Stateam innecata de zeci de ganduri, -strangand cu putere o bara de tramvai-,se ciocneau ,se confruntau, o luau razna sau se impacau, in factiuni de secunda ce-mi pareau ore.Intensitatea lor era iute si ma rascolea.Nu vedeam nimic.Oameni ,discutii, certuri inerente, ( in asfel de mijloace de tranport in comun) iar eu pluteam in mine.
Pe un scaun , o femeie tinea un copil in brate.Stiam asta pentru ca cineva ai ceda locul, dar nu o puteam vedea, din cauza aglomeratiei.M-a surprins bunul simt, pe cale de disparitie totala;m-a rupt ,pentru scurt timp, din procesul de intelegere pe care-l gazduiam in mintea mea,atunci.
Ca ipostaza sa fie egala, tot langa mine, o femeie invarsta , cu o plasa greoaie si cu o privire neputincioasa dar mandra, statea in picioare , langa niste pustioaice, ce erau asezate pe scaunele ,din fata ei.Se mutau de pe un scaun pe altul, imbrancindu-se, hlizandu-se, injurandu-se cu alint.Ce satisfactie trebuie sa aibe ele, tronand, cu atata zel pe un nenorocit de scaun.Am fost si eu asa? Si daca da , de ce ma irita in halul asta?
Tramvaiul , aproape se goli.O puteam vedea , acum, pe femeia ce-si tinea copilul in brate.Era oarecum cu spatele la mine, insa copilul il zaream din fata.
Se opri cu privirea la mine.Timp de aproximativ un minut, se uita fix in ochii mei.Ceva se misca,in mine ,cu o putere incredibila.Ce vad? Ce vede?
Era o privire adanca, clara , sincera.Era privirea care se intreaba pe sine dar si pe tine ce sa faca...Nedumerire amestecata cu frica, cu incertitudine.Toate semnele de punctuatie condensate in irisii acestie tulburatori.
A zambit.Dar putea, la fel de usor sa planga.De ce a zambit?
De cate ori avem aceeasi privire ,in viata.Nu mai suntem atat de fragili si neajutorati;devenim oameni mari, puternici si hotarati.Dar de atatea ori revine peste fata noastra , transfigurand-o, aceeasi identica privire, resuscitata din adancul nostru ,cel mai adanc.
Ne ascundem , ne ferim ,fugim ca dementii dar e evident ca avem momente in care ne coplesete neputinta, zbuciumul interior.
De cate ori nu am depins de privirea celuilalt? De cate ori n-am crezut si ne-am pierdut in ochii cuiva?
I-am iubit, i-am urat, i-am blestemat, dar ne-am agatat de ochi, dorind sa-i atingem radacina.
Citisem un articol ,intr-un ziar,despre privire, despre forta si semnificatia ochilor(era privita ca esentiala, intr-o relatie ,de orice fel)
Eram, oarecum, de acord.Daca n-as trait momente in care putem sa daram luna crezand ca-n ochii aceluia nu incap decat eu ,si inevitabil sa ma insel, poate as fi fost intrutotul de acord.S-au n-am vazut decat ce-am vrut sa vad?Dar cand putem ajunge la concluzia ca ceea ce vedem in ochii celuilalt, nu e o proectie a ceea ce ne-am dori sa vedem?Cand putem, oare, fii atat de obiectivi?
Avem un mic dictionar de proverbe orientale.Era impartit pe capitole.M-am oprit la Dragoste.Citind ancestralul bagaj referitor la acest segment, -poate chiar dreapta-,am sesizat ca exista o constanta.Ce anume?Ochii.Ochii erau translatorul, puntea, originea, aproape totul , in acest colos numit iubire.
Poate era, doar o coincidenta.Auzind , chiar fara sa vreau, in diferitele locuri pe unde colindam eu, muzica momentului,am inceput sa ascult.Era incredibil;aproape toate melodiile de dragoste, tineau in versurile lor cuvatul,si imaginea ochiilor.
Incepusem sa-mi amintesc cat pret am pus pe ochii oamenilor.Ce insemnatate aveau in deciziile pe care le luam.Si era adevarat ,m-au mintit si mi-au spus adevarul mai mult privirile, decat vorbele.Cuvintul devine rutinat ,dupa un timp.Vrei sa te alimentezi si cu altceva, si atunci navalesti in priviri, in gesturi, incepi sa analizezi si sa dai verdicte tinand cont de aspectele acestea.
Stiu, -pentru ca era aproape cea mai recenta amintire-ca am avut parte de un moment , pe care eu il catalogasem ca fiind aproape magic, tinand cont de privirea unui barbat.Era ceva asa de neexprimat in cuvinte;surprinderea lui, ezitarea si totodata placerea pe care o nasteau ochii lui sub sprancenele semi-incruntate. Buzele-i ce incercau sa transfere reactia pe care mi-o doream a fi imprimata inauntru, undeva.M-a obsedat ,o vrema, privirea aceea.Ma trezeam gandindu-ma la ea, la ochii lui.La nimic altceva ,decit la acel sentiment ce se desfata in amintirea mea ,cucerindu-ma.
Imi spusese , la un moment dat,ca am niste ochi expresivi, insa nu stie de ce natura e expresia, si ce-as dori sa transmit.Lasand la o parte vrajeala aferenta, unei astfel de discutii, corecte si adevarate ,erau spusele lui
Ochii mei , chiar erau expresia a ceea ce sunt si exprim in mod frecvent.Ei nu capata alt colorit si alte nuante, odata cu schimbarea interlocutorului.
De inteles , n-a inteles.De apreciat? Cine stie...A ramas o intrebare la care nu mai caut un raspuns;asa cum eu am fost o intrebare la care si-a raspuns in momentul in care s-a decis sa dispara in ochii alteia.
Ochii oamenilor care iti spun verbal ca te iubesc sunt ciudati;sunt ori foarte relaxati, ori ingramadesc o sumedenie de stari contradictorii.
Oare subestimam sau superpotentam valoarea ochilor in relatiile noastre?Sunt ei oare acele ferestre inchise sau deschise ale sufletului nostru?
Stiu doar ca ma furnica in esenta miscarii mele interioare , unele priviri.Ma demoleaza sau cladesc, in soapta, privirile unor oameni .
In ochii fiecaruia ne oglindim altfel decat ,realmente, suntem.Numai noi detinem patentul imaginii noastre.In privirile altora suntem fagment.Tot timpul vom fii poze -dintr-un film de lung metraj- in acesti ochi rasfirati in viata noastra.Cred ca-i dorim pe cei care ne simt cel mai pregnant frumosul.
Ce ne dezarmeaza incapacitatea oamenilor de a ne privii totalmente.E imposibil.Nu ne putem nici noi insine , privii in plinatatea noastra.Ne putem descoperii in timp, ne putem cunoaste si valorifica, intr-un caz fericit.
Ochii sunt buletinul nostru nescris, pe care-l avem mereu la noi dar probabil pentru ca majoritatea il detinem , i-am amputat din sens.Ce e , evident ,vizibil isi pierde din farmec.
Sa ne imaginam pentru o clipa cum ar fii intr-o lume fara lumina, fara priviri, in care nu ne-am mai putea atinge cu ochiul...
Sfortare...Intuneric...Vartej...Ochii copilului...Vom mai avea priviri atat de profunde si naturale?Vom mai fii atat de neconditionat de frumosi si autentici?
Ce ne trebuie sa sesizam ca viata e cel mai insatiabil drog.Ne imbuibam cu zeci de iluzii si sisteme incandescente.Ne incineram sperantele, fara sa stim ca ele nu pot muri.Viata –speranta ,e o relatie de interdependenta.
Sa mai speram ,ce doar ochii nostri mai lasa sa se vada.
Nu , ar fi penibil si aberant sa fim atat de oameni, ar fi o gluma proasta sa ne transformam in “galeti cu viata”.
Ce e ,oare, mai ridicol:sa fim niste carcase exasperate de propria lor intransigenta sau ceea ce suntem cu adevarat?!
Nu raspundem....dar stim.