-“Foaie pentru minte, inimă și literatură” este o revistă literară din secolul al XIX-lea. Este inima un seismograf al unor trăiri, emoții estetice?
- Da, este o întrebare dificilă, pentru că este, de fapt, un mit. Noi suntem obișnuiți să privim inima, chiar dacă pentru mulți poate să fie o decepție, ca o pompă mecanică, căreia îi corectăm deficiențele mecanice, și este, de fapt, simbolul vieții pentru că atât timp cât inima funcționează, omul trăiește.
Într-adevăr sunt localizate, ca să spun așa, la nivelul inimii, diverse trăiri. Aceasta se poate traduce și într-un fel fiziologic faptul că inima reacționează printr-o creștere, de pildă, a frecvenței cardiace, la diverse asemenea trăiri.
Aceasta nu înseamnă neaparat că la nivelul inimii sunt localizate aceste trăiri. Evident, trăirile sunt manifestări ale altui organ, a creierului, dar care au repercusiuni la nivelul inimii.
- Unii spun că-i doare inima, deși, clinic, n-au nici un fel de probleme.”Săracă inima mea,/ iar începe-a mă durea », se spune într-un cântec de petrecere. Deci nu e vorba de bolnavi. De ce doare inima fără să fie... bolnavă? “Fost-am la doctor cu ea, / La doctor și la potică/ și mi-o spus că n-am nemică”, spune mai departe cântecul. Cum doare inima ?
- Este vorba, în același timp, de o relație extrem de strânsă între creier și inimă și cred că sensul întrebării dumneavoastră se referă în special la aceste repercusiuni fiziologice ale trăirilor oamenilor, în sensul că o emoție negativă, de exemplu, poate avea o influență negativă asupra inimii și aceasta se poate manifesta chiar până la senzația de durere, fără să existe nici o boală cardiacă în fond.
- Și când, doare, în ce constau durerile, senzațiile de durere?
- Este o senzație fizică de durere la bivelul anatomic localizat al inimii, deci în piept, în partea stângă. În felul acesta se simte o senzație dureroasă, așa cum se manifestă în oricare localizare a coprpului, la nivelul unui mușchi, a unei articulații, la nivelul oricărui organ.
Eu sesizez sensul întrebărilor dv. și probabil că răspund mult prea tehnic. Am tratat mai puțin aspectul subiectiv, ca să zic așa, această parte de reacție a inimii sau cel puțin pe care o punem pe seama inimii.
- Zilele trecute, scrie presa, un profesor universitar din București, a murit de « inimă rea ». Ce înseamnă « inimă rea ». Cum se moare de « inimă rea » ?
- Deci rămânem pe aceeași relație între funcția cerebrală, a creierului, și funcția inimii. O emoție negativă, o percepție negativă, o informație negativă pot fi percepute și la nivelul inimii. Pot apărea simptome de la durere până la mărirea frecvenței cardiace, senzație de disconfort, localizat de asemenea anatomic în regiunea inimii, care într-adevăr face omul să nu se simtă bine.
- Care e legătura dintre inimă și iubire? Să luăm în calcul doar o declarație de dragoste frecventă: “îți dăruiesc inima mea”, într-un fel de echivalare a inimii cu iubirea.
- Rămânem, văd, pe același palier al trăirilor de acest gen. Eu îmi amintesc un episod din vizita profesorului Marius Barnard la Târgu-Mureș. Într-o discuție despre transplantarea inimii, profesorul Barnard sublinia acest lucru . diferența dintre organe. Transplantarea inimii, în sensul înlocuirii inimii cu o altă inimă, în sensul la care v-ați referit dumneavoastră, se poate vorbi de un dar din partea unui donator către un om bolnav, cu o stare cardiacă alterată avansată, care necesită înlocuire. Din fericire, actualmente, există această posibilitate a transplantului.
Profesorul Barnard făcea următoarea comparație: cum ar suna ca o o persoană de sex masculin să-i spună unei de sex feminin sau invers, pentru că în acest sens se referă expresia la care vă referiți, în loc să spună îți dăruiesc inima mea să spună: “îți dăruiesc rinichiul meu”? E expresia profesorului Barnard care, într-adevăr, ilustrează, fără să aibă nici un sens negativ. E o percepție. Intrăm deja în acest cadru subiectiv al trăirilor în care e implicată funcția cerebrală dar în care intervine și această percepție subiectivă a trăirilor la nivelul inimii.
Nu știu dacă am fost suficient de explicit, dar exemplul lui Barnard este mai mult decât convingător.
- Sigur, fiecare organ e parte a funcționării normale a organismului uman. La inimă se fac însă cele mai frecvente referiri, în seama inimii sunt puse foarte multe lucruri, mai mult sau mai puțin legate cu adevărat, de inimă.
Ar fi posibilă o ierarhie a importanței unor organe vitale? Unde s-ar situa inima? Există o supremație a inimii?
- Este într-adevăr considerată foarte importantă, nu știu dacă putem vorbi chiar de o supremație a inimii. Oricum, e ultimul organ care cedează. Fără funcția inimii nu e posibilă viața. Acum, trebuie să luăm în considerație ce înseamnă viața. De exemplu, un om poate trăi cu o deteriorare gravă a funcției renale, pentru o perioadă de timp. Există mijloace care să înlocuiască această funcție renală: dializa renală, transpantul renal și așa mai departe. De asemenea, cu funcția hepatică alterată se poate trăi o anumită perioadă. Întrebarea este când încetează definitiv funcția unui organ? De exemplu, să considerăm că rinichiul nu mai funcționează deloc. Și în aceste condiții e posibilă viața pentru o anume perioadă de timp. Și pentru fiecat sau pentru oricare alt organ, există posibilitatea de a se trăi și după încetarea funcțiiolr acestora. Fără funcția inimii însă nu se poate trăi. Încetarea acestei funcții înseamnă sfârșitul vieții. Din acest punct de vedere, dacă, vreți, inima ar putea fi în fruntea unei ierarhii nu neapărat pozitive. Dar într-adevăr, fără funcție cardiacă, cum obișnuim noi să spunem, nu există viață. Deci, din acest punct de vedere, accept inima în fruntea ierarhiei propuse de dv.
- Există afirmații de genul “îți mulțumesc din inimă”, sau “din adâncul inimii”, sau “din toată inima”. Care sunt adâncimile inimii? Ce are inima în tot cuprinsul ei de se poate mulțumi cuiva invocând-o?
- Ne adâncim tot mai mult în această percepție subiectivă a funcției cardiace și trebuie să recunosc că mă surprindeți cu această serie de întrebări care urmăresc să definească aspectul subiectiv al percepției inimii și nu e foarte ușor, mai ales fără o pregătire substanțială în acest domeniu, în sensul de a putea concretiza mai bine această noțiune.
Această realitate fizică, profunzimea, este și ea extrem de dificil de definit, în situația în care, în virtutea profesiei, am fost fizic în inima a mii de pacienți. Totuși, mi-e extrem de dificil să definesc această profunzime. Este o noțiune extrem de complexă. Pentru că, din nou, se localizează la nivelul inimii, în mod subiectiv. Fiind vorba de o trăire profundă, oamenii utilizează inima și în acest context, al exprimării unei mulțumiri. Se poate corela activitatea inimii cu astfel de trăiri de o anumită profunzime.
Sper ca pe parcursul discuției să reușim să definim mai clar această noțiune.
- John and Stasi Aldredge, în cartea “Eu, Femeia”, au un capitol intitulat “Despre inima femeii”. Este inima bărbatului diferită de inima femeii?
- Încercăm să ne menținem fiecare dintre noi, în această discuție, pe teritoriul cel mai solid, cel mai confortabil. Aș reveni însă la ideea transplantului cardiac. Avem situația în care am transplantat inima unei femei în pieptul unui bărbat, dar și invers. Am încercat, și mulți alții au încercat acest lucru, să sesizeze vreo deosebire între felul în care simte, percepe, trăiește în general în viață, un om cu o inimă transplantată. Și, poate, spre dezamăgirea dv., trebuie să vă spun că încă n-am găsit argumente care să ne convingă că trăirile omului sunt schimbate atunci când îi schimbi inima. Ceea ce mă face să mă duc cu gândul la faptul că ar fi alt organ sediul acestor trăiri și, evident, acesta trebuie să fie creierul. Că implicăm, evident, și inima, este și acest lucru o realitate. Dar măsura în care, așa cum suntem obișnuiți în știință, cu lucruri exacte, să putem dovedi sau măsura o asemenea realitate, distribuim inimii sau creierului aceste stări este foarte dificil. Deci, răspunsul la întrebarea dumneavoastră e mai aproape de negativ. Este greu să identificăm o asemenea diferență între inima unui bărbat și inima unei femei. Și cred că exemplul pe care vi l-am dat cu transplantarea inimii este suficientr de convingător.
- Dar din perspectiva vârstei inimii transplantate, se pot sesiza diferențe ale trăirilor? Se simte un om în vârstă, căruia i s-a transplantat o inimă tânără, mai tânăr? Poate avea măcar iluzia întineririi?
- Majoritatea transplanturilor pe care le facem au acest obiectiv – să oferim unui om mai în vârstă, cu boală cardiacă, o inimă cât mai tânără, pentru că aceasta îi permite o durată de viață, de supraviețuire, mult mai lungă.
Este, într-un fel, un obiectiv pe care, de cele mai multe ori îl atingem. Dar există și cazuri în care transplantăm o inimă de vârstă apropiată, dar care este în perfectă stare de funcționare. Inima poate funcționa perfect și la 80 de ani, evident. Vârsta inimii, dacă dorim să ne referim la acest lucru, este destul de greu de stabilit. Vârsta inimii este aceea pe care o percepe omul. Este nu neaparat cea biologică, ci cea pe care, efectiv, o percepem. Sigur că intrăm pe un domeniu care probabil că e mai puțin sau mai dificil de navigat, pentru că intrăm și pe domeniul psihologiei, al unor trăiri pe care un chirurg le percepe cu oarecare dificultate. Dar și acest aspect pe care l-ați ridicat, al vârstei inimii, este extrem de interesant. Dar, iarăși, nu putem separa inima de creier. Înaintarea în vârstă a unui om nu e în relație defavorabilă în raport cu tinerețea. Spuneam că omul este atât de tânăr cât se simte și aceasta e percepția adevărată a vârstei. În fond, chiar la o vârstă înaintată, cred că ai aceeași senzație a prospețimii vârstei pe care ai avut-o în tinerețe. Și este greu să facem afirmații tranșante. Percepția, la o vârstă înaintată, este a unei experiențe, a unei înțelepciuni în plus, în nici un caz a unei îmbătrâniri pe care ți-o aduce vârsta. Sigur că biologicul are o influență, dar această stare de bine pe care ți-o dă funcția normală mai multor organe și în special a inimii e dificil de admis că nu te simți bine, că nu mai ai sentimentul tinereții. Chiar dacă îmbătrânirea îți aduce o oarecare lentoare, în activitatea fizică, în activitatea creierului, a inimii, aceasta nu poate fi percepută. Cum bine știți, sunt oameni la șaptezeci, optzeci de ani, care au o prospețime a firii și a minții care ne surprinde în tot ceea ce fac, în tot ceea ce spun, într-o conversație, când poți remarca prospețimea intelectului, chiar dacă este la o vârstă mai înaintată.
- Care e prima dumneavoastră amintire despre inimă? Cum ați descoperit inima dincolo de propria dv. inimă?
- Remarc ineditul întrebărilor dumneavoastră, care nu pot să nu recunosc că mă surprinde, dar îmi face plăcere să încerc să răspund oricât de complecate ar fi aceste întrebări.
Revin iarăși, ca un leitmotiv, la aspectul fizic. Deci, pentru prima dată în profesia mea, atunci când am intrat într-o operație pe inimă, am văzut pentru prima dată inima omului. Sigur că, din punct de vedere subiectiv, să întâlnești inima unui om este cu totul altceva, exact în sensul profunzimii trăirilor și aspectelor pe care le-ați ridicat. Dar, întâlnirea fizică, privilegiul de a vedea inima cuiva e a celor care lucrează în acest domeniu, al chirurgiei cardiace.
- Ce v-a făcut să alegeți inima ca țintă a împlinirii dv. profesionale? Au fost și alte tentații? Prin ce a câștigat inima?
- Atât cât îmi amintesc, eram elev de liceu la Sighișoara, astăzi Colegiul Național “Mircea Eliade”, și în programa de studiu se aflau cursuri de prim ajutor, legat, evident, de chestiunile de starea de sănătate despre care trebuiau să afle informații și elevii. Mi-au stârnit un interes deosebit și probabil că aceasta a fost prima întâlnire cu aspecte ale activității din domeniul sanitar și ale medicinii de îngrijire, de într-ajutorare a celor aflați în dificultate din punctul de vedere al sănătății.
Nu pot să neg și importanța pe care a avut-o faptul că am avut medici în familie și care m-au pus în contact cu realități, cu informații din acest domeniu și asupra unui om tânăr nu cred că e lipsit de importanță să vii în contact cu asemenea informații, pentru că te impresionează mai mult decât orice. Apoi, mai târziu, după absolvirea liceului, sora mea a urmat medicina și trăiam în acest mediu, eram expus la informațiile medicale și încet, încet, în cursul anilor universitari, la Facultatea de Medicină pe care am urmat-o la Cluj, am studiat și capitole de patologie legate de activitatea inimii. De asemenea, îmi amintesc foarte clar, în anul III de facultate, fiind student la Cluj, am fost trimis de mentorii mei de acolo, la Târgu-Mureș, pentru a participa la o sesiune științifică studențească. La acea sesiune, am întâlnit cadre didactice de aici, de la Târgu-Mureș, care în intenția de a-mi arăta activitatea medicală de aici, mi-au arătat și două saloane de bolnavi, în Spitalul vechi, în care erau pacienți cu primele operații pe inimă. Era în primăvara anului 1959. Evident că acest lucru, din nou, m-a impresionat foarte profund, și alături de alte manifestări științifice care au avut loc la Cluj, între care o echipă de medici de la Spitalul Colțea au ținut prelegeri despre chirurgia cardiacă, la care am participat și iar m-au imprsionat. Nu pot să uit și să nu menționez participarea unui profesor rus, Uglov, de la Leningrad, la o manifestare ștințifică, la Biblioteca centrală Universitară, unde a ținut o prelegere despre o metodă extrem de nouă la vremea aceea, restabilirea funcției cardiace în cazul opririi inimii, și care era în mare vogă, fiind una din somitățile mondiale în materie. Prin subiectul pe care l-a tratat, mi-a stârnit un interes deosebit pentru acest grup de patologie.
- Ați invocat mentorii dumneavoastră. Ați avut modele pe care le-ați urmat, care v-au influențat devenirea dv. profesională ?
- Evident, am avut privilegiul să fiu în preajma unor oameni mari, chiar dacă la momentul respectiv erau foarte tineri, nu erau încă somitățile de mai târziu, da ram avut acest privilegiu și m-au stimulat extraordinar, în formarea de care am beneficiat. Îmi amintesc că primulom cu care am avut contac a fost, pe atunci, asistentul universitar dr. Antoniu Groza, care era asitent la Anatomie, pe care am studiat-o în primii ani de facultate, în anii I și II, care, în același timp, era și chirurg la Clinica de Chirurgie I din Cluj. Felul domniei sale de a aborda procesul didactic m-a impresionat profund. Era, de fapt, o îmbinare între felul de a fi al unui om deosebit și modul de a preda cunoștințele, informațiile medicale care au avut o influență impoartantă asupra mea, asupra activității și carierei mele.
Apoi, viitorul profesor Mihai Ionescu, care era un chirurg deosebit și, iarăși, un mare talent didactic. Știa să vorbească studenților într-un mod cu totul aparte. Se ocupa de studenți într-un mod deosebit și atunci aceștia îl apreciau extraordinar de mult și probabil că a influențat cariera multora, cu siguranță și a mea, pentru că mi-a stârnit acest interes, în general, pentru medicină, pentru specialitățile chirurgicale. A fost apoi, tot în cursul facultății, doctorul Ioan Pop de Popa, viitorul profesor Pop de Popa, care, de asemenea, a avut o influență mare, cel puțin în acea perioadă, asupra carierei mele. Desigur, atunci erau maeștri tineri, deasupra cărora erau nume mari ale medicinei românești. Mă gândesc la profesorul Moga, la Medicală, profesorul Aurel Nana, la Chirurgie, și colaboratorii domniilor lor, care nu se putea să nu te influențeze. Ceea ce aș dori să remarc, extrem de important, e această combinație între cariera didactică și cariera medicală. Deci, fiecare era un specialist în domeniul lui și, în același timp, era cadru didactic. Această fericită simbioză nu se poate să nu fie remarcată, fiindcă ele contribuiau major la influențarea studenților, a tinerilor medici care își trăgeau, să spun așa, stimulul pentru activitate mai profundă din interesul pe care îl sădeau în inimile lor acești maeștri. Și acest lucru a continuat după Facultate, la Târgu-Mureș, prin profesorul Papai Zoltan, profesorul Maros Tiberiu și colaboratorii lor, colectivul în care am trăit și am lucrat. Apoi, la București, profesorul Dan Setlacek, doctorul Marian Ionescu. Apoi, studiile pe care le-am efectuat în Anglia, profesorul Geoffrey Wooller, care a fost unul din pioneirii chirurgiei cardiace în lume, un caracter cu totul și cu totul deosebit, care prin calități umane și profesionale se remarcau, te influențau în activitatea de zi cu zi. Și așa pot continua cu anii care au urmat, cu oameni de la care am învățat, cu perioada în care am lucrat în Statele Unite ale Americii, doi ani, iarăși, oameni cu totul deosebiți. În vizitele pe care le-am făcut la unități spitalicești, la clinici de specialitate din străinătate, unii nume foarte mari în specialitatea noastră, nu puteau să nu mă influențeze pozitiv, să nu mă stimuleze să învăț metode noi, pe care să le aplic apoi la noi în țară, în decursul celor aproape 43 de ani pe care i-am petrecut aici în Târgu-Mureș.
- E mare diferență între felul în care vă raportați la modelele dv. și felul în care se raportează acum disccipolii, studenții, colaboratorii la dv?
- Da, e de asemenea vorba de percepția pe care o avem asupra unor întâmplări, fapte, a unor procese care se desfășoară încontinuu. Percepția pe care o am acum, în acest moment al carierei este satisfacția pe care o am văzând colegi mai tineri că ating perfecțiunea. Și oricât am fi de modești, să zic așa, nu cred că nu putem să fim implicați în această dezvoltare. Important este să fie țelul, obiectivul unui cadru didactic, al unui profesionist într-o anumită specialitate, unde a ajutat colegii prin a le crea condiții să se dezvolte. Aceasta face parte dintr-un complex de situații, de trăiri, într-o clinică în care ne desfășurăm activitatea, de chirurgie cardiacă, ca a noastră. Într-un Institut de Boli Cardiovasculare nu poți să nu te gândești că dezvoltarea acestei activități, în fond fiecare tindem spre perfecțiune, trebuie să se facă și gândindu-ne la asigurarea viitoarei generații de specialiști. Și este evident acest lucru. Avem în Clinică colegi din toate generațiile - unii colegi foarte tineri, care încep în toamna aceasta, alții care sunt într-o fază mai avansată de instruire, alții mai experimentați, cu care colaborăm de mai mulți ani. Trebuie să subliniez că satisfacția cea mai mare este aceea de a vedea asigurată perpetuarea acestei specalități, practicată la un nivel cât mai înalt posibil, pentru că, de fapt, acesta este obiectivul nostru, de a asigura dezvoltarea medicinei, a asigura pacienților diagnosticul și tratamentul la cel mai înalt nivel, aici, în comunitatea în care trăim, în țara care ne-a fost hărăzită, și evident, această satisfacție mi-o dau anii din urmă, pentru că avem colegi foarte tineri care au ajuns la un nivel de dezvoltare profesională, de perfecționare remarcabil. Aceste rezultate nu pot fi separate de școala de medicină, de spitalele în care își desfășoară tinerii specialiști activitatea și asupra cărora am avut și noi o influență foarte importantă, la care se adaugă și foarte buna dotare cu aparatura, modul de organizare a activității. Toate acestea elemente fac parte din profesia fiecăruia dintre noi și cred că sunt foarte importante. Iar în ceea ce privește Târgu-Mureșul, acesta e un centru medical puternic, cu Universitate de Medicină. Nu pot fi separate aceste contribuții, acești factori, decât, poate din punct de vedere didactic, alfel ele fac parte dintr-un complex, dintr-un tot în care oamenii tineri, cu o anumită formație, sau cu anumite calități, trăsături de personalitate, de caracter și așa mai departe, cu niște abilități fizice chiar în chirurgie, pentru că chirurgia implică pe lângă creier și manualitate, activitate practică, care trebuie cultivate, dezvoltate, pe lângă celelalte calități intelectuale. Deci, toate aceste elemente complexe, reunite, influențează dezvoltarea unui tânăr sau chiar a unui profesionist mai avansat în vârstă și fac parte dintre obiectivele activității noastre didactice, profesionale, spitalicești și de relații interumane.
- Probabil că, după absolvirea facultății, puteați să optați pentru un alt centru medical. De ce Târgu-Mureșul? V-a ales sau l-ați ales?
- Am fost în tinerețea mea, în timp ce eram elev la Sighișoara, o singură dată în Târgu-Mureș. A doua oară am fost la manifestarea științifică studențească de care am amintit. Și-apoi, până la sfârșitul facultății, n-am mai avut legături foarte strânse cu Târgu-Mureșul. A fost un oraș oarecare. După ce am venit la Târgu-Mureș și după 43 de ai de activitate numai în Târgu-Mureș, pot să spun că mă simt acasă. Și pentru mine, acest loc înseamnă iarăși această trăire complexă care îți dă sentimentul de “acasă”. Aici am confortul spiritual și și fizic, de ce să nu recunosc, de a fi acasă.
Acest sentiment m-a urmărit aproape întreaga viață de după absolvirea facultății, pentru că, oriunde am fost, la multe manifestări științifice, episodice, temporare – am lucrat mai mult de un an în Anglia, în timpul instruirii mele profesionale, apoi, mai la maturitate, am fost în Statele Unite ale Americii, doi ani de zile – cu toate acestea, nu am cedat niciodată mirajului străinătății, m-am simțit bine oriunde am fost în străinătate, mi-am îndeplinit obiectivele, dar întotdeauna am avut o trăire profundă, aceea de a reveni acasă, și am avut mereu aceeași satisfacție de a fi mereu acasă aici, la Târgu-Mureș. Nu m-am născut la Târgu-Mureș, dar aici sunt acasă. Și atât profesia cât și viața mi-au oferit satisfacții în Târgu-Mureș și nu pot decât să le prețuiesc la adevărata lor valoare aceste trăiri.
- Există o dispută firească între marile centre medicale din România. Prin ce credeți că se face remarcat Târgu-Mureșul în zona chirurgiei cardiace?
- Trăim din ce în ce mai mult într-o atmosferă de competiție. Mai ales după 1989. Evident, în viața profesională. Dar n-aș spune că această competiție nu are și aspecte benefice. Cu siguranță, are. Nu este întotdeauna extrem de profitabilă, dar eu o privesc în acest fel. Doresc să semnalez aspectele pozitive ale acestei competiții. În Târgu-Mureș, ca și centru medical, ca Universitate, pe care eu le consider un privilegiu, pentru că s-a creat un mediu în care oricine se poate dezvolta în domeniul profesional și probabil că pentru colegii mai tineri, acesta poate fi un mesaj, că Târgu-Mureșul oferă foarte bune condiții pentru dezvoltarea profesională. Și la aceasta au contribuit și contribuie multe elemente. În primul rând, consider eu că târgu-Mureșul are o poziție geografică privilegiată, în centrul geografic al țării și, mai ales, al Transilvaniei, dacă vreți să traduc în niște termeni extrem de pragmatici. Și aceasta ne oferă posibilitatea de a oferi acces pentru diagnostic și tratament unor bolnavi din diverse regiuni ale țării, cum, de fapt, se întâmplă. Optzeci la sută dintre pacienții noștri sunt din restul țării, de la Constanța până la Oradea, de la Suceava până la Craiova. Reputeația centrului medical și probabil și a Institutului de Boli Cardiovasculare de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor, s-a consolidat, și aceasta creează încredere și, în plus, climatul de performanță care există în Târgu-Mureș, în această instituție în care lucrez, determină bolnavii să se adreseze Centrului nostru pentru a-și reface sănătatea, în special în ceea ce privește problemele inimii, mai ales. Deci, fără îndoială, sunt centre de tradiție, Bucureștiul, Clujul, Timișoara, Iașiul, marile centre din provinciile istorice ale țării, care au fiecare valențele lor pozitive, particularități, specialiști, unii care au plecat de la noi, alții care au venit din alte părți, e un permanent schimb de idei, de oameni, de specialiști, care eu cred că are o influență pozitivă. Important este ca în această competiție să desfășurăm o activitate de performanță, care să asigure notorietatea instituției și, în același timp, încrederea oamenilor că aici își pot reface sănătatea. Și aceasta trebuie să o realizăm prin rezultate, atât la bolnavul individual, vindecare sau ameliorare, cât și la nivelul cantitativ. Cât mai mulți bolnavi să poată fi tratați și vindecați. În această ordine de idei, aș putea reaminti această activitate din domeniul transplantării inimii, în care avem un anumit privilegiu, pentru că înafară de București suntem un alt centru din țară care desfășurăm, și poate singurele două centre din țară, Spitalul de Urgență Floreasca și Institutul de boli Cardiovasculare din Târgu-Mureș, care desfășurăm curent această activitate. Și cu rezultate, aș putea spune, remarcabile. Deci, o activitate de performanță prin care trebuie să ne remarcăm.
- A fost întâmplare s-au recunoașterea unor merite alegerea profesorului sud-african Marius Barnard de a veni la Târgu-Mureș ? Cum v-a marcat întâlnirea cu distinsul chirurg ?
- Vizita profesorului Marius Barnard este unul dintre momentele remarcabile ale activității noastre, dar trebuie să spun vizitele domniei sale, pentru noi l-am cunoscut numai după performanțele realizate la Cape Town, în Republica Sud-Africană, odată cu realizarea primului transplant de inimă, în 1967. Deci, după aceea, în anii care au urmat, i-am cunoscut performanțele și momentul în care ne-a vizitat, prima oară în 1976, a însemnat un moment deosebit pentru dezvoltarea noastră, pentru că n-a fost doar o vizită protocolară, a fost o vizită de lucru, cum se spune. A petrecut cu noi mai multe săptămâni în care a operat, ne-a ajutat la operații și, evident, a fost un mare progres. Am avut,deci, șansa să ne viziteze. Eram al doilea centru din țară în desfășurarea activității de chirurgie pe cord deschis și după București, evident că vizita domniei sale a avut loc și la Târgu-Mureș și s-a înscris în activitatea noastră ca un eveniment memorabil, a fost poate chiar o cotitură în obținerea unor rezltate mai bune, poentru că în 1976 eram abia la trei ani de la începutul activității noastre de chirurgie pe cord deschis.
Și experienșa domniei sale, de decenii, a contat foarte mult, și trebuie să remarc că ne-a împărtășit-o cu foarte multă generozitate, lucru pe care putea să-l facă mai reținut, mai limitat, dar a avut o deschidere extraordinară. Este o personalitate și un intelect cu totul deosebit. Repet, a avut o mare influență asupra activității nu numai a mele ci și a întregului colectiv din care fac parte.
- Este transplantul cardiac un vârf al performanței chirurgicale? Dcum s-a născut visul transplantului cardiac,care a devenit apoi realitate la Târgu-Mureș?
- A fost, într-adevăr un vis, dacă vreți. În ultimii ani de Facultate, am participat la niște operații experimentale, pe care le-a efectuat profesorul Pop de Popa, atunci fiind tânăr asistent, înainte de a pleca de la Cluj la Târgu-Mureș. Și aceasta mi-a dat posibilitatea să mă informez profund asupra datelor literaturii de spe specialitate. 959 a fost anul în care doi cercetători remarcabili din Statele Unite ale Americii, doctot Norman Sharmway, și doctorul Richard Howerd, au perfecționat o metodă de înlocuire a inimii la animal și care a fost publicată înainteb de 1960. am avut șansa să descopăr această publicație care ne-a creat foarte multe planuri de viitor. Atunci am decis să redactez teza de licență, de absolvire a facultății cub acest subiect, “Transplantarea inimii în chirurgia mondială”, care era prima lucrare de anvergură în literatra de specialitate românească.
Apoi, am venit la Târgu-Mureș, concomotent cu implicarea în actiovitatea de chirurgie cardiacă am încercat să transpun în realitate acest vis și, în ciuda condițiilor pe care le-am avut, am reușit în 1964, în luna august, să fac prima înlocuire completă din punct de vedere chirurgical, a inimii unui animal. Am operat pe un câine și atunci am și publicat rezultatele aici, în revista medicală a Târgu-Mureșului. A urmat altele până în 1966. Au fost 53 de asemenea operații de transplantare totală a inimii. În perioada pe care am menționat-o, de la Cluj, ceea ce inițiase profesorul Pop de Popa era o transplantare a inimii nu cu preluarea funcției ci în poziționarea inimii unui animal în circulația gâtului unui animal. Deci era o funcție provizorie și incompletă. Era una dintre etapele, dacă vreți, ale transplantării cardiace. S-au început în lume acest fel de experimente în 1905, profesorii Karell din Statele Unite și Qutrie, din Franța, luând Premiul Nobel pentru ele. Acesta este, de fapt, începutul experimental al transplantării inimii, în 1905. apoi, în 1921, o altă echipă de cercetători a reluat această activitate, pentru ca anii cincizeci să însemne efectuarea unor pași importanți în dezvoltarea tehnică a înlocuirii în totalitate. Deci, în etapa de trecere de la această etapă provizorie, cu funcție parțială a inimii transplantate la înlocuirea totală a inimii, care a culminat în 1959, cu elaborarea acestei tehnici. Acest profesor Norman Charmway, din California, de la Universitatea Standford a reușit să țină un an de zile în viață un animal, un câine, cu inima transplantată. Și acesta a fost de fapt pasul uriaș înainte făcut prin această metodă. De fapt, trebuie să spun că în mod curent tratăm bolile inimii prin operație chirurgicală, pe lângă alte procedee, de la tratament medicamentos la alte procedee de cardiologie. Chirurgia oferă niște tehnici care restabilesc mecanic, dacă vreți, funcția inimii, prelungind durata de viață a pacientului care a suferit această intervenție. Dar, înlocuirea funcției inimii reprezintă, într-o, iarăși, ierarhie, supremația tehnică a înlocuirii, a vindecării. Sigur că se pune problema și astăzi, după ce avem zeci de mii de bolnavi, sunt peste cincizeci de mii de bolnavi cu inimă transplantată în lume. S-a ajuns și la supraviețuiri de 25 de ani. Sunt, deci, parametri care spun ceva despre validitatea acestei metode.
Mai sunt complicații, nu totul este perfect în această activitate, dar ținta, direcția în care se merge este cu certitudine una pozitivă. Sunt rezultate care de la an la an se îmbunătățesc. Și la noi, anul acesta am efectuat șase transplanturi cardiace, ceea ce este cel mai mult din 1999 încoace, anul în care am început noi, la Târgu-Mureș, transplantarea inimii în clinică. Pentru noi, acesta a fost pasul important.
Dar, să revin la datele istorice, la anul 1964, când am făcut primele serii de transplant la animal, aici, la Târgu-Mureș. Ca apoi, în 1967, Cristian Barnard și cu fratele său Marius, să facă prima transplantare la om. A fost un moment care pe noi ne-a găsit deja în activitate. N-am spus-o niciodată, dar pot să o spun acum că ne-a găsit pregătiți. Era un teren fertil, pe care performanța extraordinară pe care au făcut-o frații Branard, prin transplantul cardiac la om ne-a stimulat evident. Din păcate, a durat foarte mulți ani, au fost câteva decenii la mijloc, când necesitatea de a dezvolta chirurgia cardiacă în sensul tehnicilor curente, ne-a îndepărtat puțin de visul și de obiectivul de a face la om acest transplant. Abia în 1999 am reușit să începem și noi operațiile de transplant. Evident, pornisem la drum. Trebuie să spun că în iulie 1999, am început primele recoltări de organe. Și am făcut până în septembrie trei sau patru asemenea recoltări. Neavând încă receptori potriviți din punct de vedere imunologic, am amânat mereu începerea activității clinice. Dar, în luna septembrie a anului 1999, moment în care am oferit inimile de donatori pe care le-am recoltat aici la Târgu-Mureș unor instituții prestigioase din Europa – Spitalul Agaha, de la Viena, care a făcut prima utilizare a unei inimi recoltate de la Târgu-Mureș, și apoi la Bedeuhausen, Germania, Centrul de Chirurgie Cardiacă, unde s-au folosit două inimi recoltate aici, la Târgu-Mureș, am mai făcut, evident, pași mari înainte, și Târgu-Mureșul a fost centrul în care s-au făcut primele recoltări multiorgan : ficat, inimă, rinichi, care au stimulat și ele această activitate de transplant.
În 24 octombrie, 1999, doctorul Brădișteanu, la Spitalul de Urgență din București a făcut primul transplant cardiac la om în România, operație la care am participat și eu și care a decurs bine. La două săptămâni, la Târgu-Mureș, ca o evoluție firească a lucrurilor, am făcut și noi primul transplant cardiac. A urmat seria transplantelor efectuate de-a lungul anilor. Ceea ce ne dă încredere, e faptul că primii bolnavi de atunci au deja șase ani, în această toamnă primul transplantat face șapte ani de la operație și se află într-o stare bună de sănătate, în comparație cu boala cardiacă terminală pe care o avea atunci și care, dacă n-ar fi fost făcut transplantul, l-ar fi făcut ca astăzi să nu mai fie în viață.
Deci, este o poveste frumoasă, dacă vreți, care a început de mult, în primii ani, la Cluj și la Târgu-Mureș, și care sperăm noi să mai putem continua tot la Târgu-Mureș, așa cum am făcut-o de câteva decenii.
- Ați ratat o prioritate națională, nefectuând, deși erați pregătit, primul transplant din România, aici la Târgu-Mureș. Se credea că doctorul Brădișteanu v-ar fi luat-o înainte forțat, aflând că pregătiți la Târgu-mureș această premieră națională.
- Da, e un mod de a vedea lucrurile. Ar trebui să vă spun o scurtă poveste, despre cum s-a întâmplat primul transplant efectuat la om de profesorul Christian Barnard, în 1967. Vă spuneam că metoda a fost elaborată în 1959 și publicată. Primele experimente efectuate pe animal i se datorează profesorului Normand Charmway și colectivului domniei sale. Dânșii au desfășurat o activitate ritmică, metodică, continuă, și care au progresat, evident, până în noiembrie 1967, când, într-o revistă de mare circulație internațională, se numește JAMA, prescurtat, Jurnalul Asociației Americane de Medicină, Journal American Medical Association, la știrile medicale apărea o mare noutate: suntem gata pentru trialul clinic al transplantării cardiace. Aceasta o afirma profesorul Cahrmmway, la Standford, California, în noiembrie, se poate vedea la Biblioteca Universității, revista există și astăzi, pentru ca în 3 decembrie, la numai două săptîmâni de la această știre, Christian Barnard să facă primul transplant în lume, fără să aibă o activitate anterioară îndelungată, așa cum s-a desfășurat la Standford, în California. Evident că impactul pe care l-a avut, în special mediatic, primul transplant la om a fost extraordinar și îmi amintesc că a fost o mare decepție la Standford faptul că cineva le-a luat această întâietate. Cert e că imediat au urmat câteva operații, din nefericire, nu de succes, la Standford. Abia a treia operație a fost de succes. Și de data aceasta a fost un succes de durată, în sensul că și astăzi Standford este primul centru al lumii, unde s-au făcut peste o mie de transplanturi cardiace, se apropie de o mie cinci sute, cu rezultatele cele mai bune. De fapt, e un templu al chirurgiei cardiace și al transplanturilor cardiace. Din nefericire, chiar anul acesta, în ianuarie, profesorul Charmway a murit, la optzeci și ceva de ani. Dar a rămas o urmă adâncă în medicină prin această metodă pe care a instaurat-o, a impus-o, chiar dacă n-a fost el primul care a făcut-o. De altfel, Christian Barnard a fost un chirurg cardiac deosebit, foarte dotat, atât intelectual, cât și tehnic, ca manualitate, care a crescut în mediul în care se desfășurau toate aceste activități. A fost intern și rezident la Universitatea Minessota, unde s-au desfășurat foarte multe activități în domeniul transp0lanturilor, în general. El a vizitat și Standfordul cu câteva luni înainte, l-a vizitat chiar pe unul dintre coatori, Charles Lawer, în Virginia, și-mi amintesc un amănunt: cel care conducea circulația extracorporală din echipa profesorului Barnard i-a spus omologului său din Virginia, că l-a vizitat profesorul Barnard, care țintește foarte curând o transplantare cardiacă.
Ceea ce iarăși a fost o surpriză, dar s-a adeverit la câteva luni mai târziu. Deci, cam aceasta este istoria și la noi, la Târgu-Mureș. Am făcut câteva prelevări de organ și era evident că era iminentă utilizarea clinică. Dar surpriza a fost că, într-o zi de duminică, 24 octombrie, doctorul Șerban Brădișteanu, colaborator de-al nostru de paisprezece ani, mutat la București, la Spitalul de urgență, a avut pregătit un receptor și s-a ivit un donator, m-a sunat și mi-a spus acest lucru. Era în cursul dimineții și, întâmplător, eram președintele Comisiei de transplant a Ministerului Sănătății, deci aveam și o investire oficială, dar cred că anunțul era legat de faptul că ne legau lucruri mai profunde în colaborarea de mulți ani în activitatea de chirurgie cardiacă. Mi-a spus că are această situație și că dorește să facă transplant cardiac. M-a invitat să particip la această operație. Întâmplarea a făcut ca elicopterul doctorului Arafat să fie în curte și în decurs de o oră am fost la București și am început împreună transplantarea cardiacă. Îmi aduc aminte că în timp ce doctorul Brădișteanu începuse operația la receptor, eu am recoltat inima la donator și l-am bajutat în continuare la reinserția inimii donatorului la receptor. Evident, au fost momente tensionate, dar sigure, care au condus la succes și a fost primul transplant cardiac din România. Urmat, evident, la două săptămâni, la 14 noiembrie 1999, de primul transplant cardiac la Târgu-Mureș. Este foarte interesantă percepția derulării evenimentelor. M-au întrebat multă lume despre acest subiect. Pentru mine a fost bucuria de a vedea o nouă eră începută în chirurgia cardiacă și mărturisesc, cum am spus-o și cu alte ocazii, că nu nutresc alte sentimente decât acelea de satisfacție că această eră a început și că o vom putea-o continua cu succes.
- A fost un succes de echipă. Ce înseamnă echipa în chirurgie, dar mai ales în transplantul cardiac ?
- Ca în orice activitate de performanță, realizările individuale sunt rare și sunt importante. Dar munca în echipă este extrem de importantă, este esențială. Într-o activitate complexă, chiar dusă la perfecțiune, nu poți să fii un singur individ. Poate are influență, mobilizează, conduce, dar munca în echipă este cea care dă rezultatele de performanță. Mai mulți specialiști, fiecare cu calitățile, cu implicarea lui, cu hotărârea, cu determinarea lui. Deci, performanțe în fond, intelectuale, sunt determinante în obținerea unor rezultate. Și, ca în orice altă activitate, în orice domeniu al vieții, munca în echipă este esențială. La fel și în transplantarea cardiacă. Deci e medicul anestezist, sunt medicii urologi, medicii de laborator, chirurgi, asistente medicale, cardiologi, n-aș dori să omit din menționare nici o specialitate, toți participă la realizarea scopului comun, fiecare prin activitatea de performanță pe care o desfășoară contribuie la obținerea rezultatelor bune, importante.
-V-ați gândit vreodată să faceți un inventar, cam câți pacienți v-au trecut prin mână, ați tratat în 43 de ani de activitate profesională ?
- Nu ie-a foarte greu. Ar fi un efort statistic, ca să spun așa. La noi, în activitatea aceasta, condica de operație, modul de înregistrare poate să aducă astfel de informații. Astăzi, baza de date este altfel pusă la punct. Putem, eventual, să facem o ușoară aproximare. Dacă, în momentul de față, facem în instituția noastră cam cinci sute de operații pe cord deschis, deci peste o mie de operații, în general, pe an, de-a nlungul a douăzeci – treizeci de ani, chiar dacă la început operațiile au fost mai puțin numeroase, dar cel puțin pe ultimii douăzeci de ani sunt câte o mie de operații de ani, ceea ce înseamnă că numărul pacienților pe care i-am tratat se ridică la douăzeci de mii de operații. Pe care, sigur, nu numai eu le-am făcut, ci întreg colectivul, evident.