Suprarealitatea s(c)ăpând (de) Canalul Decriptării (o analiză a rezistenței neuro-lingvistice)

« Omul trebuie desistematizat, scos din cătușele în care a zăcut de totdeauna. Aceste noi frisoane intelectuale au devenit convulsiuni, ele nu țin de intelectualism decât prin aceea că-și cer ca prime victime filozofii. » (Gellu Naum, Cerneala surdă)
« Fiecare epocă își visează succesorul. » (Metropolis, film de desen animat, productie China, e.n.)

Ideea de instituire a unei teorii care să convingă și să confirme o întreagă listă schindleriană de opere epice rezistente la comunism pare acum ca o reculegere analitica echivocă, textuali zată parcă, încă din 1820, înainte de orice fel de îngrădire stângistă sau … (mai știi ?), când, pentru un Saint-Simone, artistul, „omul imaginației”, avea misiunea grandioasă, nu doar de a prevedea viitorul, ci și de a-l (re)face. Rolul lui, al acestui manipulator de ideologie, este acela de a proiecta, de a literaturiza, poate chiar și cu măștile fictive cele mai venețiene, de a proiecta în viitor și, printre rânduri, în … eternitate, aura magică a Epocii de aur. În studiul sau Despre organizarea socială (1825), Saint-Simone îi vede pe artiști ca deschizători de „marș”. „…în această măreață misiune, artiștii, oamenii imaginației, vor deschide marșul, ei vor lua din trecut Epoca de Aur și o vor oferi ca pe un dar generațiilor viitoare; ei vor face ca societatea să aspire cu pasiune la zorile bunăstarii sale, și vor face aceasta prezentând imaginea unei noi prosperități, făcându-l pe fiecare membru al societății conștient că oricine se va putea împărtași în curând de bucuriile care până acum au fost privilegiul unei clase extrem de reduse ; ei vor cânta binecuvântările civilizației, și pentru a-și atinge țelul, vor folosi toate mijloacele artelor, ale elocinței, poeziei, picturii, muzicii ; într-un cuvânt, ei vor dezvolta aspectul poetic al noului sistem.“
Abordarea lizibilă, sufocantă aici ca exemplificare (mai ales pentru o receptare actuală de tip „mesaj teoretic SMS”), trădează următorul paradox. Pe de o parte, creatorul se bucură de cinstea de a fi în prima linie a mișcării căre prosperitatea socială ; pe de altă parte, el nu mai este liber, ci dimpotrivă, i se încredințează – de către același filosof politic care îl proclamase atât de generos drept conducator – un întreg program de îndeplinit, și încă unul complet didactic. Toate acestea ne amintesc categoric de teoria realismului socialist din trecut. O concepție didactic-utilitaristă, care îi atribuie artistului un rol de avangardă culturală numai pentru a face din el un soldat sau un militant disciplinat. În studiul Cinci fete ale modernității, teoreticianul Matei Calinescu introduce în capitolul „Avangarda romantică” – De la politică la o politică a culturii și un caz ideologic explicit, cel al lui Rodrigues, care afirma că artiștilor, … până la marea înfăptuire, le-a lipsit un impuls comun și o idee generală. Această idee generală, este desigur, aceea a socialismului de tip saint-simonian, foarte centralizat, pe care artiștii sunt chemați să-l popularizeze. Olinde Rodrigues, obsedat filosofic de ideea de Artist, Savant și Industriaș scria: „puterea artelor, este într-advăr, cea mai nemijlocită și mai rapidă. Avem arme de toate felurile: cand vrem sa raspandim idei noi printre oameni le daltuim in marmura sau le pictam pe panza ; le popularizăm cu ajutorul poeziei și al muzicii ; pe rând, recurgem la liră sau la flaut, la odă sau la cântec, la istorie sau la roman (…) iar dacă astăzi părem a nu juca nici un rol, sau, în cel mai bun caz, unul cu totul secundar, acesta a fost rezultatul unei direcții comune și a unei idei generale în arte, esențiale pentru energia și succesul lor”.
Trecând peste avântul pionieresc exemplificat ca posibilă simptomatologie precoce și aleatorie, un soi de prefață care întrezărește viitoarele constrângeri net superioare ca libertate de exprimare oricarui clan instituționalizat, o fabrică de absolut circumscrisă actului revelator programat sistemului unic permis, doar literatura care a reusit să spună ceva în tandem cu socio-politicul poate intra in sfera de rezistență.
Față de poezie (și ea mult mai manifestă, ca suprarealitate și „oblicvitate”) care uzita de un registru dedicat de când lumea nebuniei inofensive și care producea doar din cand în când efecte dăunatoare tribului subjugat (vezi măcar cazul Dinescu) și programat ca fiind obedient și mut, indiferent de lira interioară, proza a sunat a responsabilitate în raport cu atitudinea față de comunism.
În proză, mult mai tranzitivă, trebuia să povestești, să lași urme și dacă era cu putință să mai și scapi turme… de personaje. Se deduce, dar să nu ne pierdem. Ideea de literatură subversivă care a trecut dincolo de zițarul cenzurii este pusă la zid astăzi, dată aproape... uitarii. Ea apare în majoritatea cazurilor, ca o literatură minoră. Excepțiile sunt puține, instituționalizate ca nume sonore cuprinse în manualele proastei amintiri. Se pune problema elitei oprimate sau a minorității literare pur și simplu…De la distanță, cu eterne fragmente neutre, se (re)cunoaște un Marin Preda redus pe atunci la moromețianisme pseudotradiționale, atașate patriotic, un D.R. Popescu minat de acte istorice și stegulețe roșii în loc de litere, un Goma pus la zid, preOstinat vieții de sertar, un Fanuș Neagu strigător la ceruri, o groapă literară făcută să amintească de Eugen Barbu de tip prozator bunvestitor de underground, asemeni unui nou Breban.
Cel mai meticulos în sensul unei prozaizari suprarealiste ... de lirică a lucrat Gellu Naum care avertiza totuși: „Te vei înfiora găsindu-mă atât de poet”. Căci, „pe harta sensibilității moderne, curentele s-au succedat brusc. A fost, cu sfarsitul veacului al XIX-lea, o abundență proverbială de « isme »” după cum afirma Ilarie Voronca, întrevăzând gaura neagra a cenzurii comunISTE, cot la cot cu aruncarea finală în „Manualul perfectei fericiri” din ’46.
Avangardiștii reprezintă în mod cert rezistența la pătrat. Limbajului, imaginarului li se adaugă și punctul de fugă, cel de autocontrol. Versul lui Voronca, citit în sens speculativ, „e întuneric îmi e dicționar telefonul” bătătorește o stare de fapt specifică, fără cuvinte.
Înainte de a aduce vizorul mai aproape de „Zenobia” lui Gellu Naum, seducătorul roman al subconștientului de rezistență, mă voi opri la poezia sa. Aici lucrurile, amplificate de libertatea în exces a imaginației, prefigurează obsesii transparente acum : bătaia pe umăr, privirea furișă din colțul geamului sau ușa crapată ușor, pereții cu urechi, redundantul vers al uitatului, trasului cu ochiul prin geam, al perdelelor și al pamblicuțelor. Toate invocă aceea stare de insecuritate domestică și de dezabuzare, „și peste toate acestea se simte nevoia unei lupte finale”. La o privire mai îndrăzneață, Gellu Naum, sub masca dublă a „neînțelesului” – productivitate a „subconștientului conștient”, pare să fi fost mai „rezistent” în poezie, decât în proză. Deși comparația poate părea șocantă, nepotrivită. Adresările directe, ambiguități între tema iubirii și revoltei ca sens-apanaj, printre rânduri, de tipul „tu n-ai ce să cauți în virtuozitate” sunt o forță care ruinează mimeticul, dar îl și dialoghează. Ca să fii „supra”, trebuie sa te înalți acolo unde desemantizezi, să îți asumi masca prostiei și a nebuniei, să treci la „analfabetismul” neconvențional. Violentarea sensurilor comune fac și din „Zenobia” același lucru, violentarea „sistemului-partid” prin vis și imaginație – ca singure lumi aparent incoerente și deci, inofensive doctrinei induse publicului larg, turmei.
Flexibilitatea maximă la nivel de imaginar a suprarealismului fac cu ochiul travestirii și artei de a deforma cu „preciziune”. Ermetismul semantic dau voie unei subiectivități necenzurate, artei de a nu decide auctorial. Naum scrie cumva cot la cot cu și împotriva lipsei de percepție a nuanțelor inteligente. A fi lăsat mască sau mut cadra cu inhibarea regimului imbecil care era programat și capabil să reacționeze neuro-lingvistic la cuvinte cu trimitere directă, și să taie în principal doar „vocabule generatoare”, alb pe negru, „anti-teze de partid”. Grea minte și asta a omului ! Mai ales în fața excentrismului gânditor suprarealist. Nu îți poți imagina decât securiști grăsuți care munceau la decriptare.
Teoretic, orice metaforă este relativ inteligibilă, iar indirectețea ei crește proporțional cu abilitățile și performanțele receptorilor. Dacă receptorul se simte doar agasat în fața unui limbaj al subconștientului, și nu interesat, ba chiar numai complexat, manifestul poate scăpa frumos la tipar. „I-am spus cuvântul, n-am să-l repet, poate ca nu-l mai știu, i l-am suflat în nări. El a tresărit, s-a uitat o clipă la mine cu un singur ochi, părea indiferent, poate că nici nu exista.” (Zenobia, Scândura)
Puterea romanului Zenobia vine din acest fel de „pâș-pâș” tiptilizat al discursului. Nebunia textuală e fascinantă. Pentru a bara trimiterea la realitate și a camufla, dar doar în fața ochilor de cal ai „cititorului-spion”, nebunia suprarealistă scapă drept cea mai permisibilă, putând trece drept literatură doar pe alocuri reacționară. Asta fiindcă iscusința „intervievatorilor” este camuflată și ea de aparenta întelegere a fenomenului literar, a mașinăriei textuale grele. O discuție asupra „ultimei întâlniri a lui Dante cu Beatrice pe o ceașcă fabricată în Suedia” nu poate fi o primejdie logică sau un semn de revoltă... Și nici piedicile fără referențialitate, nu par să trimită la vreo „calomnie” sau o atitudine care să tânjească exilul politic : „Pe aeroportul din Nairobi, un Boeing 747, având la bord 361 pasageri, s-a lovit de o hiena fiind nevoit să renunțe la zbor.” (Zenobia, Martorii)
Identificabil, personajul Naum, se confesează textual că nu obișnuiește să mintă și se legitimează Vizitatoarei, cu mască de „mamă”, „o femeie voinică și mare (...) o matahală. Își rezemase palmele de cadrul ușii larg deschise și mă privea fix.”. Personajul feminin, malac este unul dintre podusele imaginarului hărțuitor și al umorului negru.
Frecvente sunt „comentariile” zenobiene care subnutresc ideea de liberă trecere pe piața editorială a vremii. Un exemplu sincer „sublunar”, cu rol de proiectil, este pasajul : „Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i deslușească mișcarea încâlcită a lumii sublunare. Acesta se numește adevăr și ține până când apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalți, luate în parte, cât și cu adevărul depresiv al tuturor, luați laolaltă.”(Zenobia, Martorii)
O serie de alte ticuri cu trăsături de literatură de rezistență majoră sunt tensiunea transmisă, spațiul minimalizator, știrea metamorfozată, decupată, prizată cumva de la bătrâna Europă Liberă, anxietatea și tonul agresiv, disperat, statura retractila mimând poetul exilat, refuzat dar în același timp constant hărțuit și hipersensibilizat de această hărțuire tradusă în (supra)realitate : „Iar Constantin ăsta, pocitania, vestitorul abject, mesagerul promiscuității, ce vrea de la mine ? Nu știe că sunt tot amărâtul ăla de pe foaia îngălbenită a ziarului ? Mi-au căzut cărțile de la subțioară, mi s-a veștejit coronița de frunte și nimeni nu mă mai recunoaște...” ; „Mă gândeam la Zenobia. Încercam să redimensionez măcar în gând, fragilitatea raporturilor noastre cu o lume de forțe subit dușmănoase, ca să o apăr de primejdii...” (Zenobia, Ultima intalnire a lui Dante...)
Simona-Ioana Cucuian