În copilărie, în sâmbăta Paștilor, mama mă trimitea să-i adun verdețuri de tot felul pentru că să „împtistruim” (împistruim) ouăle. De la frunze de trifoi la cele de pătrunjel, toate foloseau la împtistruit. Acestea erau prinse strâns pe suprafața ouălor cu ciorap de „nailon” și apoi erau puse la fiert în apă colorată, de obicei natural. Ceapa și cojile de diverși copaci erau materiile prime din care se preparau „vopselele”.
Amprenta frunzelor era desenul care dădea statutul de „împtistruit” ouălor de Paști. Erau ouă frumoase, dar viața lor era scurtă, cele mai multe ajungeau „victime” ale „ciocănitului”, începând cu prima masă după slujba de Înviere. Apoi, mai ales, în fața bisericii, copiii dar și cei mai în vârstă, „ciocăneau” ouăle, și „căpiș” și „curiș”, iar cel al cărui ou era spart trebuia să-l dea „câștigătorului”.
Ciocănitul se făcea și „pe încercate”. Oul se bătea ușor de dinți, iar după sunetul emis era „evaluată” tăria. Sunetul ascuțit era un indiciu sigur că oul are o coajă tare, iar „ciocănitul” putea fi refuzat.
„Ciocănitul” ouălor a luat așa amploare încât maramureșenii au ajuns să organizeze chiar un „Concurs de ciocănitul ouălor”, iar în altă parte de țară, la… Ciocănești, județul Suceava, se organizează un… Festival Național al Ouălor Încondeiate.
„Încondeiatul” ouălor l-am descoperit mai târziu, după ce „a încondeia” avusese pentru mine doar semnificația de a „picta” (a ponegri) pe cineva. Și l-am considerat mai degrabă meșteșug ridicat la rang de artă decât parte a unui obicei. Iar „ouăle încondeiate” nu doar că nu le mai „ciocănea” nimeni, dar au ajuns să fie tratate ca… obiecte de artă, rupte de semnificațiile creștine. Un meșteșug încă neînscris în Nomenclatorul meseriilor din România, dar care poate aduce profituri considerabile. Pentru că interesul turiștilor pentru ouăle încondeiate a crescut foarte mult, acestea intrând repede în topul suvenirurilor și dincolo de Sărbătorile Pascale. Iar meșterii în încondeiatul ouălor și-au diversificat și îmbogățit arta ajungând să picteze ouă de toate dimensiunile, de la ouă de bibilică la ouă de struț, iar de la desenele cu geometrii în simbolistică tradițională, s-a ajuns la pictura cu temă religioasă dar nu numai, a ouălor. Mai mult, s-a trecut la încondeiatul în relief, cu rășină, dar și la încondeiatul cu foiță de aur.
Tradiția pierde astfel teren, iar de aici la alunecarea în kitch nu-i decât un pas, mic, mic cât o trăsătură de condei. Iar cum gusturile și simțurile artistice nu pot fi controlate, ne putem aștepta la orice.
Sper să nu fie pictate și ouă de dinozauri!