Lucia Dărămuș
Articol publicat în revista Tomis, septembrie, 2006


Literatura ca formă a conștiinței etice


Literatura ca formă a conștiinței sociale da, a avut de cîștigat de pe urma comunismului în măsura în care această formă de conștiință a existat la scriitorul acestei perioade. Tristețea însă e că noi nu am avut cu adevărat o dizidență scriitoricească în interiorul comunismului, încît să spargă ideologia comunistă. S-a tot vorbit de literatura de sertar care s-a cam lăsat așteptată, pentru că nu a existat.
În alte părți au fost idealiști capabili să producă fărîmițări în interiorul comunismului. E cazul lui Soljenițîn, la noi în schimb nu am avut o rezistență scriitoricească din interior. De cele mai multe ori s-a ales micul compromis, pactul cu diavolul pînă la celălalt capăt de punte.
S-a vorbit la un moment dat de Ana Blandiana, despre poemele alegorice ale acesteia, încadrate în așa-zisa dizidență metaforică.
În 1988 poeta publica la Ed. Ion Creangă volumul Întîmplări de pe strada mea în care, sub masca motanului Arpagic, s-ar fi ascuns figura dictatorului: „I se dau flori, /Pîine cu sare, / Cîte o scrisoare / În plic / Și toată lumea strigă / Arpagic!”
Poate mai dezagreabile pentru regimul comunist au fost poemele Ilenei Mălăncioiu, iar Herta Müller, reprezentanta dizidenților șvabi, nici nu poate fi sub semnul incertitudinii.
Se știe prea bine că, după publicarea în Germania Federală (1984) a volumului Þinuturile joase, a intrat în mod direct în conflict cu reprezentanții comunismului. Avînd în vedere scrierile Hertei Müller, literatura occidentală a cîștigat!!!
Prozatoarea nu s-a lăsat intimidată de toate abuzurile exercitate de comuniști asupra ei, trimițînd scrisori în Occident, demascînd sistemul opresiv din România. De asemenea, se știe că represaliile nu au încetat nici după 1987, an în care a plecat în Germania Federală, securitatea urmărind-o în ideea lichidării. Povestea apare în volumul Regele se-nclină și ucide.
În literatura Hertei Müller se manifestă sub nuanțele cele ma fine atît conștiința estetică, cît și conștiința etică.
La ora actuală, chiar dacă risc să produc frustrări și supărări, Herta Müller ar fi cea mai aproape de Nobel-ul literar. Toate atuurile sînt de partea ei. Din punct de vedere estetico-literar nu i se poate reproșa nimic, scrie într-o limbă de circulație, a fost și este extrem de tradusă, are deja șase cărți în limba suedeză, este apreciată de critica occidentală și, în particular, de membrii Academiei Suedeze și, încă un aspect foarte important, după cîțiva ani în care doar bărbații au luat mult rîvnitul premiu, e timpul să primească premiul literar o femeie!!!!!
Cazul scriitoarei Herta Müller este unul special. În paranteză fie spus, ar trebui studiată în liceu, s-ar atinge foarte multe probleme, orizontul de așteptare ar fi unul complex.
Pe tema generică represiunea împotriva oamenilor de cultură s-ar putea face un număr de zile mari. Aici ar intra Alice Voinescu, Cella Delavrancea, Simina Mezincescu ...., oprindu-mă doar asupra tipologiei feminine.
Dezmățul puterii, ca formă paroxistică, desigur că s-ar înscrie în registrul tematic favorabil al oricărui scriitor înzestrat cu o conștiință socială, și subliniez acest fapt, indiferent de spațiul lingvistic în care își manifestă conștiința etică.
Avem exemplul clar al lui Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag, surprinzînd morbiditatea omului avid de putere.
„Puterea nemărginită ajunsă pe mîinile unor oameni mărginiți duce întotdeauna la cruzime.”
Un alt tip de literatură, altul decît registrul literar cunoscut al scriitorilor deja canonizați, produce subteranele comunismului. Este vorba despre literatura de rezistență psihică, aici vorbim de evadarea în imaginar, mai apoi producîndu-se versuri, fragmente de jurnal scrijelite pe coji de săpun cu unghia, scrise pe geam cu coji de săpun, ori memorate și transcrise după eliberare, sau vorbim de evadarea în plan religios. În această perioadă, poate, s-au notat cele mai sublime pagini în registrul amintit, dezvoltîndu-se o aftfel de literatură. E cazul lui Nicolae Steinhardt, dar și a lui Richard Wurmbrand.
Doi evrei cărturari, doi evrei iubitori de suflet românesc și de Christos, doi supraviețuitori ai închisorilor comuniste, liberi în lanțuri, izbăviți de cuvînt și prin cuvînt.
Mă simt obligată moral să zăbovesc asupra logos-ului celor doi:
„O! De ni s-ar lumina mintea ca să pricepem, de ni s-ar înzeci puterile ca să putem făptui, de ni s-ar aprinde rîvna ca să facem din via aceasta sădită de dreapta lui Dumnezeu preafrumoasa grădină pentru înflorirea căreia s-a urcat pe cruce Fiul Său Cel Unu Născut.” (N. Steinhardt, Dăruind vei dobîndi)

„Sînt două expresii ebraice pentru Eu: Ani și Anohi. Ani subliniază problemele și e folosit cînd cineva scoate în evidență persoana: Eu însămi am făcut. Cînd atenția este îndreptată asupra acțiunii mai curînd decît asupra persoanei care o îndeplinește, se folosește expresia Anohi, în sensul de: Eu am făcut lucrul acesta. Cele zece porunci încep cu cuvîntul Anohi Adonai Eloheiha (Exod 20: 2), care arată că trebuie citit: Eu sînt Domnul, Dumnezeul Tău. Accentul nu este pe Eu, ci pe Domnul este Dumnezeul nostru...” ( R. Wurmbrand, 100 de meditații din închisoare).
Nu trebuie trecut cu vederea un alt aspect al perioadei comuniste – scriitorul român aflat în exil.
În prim-plan l-aș aduce pe Paul Goma și tragedia existențială prin care trece acesta și care nu se mai sfîrșește, subliniind nedreptatea pricinuită chiar de cultura română, de statul român.
Spectacolul literar românesc ar trebui să țină cont, poate mai pregnant, de Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Matei Vișniec, Ana-Maria Beligan, Dumitru Þepeneag care-și pierduse cetățenia română printr-un decret prezidențial al lui Ceaușescu....
Acestea sînt doar cîteva nume mari ale literaturii române oferite cadou Occidentului de comunism.
În privința relației valoare literară-valoare morală în contextul dosariadei, nu am de spus decît că România se îndreaptă spre nebunia totală, ca și Occidentul, de altfel. Cît despre dosariadă, consider că ar trebui deschise dosarele, inclusiv ale scriitorilor, din cel puțin două motive:
1. ar fi nedreaptă tăcerea față de intelectualii mai sus menționați
2. scriitorul este indiscutabil un model, chiar dacă în bîlbîiala intelectuală de astăzi apele sînt tulburi.