Am luat contact cu poezia Getei Adam în martie 2004, când, în pestrițul verbal inevitabil al conglomeratului poetic de pe Agonia, versul ei m-a surprins prin curajul cumințeniei, printr-o efuziune lirică doar presimțită, undeva la limita dintre marile revelații mistice:

„așadar începuse o ninsoare peste turlele bisericii peste hornul casei
și peste creștetul nostru țuguiat”
(din poezia care deschide volumul „Venea o seară”)

și o ingenuitate aproape păgână, însă niciodată în afara dumnezeirii:

„vine un câine alb are coada tăiată//
și blana îi seamănă cu o moarte zburlită”
(din „În poeme totul se întâmplă”).

Poezia Getei Adam oscilează cu feminitate între pudoare și vigoare, între grație și fermitate. Limbajul poetic, atât la nivelul textului, cât și al subtextului, disimulează misterul, extaticul, introspecția, dedublarea:

„și cum să-i zgâlțâi somnul dacă tu dormi în aceleași oase
ea te locuiește oarecum când o strigi vine doar pe jumătate
cealaltă rămâne în fața ferestrei, fumând încet în fotoliu
acele prevestiri lipite de geamuri”
(din „Privind dinspre cocoașă”)

sau:

„și sora ei umbră să zică a venit oaspetele acela
cu iarna ferecată între coapse”
(din „Pe urme de roți”)

sau:

„eu mă aștept demult
dar cine știe
poate am să vin șchiopătând într-un umăr”
(din „Mă uit pe uliță după mine”)

sau:

„apoi îmi venea să mă culc pe măduva spinării
și să mă primesc așa cum vin pe apă”
(din „Pe un mal răsucit”).

Înzestrată cu deosebit talent, autoarea nu se abandonează complet imaginarului. Trăirea la nivelul fantasticului nu anulează pulsația din planul real:

„se întunecă pe la cinci – e ora
la care ne înghesuim alături de alte ființe
în vagoanele de marfă put simțămintele de peste zi”
(din „Venea un mesager spunea”).

Geta Adam nu caută să revoluționeze spectrul tematic al poeziei. Nici limbajul poetic. Nici nu caută cu orice preț să șocheze sau să se facă plăcută. Nu este o poezie dedicată ochiului. Trebuie purtată în suflet și lăsată la macerat. Pentru că este născută astfel. Aduce cu sine spații și timpuri atât de puternic evocate încât, dacă nu ar fi existat, singură voința autoarei ar fi suficientă pentru a le conferi o existență reală.

De ce nu trebuie citită cartea Getei Adam? Pentru că nu „băgău”, nu „pizdeț”, nici „avortând anusian”. Pentru că nu propune un date rape intelectual, ci este o invitație la o lectură calmă, ca o licoare fierbinte, care se bea cu înghițituri mici. Textul ei nu abundă de găselnițe „memorabile”. Nu e un text colorat, cultivat pentru decorațiune. Este un text dedicat sărbătoririi intime, frământat între activități cotidiene, cu mânecile sumese și plină de tuș până la coate, cum gospodinele de făină.

De ce nu trebuie citită poezia Getei Adam? Pentru că nu este poezie pentru lectură. Este trăirea unui Mim Etic căruia îi strigă palmele. Este o poezie de atitudine poetică într-o decadă a consumului trivial. Poezia ei trebuie vizualizată, asumată, tradusă în propoziții simple, de genul: Da, și eu...

Poezia la modă trebuie suportată.

Poezia Getei Adam trebuie comportată.
Se va așeza în matca ei.
Și va fi.