...așa că ai să mă iei așa cum sunt, jumătate alb și jumătate negru, jumătate roșu iar cealaltă jumătate tot roșie. Niciodată nu am să te înjur, jumătate a mea, care mă citești acum și nici n-am să-ți spun multe lucruri... că mi-ai tăiat nasul și urechea, că mi-ai ars crucile de pe biserici, că ți-a fost scârbă de mine. Erai un copil! Și nici n-am să-ți spun că am dat Basarabia, că Eminovici era al nostru cu fruntea lui înaltă și numele arăbesco-slavon. N-am să-ți spun decât că n-am cum să nu te iubesc deoarece și tu ești o corcitură căci nimeni nu s-a născut din sine.

Dar am să-ți spun că Ataturc m-a tăiat de unmilioncincisutedemii de ori, iar pe noi, cealaltă jumătate ne-a tăiat în șase secole și tu l-ai pus să ne zâmbească victorios pe o Cale pe care ni se vor fi întors copiii... despre care Coșbuc scria plângeri. L-ai pus să defileze de ziua noastră națională alături de puștanii care se împleticeau stângaci. Te-ai pierdut și te mai pierzi printre alții cu toți cei ai tăi, cei care s-au născut cu tine și care de-acuma ești tu.

Așa că am să-ți arăt cum se strigă:

„Păstrați sfintele noastre locuri!” Și noi ne îngrămădeam să ținem de grilajele metalice pe care scria bilingv Poliția. Amețiți de post și nesomn, îmbătați de strigătele sirienilor ce se călăreau pe umeri bătând din tobe: „Vieeee! vieeee! Vieeee!, de căldura degajată din miile de corpuri și de emoția firească a clipei. Din partea de vest până în cea sudică a micii capele ridicată în secolul al doisprezecelea de către cruciați, se îngrămădeau pelerinii greci, în mare parte ciprioți. În partea de est, cântau copții și aproape că șuierau femeile asiriene mișcându-și limba frenetic. În partea nord armenii, în număr mic, mai mult studenți decât pelerini, stăteau în spațiul destinat lor. Toți cuprinși între acele grilaje pa care scria bilingv Miștara. Înăuntru, Patriarhul grec tocmai intrase. Mormântul pecetluit Vineri cu pecete mare de ceară și proaspăt deschis își aștepta lumina. Lumânările aveau să se aprindă într-un chiot nemaiîntâlnit. Iar noi, noi păzeam sfintele noastre locuri care, piatră cu piatră, își găseau locul undeva în decrete și firmane. De la colțul acesta până la treapta aceasta undeva, în istorie stă scris, că e loc armenesc. De la treaptă la dreapta Mahomed a dat grecilor marea intrare în basilică... și tot așa. De exemplu, împrejurul coloanei din stânga Mormântului se află zece metri pătrați pur armenești în care, astăzi, stau înghesuite de mine două măicuțe îmbrăcate ca doamnele muntence, cu tocă și sfială, alături de un stareț tinerel care am uitat cum se numește și Floricica, cea care leșină mereu în Ziua Luminii, de parcă eu n-aș ști cum se leșină în Marginea Sucevei. Mă-sa îi pune comprese cu apă plată și-i șoptește la ureche cam ce se întâmplă prin jur. Jumătăți ale mele care mă trag de urechi cu mâna episcopului ce mă mustră de călcarea status quo-ului.
Restul, cei ce n-au avut norocul să se nască greci, armeni, copți sau sirieni, stau de la poarta intrării într-o mare de oameni stăvilită de aceleași grilaje de după care, cu chiu cu vai, scot din mâinile unui soldat israelian de doi metri cubi câte un prieten ce ne vorbește limba, pe care-l împing înăuntru învățându-l să spună „hai em”, „sunt armean”. Și învață „păsărește” cât ai clipi, șmecherul! învățat de mine și de cei șapte ani de când bate Ierusalimul muncind la negru.

La televizor, o emisiune ca oricare altă emisiune de seară. Un moderator elegant și enciclopedic, altul ca mine și trei martori ale celor văzute Acolo, printre care, zâmbind rrom, un deputat și, profesionist, un istoric. Atât de multe și uneori sfinte povestesc acești oameni. Îi ascult bându-mi cafeaua de noapte, îi ascult dinăuntru și atât de departe. Sentimente, definiții ale credinței, atingeri mirate, „Via Dolorosa” și cele cincisprezece căderi ale sale nesusținute de argumentul istoric, Golgota, lumina... Lumina! Iar noi păzeam acele locuri sfinte încleștați de grilaje, plânși, amețiți. Noi cărora sfințenia sfințeniei ne era la îndemână mereu, puțin tocită de „la îndemână mereu” dar atât de vie acum.

Iar ție, care-ți păzești locul... ți-e teamă. Ai sfințenia ta, nu o simți pentru că-ți este „la îndemână”, neprețuită în prezența sa. Locului tău i se tocește conturul. Te pierzi... te pierzi...