"Credința conștientă este libertate. Credința emoțională este sclavie. Credința mecanică este prostie."
"Este mai bine să fii egoist pentru un timp, decât să nu fii niciodată corect"
G.I.Gurdjieff


Existența semenilor tăi este un mit. Ai la dispoziție unele indicii cum că alte entități mai mult sau mai puțin similare ție ar ființa și interacționa cu tine și între ele. Ai chiar momente în care ești convins de realitatea lor. Această convingere, desigur subiectivă și complet circumstanțială, este generată în fapt de false inferențe, inducții și extrapolări. Te bazezi pe un număr (și acesta discutabil) de simțuri, pe care prea adesea le-ai surprins complotând dubios în a-ți prezenta imagini măsluite ale exteriorului. Însăși senzația de singurătate, acea tristețe metafizică a izolării, adesea înnobilată prin corelarea cu conceptul etic de dragoste pentru aproapele, se întrezărește uneori a fi un simplu aliat în construirea unei imagini de sine prezentabile, o imagine într-un complex de alte imagini. În coordonatele altui timp și ale altei culturi, însingurarea s-ar putea să nu mai fie cool. Există o diferență dincolo de orice îndoială între substanța eului și cea a celorlalți, așa cum se cristalizează ei aici, înăuntru. O diferență cu aceeași greutate ca cea dintre obiect și umbră. Te-ai obișnuit să consideri existența unei realități paralele, aceea că "tu" are totuși aceeași substanță cu "eu", că "tu" există independent de "eu", ba chiar să mergi pâna la supoziția că această congruență ar fi mai mult, și anume o identitate. Dar în momentele de luciditate trebuie să admiți că e vorba de o supozitie, un mit. Așa cum miturile, se spune, conțin doar un sâmbure de adevăr, de cele mai multe ori cu totul altceva decât povestea însăși, lipsit de senzațional, ca orice fapt concret.
Așa se face că uneori, în toiul analizării unei oarecari persoane cu care vii în contact, chiar atunci când ești mai puternic animat de farmecul acestui contact, fie el zugrăvit în culorile afecțiunii, disprețului, indiferenței sau aversiunii, cu toate substratele mult discutate de psihologia modernă, te trezești într-un moment de "luciditate" cu problema mult mai spinoasă a primei axiome: existența lui. A nu se confunda această problemă cu ideea banală a dispretului pentru cei din jur. Odată ce admiți apriori această axiomă, dezbaterea intră pe tărâmul eticii, lucrurile devin lejere. Îndoiala există totuși, a existat mereu, dar cum s-o pui în cuvinte? În ce măsură cuvintele se pot îmbiba cu sensul acestei nedumeriri, cuvântul însuși fiind o născocire a unei minți dedublate.
Oricât de inacceptabilă și inaccesibilă minții ar fi această problemă, ea se profilează ca fiind tunelul de acces spre o realitate extralumească, poate aceeași cu cea a misticului. Realitatea misticului, proiectată în context lumesc nu poate apărea decât supralumească sau sublumească, în fapt tot lumească, nimic aici nu poate fi construit din altceva decât ingredientele acestei lumi, însă putem admite, chiar bănui existența altor lumi (interioare), diferite fundamental.
Revenind în lumea profană, atunci când, din masa anonimă a celorlalți, cineva se desprinde și intră în atenția ta, el va fi mai întâi pipăit, biciuit, de tentaculele caracterului tău - imaginea ta. Are loc o strunjire catalogată drept evaluare. Dacă forțele de repulsie însărcinate cu mentinerea spațiului vital personal eșuează, se poate întâmpla ca persoana să devină "ceva" pentru tine, să îți fie ceva. Ca într-o covalență a spiritelor, el accesează un nivel superior de "existență" in cadrul eului tău prin punerea în comun a unui fragment. Acesta este primul pas pe care majoritatea l-am trăit cu rudele noastre de grad unu, cel puțin. Totuși, dintre dragostele obișnuite, nici cele mai puternice, dragostea părintească, de frate sau erotismul, nu sunt, de regulă, pasibile să depășească această fază. Să intre în faza în care dragostea devine contemplare. Un fenomen rarisim, să reușești să treci dincolo de identificarea celuilalt cu o parte a ta. El nu-ți mai este ție ceva, ci începe să existe prin sine. Paradoxal, contemplarea pare a semăna cu indiferența, în realitate ele sunt extreme opuse, nu au nimic în comun. Abia în starea de contemplare ești interesat în a-l percepe pe cel de dincolo de tine. Pentru a ajunge aici, ai nevoie de un curaj sinucigaș. "Lupta" se desfășoară pe un teren necunoscut, uneltele familiare devin inutile. Există riscul să fii afectat în zone pe care nu le conștientizezi. Aici se pot naște furtuni, de aici te poți întoarce schimbat, și nimeni nu vrea să se schimbe câtuși de puțin. Fiecare muncește din răsputeri să aducă lumea la o formă convenabilă lui. A privi, a contempla, este o acțiune riscantă.
Sau este și acesta un mit...?