cred că fiecare român ar trebui să vină măcar o dată în Þara Sfântă”.

- Domnule Andrei Licher, ați organizat numeroase pelerinaje în Þara Sfântă pentru pelerini români. Ce așteaptă aceștia de la Þara Sfântă?
- Pelerinul român este foarte interesat de Þara Sfântă și el dorește să vadă tot ceea ce e legat de Iisus Hristos, acele locuri în care încă din perioada bizantină au fost ridicate lăcașuri de cult. Sigur, locul cel mai căutat este Sfântul Mormânt, apoi Biserica Nașterii Domnului, dar și Grădina Ghetsimani, Biserica Mormântului Maicii Domnului. Le-am enumerat pe cele mai importante pe care pelerinul dorește și trebuie să le vadă, dar, desigur, toate sunt importante.
Însăși faptul de a fi în Grădina Ghetsimani și de a vedea cei opt măslini, multimilenari, înseamnă foarte mult. A vedea pe Muntele Sionului Biserica Adormirea Maicii Domnului, cu Coenaculum, locul unde a avut loc Cina cea de Taină, prima biserică din lume, ca vechime, Mormântul regelui David, sunt la fel locuri deosebite pe care orice pelerin român trebuie să le vadă. Între ele, atunci când timpul permite, trebuie să se ajungă în peninsula Sinai, în Egipt. Se poate face o prelungire de două zile, se poate merge la Mânăstirea Ecaterina, acolo unde se poate vedea, se poate atinge rugul care ardea și nu se mistuia, iar de acolo, se urcă pe jos până în vârful muntelui, acolo unde Moise a primit cele două table cu legi din mâna Domnului.
- Ce ați remarcat la pelerinii români, ce diferențe sunt între cei care vin și cei care pleacă după un pelerinaj în Þara Sfântă?
- Așa cum le spun, de fapt, pelerinilor români când vin, toți suntem niște oameni, fiecare cu capacitatea lui, cu modul lui de a înțelege, de a cunoaște, dar toți pleacă de aici schimbați. Și lucrul mi-a fost confirmat de mulți dintre cei pe care i-am însoțit prin Þara Sfântă. Ceea ce au văzut cu proprii ochi, ceea ce au atins creează o stare de spirit deosebită. Pelerinii pleacă schimbați și mult mai apropiați de biserică.
- Câți pelerini ați însoțit în Þara Sfântă?
- Ca ghid, mă apropiez de o sută de grupuri pe care le-am însoțit, la care se adaugă cele pe care le-am organizat, am făcut programe pentru alți ghizi.
Cred că fiecare român ar trebui să vină măcar o dată în Þara Sfântă.
*
Stelian Gomboș:
„O întărire a puterilor sufletești”

- Ce așteaptă pelerinul român de la întâlnirea cu Þara Sfântă?
- Cred că așteaptă întâlnirea cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, apropierea mai mult de El prin pășirea pe locurile unde a viețuit El în viața Sa pământească și trupească și unde și-a desfășurat activitatea Sa misionară timp de trei ani și jumătate, când a întemeiat Biserica pe care nici porțile iadului nu o vor birui!... Mai cred că așteaptă o descoperire și o întâlnire cu Hristos Cel mort dar înviat pentru noi și pentru a noastră mântuire!... Mai așteaptă o împlinire și o desăvârșire a Vechiului Testament în cel nou pe care l-a întemeiat Hristos Domnul, odată cu venirea Sa pe pământ!... Și, probabil, pelerinul mai așteaptă o întărire a puterilor sale sufletești pentru a putea trece și depăși toate piedicile și vicisitudinile vieții!...
- Ce schimbări poate produce în sufletul unui credincios Þara Sfântă?
- Poate produce schimbări foarte mari, mergând până la convertirea omului, deoarece acest pelerinaj are caracter inițiatic, de revelator!... Poate produce o apropiere reală și sinceră de Hristos, căci omul, iată, trebuie să-i calce, atât la propriu cât și la figurat, pe urmele Sale, pentru a-l putea descoperi, cunoaște, respecta, prețui și iubi cu adevărat!... Poate, cu alte cuvinte, ca Ierusalimul acesta pământesc să i-l aducă creștinului pe cel ceresc, spre care tindem cu toții în Împărăția Cerurilor!...
- Ce mai înseamnă Þara Sfântă în contemporaneitate?
- Ce a însemnat și până acum: - foarte multă istorie și încă una specială, foarte multă cultură și încă una foarte consistentă, foarte multă știință și încă una foarte substanțială, foarte multă spiritualitate și încă una deosebită și autentică, Þara Vechiului Testament, Poporul ales al lui Dumnezeu, un popor cu resurse inepuizabile, care a renăscut, de fiecare dată, din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, un popor cu un trecut mare, cu un prezent profund și cu un viitor înalt, care duce la înălțimea și împărăția cea cerească, acolo unde este Dumnezeu - Cel care i-a acordat atâta purtare de grijă și atâta binecuvântare!...
*

CRED CÃ S-A ÎNTÂMPLAT UN MIRACOL

În primul rând cred că s-a întâmplat un miracol că am ajuns să văd locurile sfinte.
Recunosc că aveam o părere deformată despre evrei în legătură cu înclinarea sau neînclinarea lor spre munca fizică. De aceea mă așteptam să văd puține realizări în domeniul urbanistic și edilitar. Se știe că evreii lucrează mai mult în comerț și sectorul bancar-financiar…
Ce am văzut, în schimb, în Israel, mi-a depășit orice închipuire. O țară splendidă, creată pe un sol neprietenos, arid, deșertic. Numai prin muncă Israelul a ajuns țară de vis.
Este o pildă pentru România, care are alte condiții și care se încăpățânează să bată pasul pe loc. Am văzut steaguri alb-albastre cu crucea lui David aproape la fiecare balcon. La noi, nici la 1 Decembrie nu se arborează tricolorul!
Este momentul trezirii clasei noastre politice! Azi -mâine nu ne mai vizitează nimeni!

Primar ing. OCTAVIAN POPA, Târnăveni


“VORBEȘTI CU UN ZID!"

Un vizitator a venit în Israel și a văzut "Zidul Plângerii". Neștiind prea multe despre religie, el i-a cerut altui turist să-i explice semnificația locului. Celălalt turist i-a explicat: "Este un zid sacru. Dacă te rogi în fața acestui zid, Domnul te va auzi".
Vizitatorul s-a apropiat de zid și a spus: "Doamne, adu lumină și căldură în acest minunat loc". O voce, venită din neant, a răspuns: "Așa va fi, fiule!". Vizitatorul a continuat: "Adu prosperitate pe acest pământ". "Am să aduc, fiule!", a replicat vocea. "Fă în așa fel încât evreii și arabii să trăiască împreună în pace", a mai spus turistul. Vocea a răspuns: "Vorbești cu un zid!"

Prot. Pr. NICOLAE GHEORGHE ȘINCAN,
din volumul Pilde, povestioare duhovnicești, istorioare nostime, vol. II, p.137
RUGÃCIUNI ÎN LIMBA STRÃMOȘEASCÃ
Sub semnul Învierii Domnului, am pășit cu emoție pe pământul Þării Sfinte, un pământ binecuvântat, unde cu adevărat curge lapte și miere. Aici se intersectează cele trei mari religii ale lumii (musulmană, iudaică și creștină), dar numai una singură aduce o mărturie vie în fiecare an prin pogorârea Luminii Sfinte și aceasta este adusă printre noi de dreapta credință a Bisericii lui Hristos.
Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani și Via Dolorosa, împreună cu Sfântul Mormânt, formează un triunghi spiritual al Ierusalimului în interiorul căruia biserici creștine însemnează peste tot cuvintele și faptele din Scriptură ale Mântuitorului.
Impresionant și încântător, în mijlocul deșertului arid, dar plin de taină, izvorăște "apă vie" din rugăciunile și nevoințele călugărilor creștini, curgând duhul curat și puternic al locurilor (Biserica Sf. Sava, Sf. Teodosie și Biserica Sf. Ioan de la Hozeva din pustiul Iordanului).
Nu a lipsit bucuria nașterii și a vieții, care a venit în lume prin glasul îngerului Gavriil și curăția Maicii Domnului (Bethleem - locul nașterii Domnului, Nazareth -Biserica Bunei Vestiri), dar și prin nunta din Cana Galileei, unde s-a împlinit prima minune a Mântuitorului.
Citind în Scriptură, am fost mereu impresionată de momentul Schimbării la față a lui Iisus înaintea ucenicilor. Emoția acestei întâmplări este mult mai mare acum, după ce am pășit pe Muntele Tabor și am simțit mâna caldă a Domnului care ne spune asemenea celor trei ucenici: "Ridicați-vă și nu vă temeți"!
Mi-au rămas la suflet acele biserici românești, care în ciuda tuturor conflictelor și a greutăților materiale, continuă să ducă la Cer rugăciuni în limba strămoșească, iar preoții și călugării de aici continuă să păstreze neîntreruptă aceeași dragoste, căldură, bucurie și ospitalitate creștină românească.
O lacrimă îmi picură în suflet la despărțire, dar îmi aduc aminte de cuvintele pe care le-a auzit Maria la Mormântul Mântuitorului: "Femeie de ce plângi?". Iar ea "s-a întors și l-a văzut pe Iisus stând și nu știa că este Iisus". Oare nu tot așa stă Iisus în fiecare din noi și noi nu-L recunoaștem?
Mulțumesc Bunului Dumnezeu și Maicii Preacurate, pentru toate aceste clipe frumoase. Mă înclin în fața Înalt Prea Sfințitului Andrei, a părintelui Rafail Noica și a celorlalți preoți și călugări care, însoțindu-ne cu dragostea lor, au adus un plus de har acestei minunate călătorii.
Dumnezeu să ne ajute pe toți și să ne întâlnim în împărăția Cerurilor!
MÃLINA GABRIELA LOGIGAN,
medic
EMOÞIE, BUCURIE, FRICÃ!

Îl rugasem pe Dumnezeu să-mi arate că este Iubire. Acea iubire totală, duhovnicească, despre care am citit în scrierile Sfinților Părinți, despre care auzim mereu vorbindu-se. Eu însămi afirmam cu tărie aceasta. Dar parcă mai aveam nevoie de o confirmare. Și a trecut un timp.
A sosit momentul plecării în pelerinaj în Þara Sfântă. Emoție, bucurie, frică! Gânduri copleșitoare! Pe Pământul Sfânt am trăit momente unice, de tainică și nedescrisă bucurie. Momente de închinare, momente de rugăciune, momente de bucurie duhovnicească dar și lumească. Și au fost atât de multe! Dar ce m-a atins și m-a impresionat cel mai adânc a fost „Iubirea” sub oblăduirea căreia s-a desfășurat acest pelerinaj. Căci a fost un pelerinaj al iubirii - iubirii de Dumnezeu și iubirii aproapelui, al bucuriei de viață, al dăruirii. Am simțit acea Iubire-blândețe, Iubire-simplitate, Iubire-smerenie, Iubire-bucurie, Iubire-iertare, Iubire-duioșie, Iubire-odihnă…. Se revărsa simplu, se dăruia la nesfârșit, parcă de pretutindeni, de la Locurile Sfinte, dar și de la ÎPS Andrei, părintele Rafail Noica, ceilalți monahi și părinți prezenți. Se revărsa blând spre noi, învăluind și înduioșând și inimi de piatră, născând în ele lacrimă, pocăință și aceeași iubire care se dăruia mai departe. Este oare binecuvântarea Locurilor Sfinte care se dăruie pelerinilor? Sau este salutul lui Dumnezeu “Bine ați venit Acasă!”. Căci dincolo de diversitatea culturală și religioasă, am simțit că am ajuns Acasă (pentru o parte din adâncul ființei mele).
Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru darurile Sale tainice, minunate. Am plecat pe urmele Mântuitorului și am aflat încă o dată că Dumnezeu este Iubire. Pun acest pelerinaj la picioarele Lui ca o lacrimă de neputință, o lacrima de neștiință, o lacrimă de pocăință…

RODICA SIMONA CORDOȘ,
consilier, Direcția de Sănătate Publică Mureș


ÎN CÃUTAREA UNEI DEFINIÞII

ÞARA SFÂNTÃ - locul unde fiecare creștin visează să ajungă o dată în viață;
ÞARA SFÂNTÃ - locul cel mai încărcat de istorie de pe pământ;
ÞARA SFÂNTÃ - locul unde toate religiile lumii își caută originea;
ÞARA SFÂNTÃ - locul în care nu plouă din martie până în octombrie și totuși recoltele sunt bogate;
ÞARA SFÂNTÃ - locul unde cauți pacea sufletească și găsești cele mai multe arme din lume pe cap de locuitor;
ÞARA SFÂNTÃ - locul unde Iisus a propovăduit libertatea, dar unde se mai ridică granițe și ziduri din beton înalte de 12 metri;
ÞARA SFÂNTÃ - locul lipsit de resurse naturale dar unde ajung jumătate din diamantele lumii pentru a fi prelucrate și trimise către consumatorii de lux din toată lumea;
ÞARA SFÂNTÃ - locul unde se află cel mai înalt punct spiritual al planetei, Ierusalimul, și Marea Moartă, cel mai jos punct accesibil de pe Pământ, aflat la 390 de metri sub nivelul mării;
ÞARA SFÂNTÃ - locul înconjurat de cele mai frumoase mări ale lumii, Marea Galileei, Marea Mediterană, Marea Roșie și Marea Moartă
ÞARA SFÂNTÃ - locul unde avioanele militare supersonice brăzdează cerul în timp ce beduinii, refuzând civilizația, trăiesc în deșert sub cerul liber, alături de caprele și asinii lor ca acum patru mii de ani;
ÞARA SFÂNTÃ - locul unde între Infern și Paradis nu e decât un pas;
ÞARA SFÂNTÃ - locul pe care nu poți să-l descrii în cuvinte, trebuie neapărat să-l calci cu piciorul.

Ing. ALEXANDRU ÞIBREA

AM FOST ACASÃ LA IISUS HRISTOS

De când am început să pricep, am auzit că este un loc mai sfânt decât locul unde m-am născut; un loc sfânt unde aripa lui Dumnezeu, prin șoapta Arhanghelului Gavril a atins omenirea, întrupându-se Fiul lui Dumnezeu prin Fecioara Maria, pentru mântuirea lumii.
O viață întreagă mi-am dorit să mă duc să văd cum a intrat Dumnezeu prin Bethleem în lume, ce ne-a învățat, de ce a suferit pentru noi, cum a stat în mormânt și cum a înviat și s-a ridicat la ceruri de-a dreapta Tatălui, așteptându-ne.
Și Dumnezeu mi-a îngăduit să mă duc acasă la Iisus. Pământul era mai sărac decât credeam, oamenii ca toți oamenii - lucru care nu mă interesa - dar locurile în care a călcat Dumnezeu erau ceva aparte, ceva ce nu se poate explica în cuvinte.
Întâlnirea cu aceste locuri sfinte a fost emoționantă, dar despărțirea a fost dureroasă. Când am plecat după Sfânta Liturghie săvârșită pe altarul altarelor lumii (duminică 14 mai 2006) la Mormântul Sfânt, întregul sobor în frunte cu Părintele nostru Andrei – Arhiepiscop al Alba Iuliei, am cântat la poarta mormântului „Hristos a înviat din morți...” (de 3 ori) și nu am putut scoate nici un cuvânt ci au cântat lacrimile. Mă despărțeam de mormântul ce l-a cuprins pe Dumnezeu, Fiul Întrupat. Vedeam mormântul gol și mintea îmi urca spre văzduhurile necuprinse, căutându-l pe Cel înviat.
Și atunci am constatat un adevăr, nu vorbit și nu scris, doar trăit: La mormântul lui Hristos și la mormântul părinților mei mă simt mai aproape de Dumnezeu.

Pr. GHERMAN DUMITRU

„A MERGE ȘI A TE ADÃPA LA IZVOARELE CREDINÞEI”

A merge în Þara Sfântă înseamnă șansa de a merge și a te adăpa la izvoarele credinței, oportunitatea de a intra în rezonanță cu locuri și evenimente cu totul și cu totul deosebite, perspectiva amănunțită de a înțelege tendințele intime, strădaniile sincere și lupta pentru verticalitate adorantă a conștiințelor creștine contemporane. A merge în Þara Sfântă mai înseamnă și a te așeza față în față cu probleme de neocolit pentru fiecare om. Problema legăturii dintre Dumnezeu și lume, a puterii minții omenești de a înțelege ființa și lucrarea dumnezeiască, problema posibilității, valabilității și instrumentului cunoașterii omenești, problemele morale, problema mântuirii și a legăturii dintre fapta omului și lucrarea Domnului etc.
Cu adevărat: a fi creștin înseamnă, pe lângă multe altele, și a merge, măcar o dată în viață, în pelerinaj la locurile sfinte din Israel.
PR. FLORIN CROITORU


ÎN LOC DE EPILOG

Când mi-a venit ideea de a schimba titlul cărții, de a-l alege pe unul mai larg în semnificații, „Sacru și profan în Þara Sfântă”, mi-am amintit un text din cartea mea de dialoguri cu N. Steinhardt, de pasajul din interviul cu Al. Paleologu, care vedea într-un mod particular relația dintre sacru și profan: « E o alternativă eliadescă sacrul și profanul, și eu cred că sacrul e o noțiune puțin mai largă, o noțiune cosmică, care nu acoperă exact sfera în care poate fi situat nu N. Steinhardt personal, dar polul de atracție care a operat asupra lui și care e nu sacru ci sfânt. E o mare diferență între sacru și sfânt. Pentru noi, creștinii, sacrul e o problemă mult mai culturală și, în definitiv, sacrul, ca experiență, este, cum spunea Rudolf Otto, ceva altul decât noi, ceva înfiorător, are ceva zguduitor, strivitor, ține de dumnezeire, dar ține de dumnezeire nu așa cum o înțelegem noi, ține de ceva care depășește pe bunul Dumnezeu, care pe noi ne interesează”.