În timpul studenției am încremenit de uimire când l-am văzut pe un coleg – care-avea să devină peste ani un distins și respectat intelectual – ieșind dintr-o librărie cu nu mai puțin de cinci cărți ascunse sub cămașă.
„De ce naiba ai făcut asta?”, l-am întrebat cu oroare, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. „Mai dă-i în mă-sa”, mi-a răspuns zâmbind șmecherește, „decât să le cumpere vreun tâmpit, mai bine le șutesc eu...”. După mulți ani, în străinătate, am văzut iarăși, cu ochii mei, una dintre cele mai cunoscute personalități ale literaturii române de azi furând, pur și simplu, un obiect vestimentar dintr-un magazin.
Am văzut și alte persoane publice umplându-și, în fiecare dimineață, geanta cu kilograme de sandviciuri și prăjituri de la micul dejun al hotelurilor unde erau cazate, ca să le ajungă pentru toată ziua. „mai dă-i în mă-sa de occidentali, că au de unde să plătească”, îmi șopteau văzând că mă uit la ei.
Nu-i vorba aici de scriitori sau de oameni de cultură. Ce vreau să spun e că genul de infirmitate morală care-ți permite să furi (și mai departe să înșeli, să violezi, să ucizi) nu cunoaște la noi frontiere de statut social sau de cultură, așa cum nu ține de etnie, de sex, de confesiune religioasă sau de orice alte distincții între oameni.
Þine, de fapt, de o lipsă endemică de civilizație, care la rândul ei arată paragina întregului nostru sistem educativ. O educație dezastruasă, o lipsă de principii morale și de valori pe care să le transmitem mai departe fiicelor și fiilor noștri ne-a transformat în ochii lumii într-un popor de barbari, de hoți și de ucigași, așa cum noi înșine, exasperați de monstruozitățile pe care românii le comit zilnic în lume și acasă, am ajuns să ne considerăm.
Familia românească a dat faliment ca instanță formatoare: copiii sunt tot mai lăsați de izbeliște, la jocuri video, la televizor și pe stradă. Școala românească își propune, pare-se, să te scoată un soi de Leonardo da Vinci, doctor în toate științele și artele, dar nu să facă din tine un om întreg. La sfârșitul ei poți ști, eventual, diferența dintre un atribut și un complement, dar nu și diferența dintre bine și rău.
Masa românilor cinstiți e umilită zilnic de noile dovezi de barbarie pe care ziarele străine ni le vâră sub nas: noi furturi, noi violuri, noi crime, noi înșelăciuni. Cutare boxeri din lotul olimpic au furat căciuli și mănuși în America, cutare bestie a violat la Roma o femeie care ulterior a murit. Cutare polițist și-a omorât nevasta. Aflăm despre trafic de carne vie și de droguri, de fraude pe internet, de ce cu mintea nu gândești, și peste tot vinovații se dovedesc a fi fost români.
E un nou val de ticăloșie și murdărie după cel de după Revoluție, când Germania și alte țări vestice au fost îngrozite de bandele de hoți și spărgători romăni. Să nu ne înșelăm singuri spunându-ne: lasă, că și la ei sunt crime, și furturi, și mafie, și corupție. Adevărul e că infracționalitatea românească (și, în consecință, imaginea oribilă a noastră în lume) cunoaște un nou vârf lunile acestea, tocmai când lucrurile păreau că se îndreaptă spre bine.
De doi-trei ani încoace sperasem și eu că mizeria morală pe care-o pompam spre Occident e pe cale de dizolvare. După hoardele puse pe răutăți din anii ’90 au urmat valuri de emigranți cinstiți, oameni simpli și muncitori, pentru care am o mare stimă și o la fel de mare compasiune. Nu mă mai așteptam la recrudescența criminalității din partea noastră și la răspunsul șovin din partea lor. Șovinismul există oriunde se-ntâlnesc două culturi, e o realitate tristă a vieții omenești. Este partea de vină a localnicilor în confruntarea cu „veneticii”, e treaba lor și păcatul lor.
Ce mă întristează pe mine la culme e că redresarea noastră pare să fi fost o iluzie, că nu ne potolim, că răul pare să fie endemic în noi. Că dovedim mai departe că strctura noastră morală e șovăitoare, permisivă, pentru că educația de-acasă și din învățământ nu și-au făcut datoria de a ne transforma în persoane morale. De sus până jos, între academicieni, ca și între oamenii simpli, întâlnești inși care parcă n-au avut părinți să le explice diferența dintre bine și rău, care parcă n-au mers la școală, pentru care nu există adevăr și dreptate, care judecă lucrurile în funcție doar de interesele lor de moment. Conștiința acestor barbari ce trăiesc printre noi, oameni politici, artiști, muncitori, țărani sau prostituate, nu contează, le permite să comită orice oroare, numai să le fie lor bine. Lor nu pare să le fi spus nimeni cuvintele pe care mama mi le repeta aproape zilnic în copilărie: „Cel mai rușinos lucru de pe pământ e să iei chiar și un capăt de ață care nu e-al tău”.
Să nu ne păcălim pe noi înșine. Problema imaginii noastre în lume nu sunt nici țiganii, nici câțiva scelerați care fură, ucid și violează, nici șovinismul italienilor sau al englezilor. E falimentul nostru moral, e lipsa cinstei și a corectitudinii din obișnuințele noastre de fiecare zi. Decăderea noastră ca popor, vizibilă în sfera politică în interior și-n imaginea noastră mai rea ca oricând în afară, este produsul absenței frânelor morale la un număr copleșitor de români, victime ale unei lipse cronice de educație.
(Evenimentul zilei, Vineri, 02 Noiembrie 2007)