agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 15863 .



Eugen Barbu - Tezism și literatură, 2 (Pe marginea \"Gropii\")
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Dorel Cristea ]

2009-10-21  | [This text should be read in romana]    | 



Capodopera sau, mai exact, întâia capodoperă a lui Eugen Barbu este romanul “Groapa”. După mărturisirile autorului, ideea cărții i s-a revelat în 1946, când a auzit pentru întâia dată despre închiderea celebrei gropi a lui Ouatu, astfel că, un an mai târziu, avea scrise peste 300 de pagini ale unei prime versiuni. Tot după mărturisirile sale, vor mai urma încă opt, romanul find tipărit în 1957, fără ca varianta publicată să fie și ultima: prozatorul va mai interveni asupra textului în reeditările ulterioare, declarând definitive, de pildă, edițiile din 1963 și 1982. E de discutat dacă intervențiile asupra textului reprezintă veritabile rescrieri ale acestuia. Mai ales că intervențiile de după prima ediție constau în suprimări de pasaje ori de capitole. În orice caz, în ochii comentatorilor (dar și ai cititorilor), romanul, contestat la apariție de către critica aservită pentru caracterul imoral (sau amoral) al lumii înfățișate, ca și pentru naturalism, se impune ca atare prin ediția sa “definitivă” din 1963, retipărită ]n 1966, la Editura pentru Literatură, în cadrul colecției “Biblioteca pentru toți”, în tirajul care azi pare de domeniul fantasticului de 60 160 de exemplare.

Pentru momentul în care a fost publicat, romanul „Groapa” este, indiscutabil, o apariție insolită și chiar curajoasă. Cu toate că Eugen Barbu face și aici, ca și în nuvele, felului impus în epocă de a vedea relațiile și mecanismele vieții sociale concesii evidente, care afectează viziunea și care nu vor dispărea decât parțial prin intervențiile ulterioare. De altminteri, tocmai intenția de a face în „Groapa” și literatură de aspect social dăunează romanului.
Ar mai fi de observat faptul că, asemenea celorlalte câteva opere de valoare apărute în anii 50 („Bietul Ioanide”, Moromeții”, „Cronică de familie”, „Scrinul negru”), romanul lui Eugen Barbu ilustrează o întoarcere nevoită la formula tradițională a prozei, impusă de Slavici și de Rebreanu (de ai cărui „Golani” nu este străin) și, având în vedere mediul și tematica, George Mihail Zamfirescu, prin „Maidanul cu dragoste” și „Domnișoara Nastasia”; dar, probabil, ar mai trebui amintită și comedia lirică dintre cele două războaie, cu amestecul ei de tristețe și umor și cu interes pentru lumea măruntă, periferică ori provincială, cu indivizi pitorești și ciudați, în felul celor din creațiile lui Victor Ion Popa, Eftimiu, Georghe Ciprian, Tudor Mușatescu. Și, în plus, dar nu cu urmări dintre cele mai favorabile, scrierile autorilor de stânga mai vechi, și în primul rând ale lui Sahia, din opera căruia par a fi reduplicate unele personaje.
Când se afirmă, însă, despre cele câteva mari romane apărute în deceniul șase că sunt tradiționale ca formulă, nu trebuie absolutizată această observație. Fiecare autor aduce, în felul său și în pofida presiunii epocii, refractară față de inovație, contribuția sa modernă, lucrând cu discreție în interiorul structurii impuse. Marin Preda diminuează omnisciența, utilizând, mai ales în prima parte a „Moromeților”, tehnica decupajului și nuanțează obiectivitatea vocii naratoare, care se moromețianizează până la a deveni complice cu perspectiva personajului, efect slujit și de stilul indirect liber. Petru Dumitriu scrie o vastă cronică de familie din care nu lipsește balzacianismul, dar nici influența lui Proust și aduce în roman medii și personaje care impun, prin simpla lor prezență, un relief sufletesc complicat și o problematică modernă. Același lucru se întâmplă în textele călinesciene și, mai ales, în „Bietul Ioanide”, roman al existenței urbane și al mediilor universitare și artistice. Nu e mai puțin adevărat însă faptul că, raportate la mișcarea europeană a prozei, toate aceste romane apar ca produs al condiției robinsonice a literaturii noastre din acel moment. A le raporta însă la formulele ce le-ar fi contemporane – romanul existențialist și noul roman francez – este deja prea mult, dar poate explica relativa lor lipsă de ecou în afară. Doar „Cronică de familie” și „Groapa” vor fi traduse destul de rapid în Franța, ceea ce s-ar putea explica prin interesul și anvergura problematicii sau a viziunii ori prin cel al subiectului, dar și printr-o modernitate mai lesne sesizabilă a reprezentării.
Textul lui Eugen Barbu satisface tocmai unele dintre aceste exigențe: este un roman cu subiect insolit, incluzând o doză de senzațional, dar și unul care, cu sau fără intenția autorului său, aduce evidente note de modernitate la nivelul tratării și chiar al viziunii. „Groapa” este romanul întemeierii unei lumi și, în context, al sfârșitului alteia, din care nu lipsesc anumite simboluri care-i dau un vag aer de parabolă, nici o anume doză de lirism, care-l înscrie într-o linie a dez-epicizării prozei moderne. L-am putea apropia, forțând, totuși, destul de mult lucrurile, de textele faulkneriene ale întemeietorilor civilizației sudiste, dacă Stere, cârciumarul care-și ridică baraca sa în Cuțarida și, apoi, cu banii primiți de la socrul său, dogarul Marin Roșioară, tatăl Linei, își înalță o casă de zid, ar fi un personaj mai reliefat atât social cât și psihologic. Am putea face apropieri chiar de stilul viitor al lui Márquez, cu modularea rapsodică a vocii naratoare, cu jocul destul de sugestiv al perspectivelor, dar și cu liricizarea discursului, dar acestea sunt simple accente.

Din punctul de vedere al construcției, „Groapa” nu este un roman de puternică forță epică, ci unul mai curând secvențial, liric și descriptiv. Vocația reală a lui Eugen Barbu nu este aceea de arhitect, de constructor de monumente epice de largă cuprindere, ci una de poet epic, de rapsod, de povestitor și nuvelist. „Groapa” este poemul unei infraumanități care, printr-o parte a ei, își trăiește sfârșitul, iar printr-o alta se zbate să acceadă spre lumină, bunăstare și demnitate. Spațiul în care se consumă drama acesteia este Cuțarida, cu ceva din neașezarea bordeienilor lui Sadoveanu, în care cârciuma și apoi biserica sunt primele instituții civilizatoare. Ea crește pe malurile mișcătoare ale gropii și în adierile când răvășitoare când pestilențiale ale gunoaielor și ale vegetației, visând luminile din zare ale orașului și făcându-și un ideal din mahalaua veritabilă a Griviței. Scriitorul nu construiește epic, ci înscenează din secvențe, dar reușește, măcar în parte, să ajungă la viziune. Povestea extinderii mahalalelor veritabile ale marelui oraș către periferie, contrapunctată pitoresc de cea a decăderii bandei de hoți a lui Bozoncea, care-și vede amenințate sălașurile din malurile gropii, este așezată între un prolog și un epilog, ambele avându-l în centru pe bătrânul Grigore, un fel de slujbaș al primăriei însărcinat să păzească niște unelte și să țină socoteala camioanelor de gunoi descărcate, ori a chivuțelor care adună zdrențe pentru o fabrică de textile, martor al tuturor evenimentelor, arhivă vie a trecutului și a prezentului și, într-un fel, simbol al timpului care curge, dar nu impasibil, ci sensibilizat. Vocea naratoare adoptă tonalități variate, împrumutând modulațiile și perspectiva eroilor sau devenind, ca la Slavici (dar, avant la lettre, și ca la prozatorii latino-americani) a colectivității sau chiar a istoriei, nu doar cu ceva sentențios și poetic, dar și metafizic în inflexiunile sale și în cuprinderea ei panoramică. Peste această voce modulată, e de sesizat acompaniamentul permanent al naturii. Prologul constituie, astfel, imaginea simbolic-poetică a unei trudnice întemeieri, cu ceva din acordurile unei uverturi de operă sau de oratoriu: „Când își adusese Grigore nevasta și lopata să-și sape bordeiul, împrejur nu era țipenie de om. Un an de zile păzise singur tinichelele gropii și gura ei adâncă. [...] Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuțaridei. [...] Anii treceau pe neștiute. Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoșteai. Se ridicau case de lut, se croiau străzi noi și soseau alți vecini. [...] Când se strica timpul, se culcau devreme, osteniți. Rămânea singur cu baba lui. [...] Salcâmii rari ai Cuțaridei îngălbeneau. Frunza lor rotundă suna trist seara. Câmpul învinețea. Ierburile opărite în vipiile verii se măcinau. Din cerul leșiatic cădea câte un stol de brabeți, împrăștiindu-se pe pământul tare. [...] În câteva zile frigul se întețea. Cerul cădea peste malurile sălbatice. [...] Apoi nopțile se limpezeau. Cerul avea o șiră verde de stele. Dinspre răsărit, peste malul stingher se pornea un crivăț furiș, scormonind tulpinile mătrăgunei. Vântul culca scaieții, urca râpile tunse și mătura praful cărămiziu al maidanului. Salcâmii uscați răsunau. Gerul apăsa. [...]
După aceea cădea zăpada. [...] După o zi, nămeții acopereau groapa și câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau. Auzea numai câinii, afară, scuturându-și blănile la ușa bordeiului. [...]
Nu mai ieșeau. Grigore se apuca să împletească mături. [...] Nevasta îi fierbea ceai, timpul trecea repede. Veneau nopți lungi, nesfârșite.
Asta până sosea primăvara. Într-o noapte, Grigore auzea lunecarea tăcută a gunoaielor. Pe acoperișul bordeiului se topea zăpada. Bătrânul simțea cum tot pământul acela sterp se trăgea mai spre fund, așezându-se strat peste strat. Ieșea afară și chema câinii. Ceata se aduna împrejur. Privea mahalaua adormită și cerul limpezit. Stelele călătoreau peste Cuțarida. Dinspre groapă adia vântul de martie. [...]
Spre dimineață răsunau strigătele ascuțite ale cocoșilor. Se chemau de departe peste câmpul sur. Urechile lui bătrâne auzeau umbletul furiș al unor oameni. Către fundul gropii se mișcau umbre aplecate. Câinii tresăreau în somn, ridicau capetele, dar nu lătrau.
Se întorceau hoții. [...]

Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunți și petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, își aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de niște întâmplări de care mai râdea și acum, că așa e viața, ca o panoramă...”.

Ceea ține efectiv de roman în „Groapa” este imaginea ascensiunii cârciumarului Stere, într-un plan, și senzaționala poveste a bandei de hoți, cu lupta pentru femeie și pentru putere dintre Bozoncea, „stăpânul” mai vârstnic, și Paraschiv, ucenicul, în celălalt. Planurile se întretaie incidental și e greu de stabilit relații între ele altfel decât la nivel macrotextual și altfel decât în latura poematică și de meditație retrospectivă indusă de Grigore, care ar putea fi considerat una dintre vocile textului, și anume cea unificatoare. Poate fi adăugat, în acest sens, și cel de-al treilea plan, construit secvențial, în cadrul mai multor texte care ar putea fi citite și independent: romanul Cuțaridei, al gropii pe malurile căreia se încheagă o lume de oameni necăjiți, pe care uneori autorul o înfățișează în modul tendențios al epocii.

Planul, așa-zicând, realist și tipizant al cărții este reprezentat, în primul rând, de cele trei capitole („Nunta”, „Lume” și, spre final, „Stere”), în care este înfățișată viața cârciumarului, încadrabil în relativ bogata tipologie a negustorilor dornici de înavuțire, lacomi și lipsiți de scrupule, prefigurată de Ghiță din „Moara cu noroc” și consolidată prin Stavrache al lui Caragiale. Cu deosebirea că Stere pare să aibă și ceva din arivismul unui Iancu Urmatecu, nu însă și anvergura acestuia și nicidecum fascinația lui pentru lumea bună și chiar pentru orizontul spiritual. El rămâne un negustor și un arivist mărunt, lipsit de simțul dramei, pornit de jos și nutrind ambiții modeste. Dar Stere este, în felul lui, un întemeietor, fiind printre primii care se așază în Cuțarida, pe marginea gropii, unde-și construiește mai întâi o baracă de scânduri, iar apoi, din zestrea nevestei, o casă de zid, într-o parte a căreia se află cârciuma. În maniera rezumativă sesizabilă și în nuvele, autorul întregește traiectul biografic al cârciumarului, băiat de la țară care slugărise de la vârsta de doisprezece ani la un negustor din Lipscani, domnul Pandele Vasiliu, aspru adesea, dar considerat un adevărat model și chiar protector al său. Lecția finală, cu care patronul îl trimite în lume, este pe deplin însușită., cu atât mai mult cu cât ea va fi reiterată și chiar consolidată printr-o mică și, totuși, naivă teorie a circulației bănești, dar și prin câteva sfaturi cinice, atunci când Stere, încercând să-și extindă afacerea, merge la fostul său stăpân să-i solicite un împrumut: „...banul e-al dracului. Dacă nu știi să umbli cu el, e mort! Nu mișcă, gata! Bagă în cap ce-ți spun, că-mi place de tine, nu lăsa miile în tejghea! Asta-i moartea francului! Când stă, coclește, prinde rugină! Iei azi o sută din vânzare, n-o pune sub saltea, dă fuga a doua zi la piață cu ea, cumpără ceva, adu la prăvălie. Iar mai vinzi, iar mai cumperi. Marfa nu se strică niciodată dacă știi s-o conduci. Cârciumăritul e ca la moară, macină într-una și te-alegi cu ce curge. Pierzi la unele, altfel nu se poate, curaj să ai, vin alte câștiguri. Numai în brâu să nu ți banii! [...]
- Jupâne, la mine e lume săracă, nu prea au parale. Și-au făcut casele din te miri ce.
Pe buzele subțiri ale lui Pandele trecuse un zâmbet.
- Ce dacă sunt săraci? Nu se spală, nu mănâncă? De unde cumpără mălaiul, săpunul? Nu de la tine, de la altul! N-au bani totdeauna? Nu-i nimic. Dă-le pe datorie, te-am mai învățat. Datoria e ca buba coaptă, de ce-o lași, de-aia crește. Îl știi cu leafă, fă-i loc în carnet! Azi îi dai, mâine-i dai, el nu zice nu! Tu scrii! La ziua lor, scoți socoteala: atât și-atât! Trebuie să plătească! Altfel nu le mai dai și, când i-ai obișnuit, e greu să-i mai dezveți. Socotelile știi cum se fac. Tragi din condei. Din șase, ies șaisprezece. Ce, adică, dacă ei ar fi în locul tău, n-ar face la fel? Dacă le place, că n-o să cânte cocoșul tău pe gardul lor! N-ai să te duci să le ceri!”.
Un asemenea discurs este menit a arunca, în spiritul epocii și într-un mod destul de simplist, o proastă lumină asupra unei îndeletniciri și a unui tip dezavuat. Este, de altfel, un efort pe care autorul, uneori prin diferiți exponenți textuali, îl face permanent. În același timp, deși încadrarea tipologică e convingătoare, mecanismul ascensiunii – totuși relative – a cârciumarului este precar explicat, fiind redus la o anume tenacitate sub raportul slujirii scopului și la mijloace destul de primitive de spoliere a celor care încep să populeze mahalaua, oameni amărâți, ceferiști, tramvaiști, cu familiile lor numeroase, a căror sărăcie scriitorul o amplifică pentru a obține efecte de contrast. Tocmai de aceea, romanul social din „Groapa”, fie că privește ascensiunea lui Stere, fie viața mahalalei, este modest, artificial și schematic. Astfel, un capitol cu titlul „Truda” conține cam toate clișeele curente în epocă privind exploatarea muncitorilor și luptele greviste. Bărbații din Cuțarida care lucrează la tramvaie sau la calea ferată au „fețele galbene, trase” și parcurg, ca să ajungă la slujbă, un drum foarte greu, mai ales iarna. Conducătorul unui tramvai cu cai, Cristache Cuțu, invalid de război, bun la inimă, care uneori plătește el însuși biletul vreunui sărman, ezită îndelung să ia parte la acțiunile sindicale, dar până la urmă, simțindu-se lezat în drepturile sale, ajunge mai întâi într-o sală supraîncărcată de muncitori care vorbesc despre exploatare, iar apoi ia parte la greva brutal și sângeros reprimată de jandarmi și soldați, pierzându-și viața, ca un alt Bozan, străpuns de o baionetă. Finalul secvenței este realizat, ca de altfel și întregul, în cel mai pur stil proletcultist. La fel de tendențios este episodul „Rudele lui Bică-Jumate”, unde sezizăm și obișnuitul gust pentru senzațional al autorului. Brutar, cămătar și speculant lipsit de omenie din Grivița, Bică-Jumate moare, iar rudele lui caută să-i ascundă decesul, deoarece în jurul casei sale s-au adunat, tăcuți și amenințători, cei pe care plecatul din viață i-a adus în sapă de lemn. Deși familia, în frunte cu fratele, „speriat ca un șobolan”, cheamă pompele funebre abia pe înserate, gloata tăcută urmărește cortegiul până în apropierea cimitirului Străulești, unde atacă dricul, luând sicriul și aruncându-l în râul sub gheața căruia se va pierde. Faptul că autorul a suprimat capitolul „Truda” în ediția din 1982 nu rezolvă mare lucru, întrucât pasaje, considerații și afirmații tendențioase ori teziste se află pretutindeni în text.
De altfel, este evident că nu vocația realistă și nicidecum cea de analist al mecanismelor vieții sociale îl caracterizează, așa cum li s-a părut multor comentatori, pe Eugen Barbu în nuvelele și în romanele sale. Prin consecință, chiar vocația de creator de tipuri, deseori evidențiată, este discutabilă. Tipologia lui Barbu e mai curând previzibilă și, oricum, câtă este de luat în seamă, nu ilustrează propriu-zis latura realistă. Partea cu adevărat interesantă din „Groapa” ține de poematic, de pitoresc și de senzațional. Așadar, de romantic. Felul de a vedea lucrurile al scriitorului este mai mereu excesiv: oamenii sunt prea săraci, negustorii și exploatatorii sunt prea lipsiți de omenie, unii inși umili, precum Mielu, cel care face pomană din pâinea lui Bică-Jumate, împărțind-o gratuit mușteriilor, în semn de revoltă, sau Cristache Cuțu, care se ceartă cu taxatorul prea sever cu călătorii sărmani, sunt prea buni. Dar tocmai aceste laturi dau culoare scrisului său, cu condiția ca exagerările să nu fie de tot tendențioase. Sunt interesante, totodată, aspectele etnografice, pitorești și excesive și ele, fie din romanul lui Stere, fie din cel al mahalalei sau al hoților, cu fixarea unor obiceiuri și momente cum ar fi pețitul, nunta, botezul, ospețele pantagruelice sau mesele simple, ilustrând, ca și reacțiile față de mișcarea naturii, latura de senzualitate a lumii romanului.

De senzațional, de pitoresc și de romantic ține romanul hoților. Aici limbajul capătă culoare argotică, iar scenele și trăirile sunt tari până la violență și crimă. Este o lume agonică, reprezentată de membrii bandei lui Bozoncea – bătrânul hoț Gheorghe, zis Treanță, Nicu-Piele, Sandu Mână-Mică, Oacă, Florea și, alături de aceștia, tânărul Paraschiv, proaspăt venit în ceată, care începe să râvnească la țiitoarea Stăpânului, ațâțătoarea țigancă Didina, ca și la puterea acestuia. Plină de culoare și senzualitate, lumea hoților este, însă, lipsită de orice orizont moral, deși scriitorul încearcă să inducă o mică schemă tezistă: Bozoncea ar fi un cap de bandă abuziv, care ia jumătate din ceea ce fură supușii lui și trăiește într-un soi de huzur (e drept, sezonier) umplând-o de daruri pe țiitoare. Spre deosebire de el, Paraschiv se declară un soi de haiduc. El își propune ca, odată ajuns cap al bandei, să împartă totul în mod egal. Momentele înfruntării dintre cei doi sunt bine gradate, deși trăirile sunt, mai curând, convențional surprinse, scriitorul fiind un analist mediocru al stărilor interioare, căruia nici lumea evocată nu-i oferă suficientă substanță. După ce este prins în patul Didinei și e grav rănit, femeia fiind pedepsită exemplar, Paraschiv se vindecă și își ucide rivalul chiar în ziua nunții sale cu țiitoarea. Momentul e relatat de o voce naratoare greu identificabilă. Totul e oarecum în exces. Înainte de a fi luată în stăpânire, femeia, bănuită de viclenie, e dată hoților. Apoi, după o perioadă de detenție, în care îndură, alături de Gheorghe, cumplite torturi, salvat de Didina, care-i cumpără pe gardieni, Paraschiv îl ucide pe vânzător, într-o scenă sângeroasă petrecută în cârciuma lui Stere, înfățișată cu răceală narativă, pe care nota de senzațional a cântecului de moarte intonat de lăutari încearcă s-o justifice, dacă nu moral, măcar artistic.
Problema e chiar aceasta: lumea hoților, oricât de pitorească sub raportul tipologiilor, al limbajului, al mentalităților, este una a violenței, a crimei și a lipsei totale de orizont moral. Paraschiv nu este un haiduc, ci un criminal sângeros, pe care nici aspirația erotică, nici falsul spirit de echitate nu reușesc să-l salveze. El își recunoaște, de altfel, cu cinism ura patologică față de oameni. Prezența lui Gheorghe, hoțul bătrân, care n-a dat niciodată cu șuriul, cum s-a lăudat toată viață, și, ajuns la bătrânețe, se visează într-o casă a lui, liniștit și crescând porumbei, dar care moare, în final, de glonțul jandarmilor, nu asigură, în chip convingător, contrapunctarea necesară și, poate, dorită de autor. Chiar ultima scenă, a morții bătrânului și a încercării disperate a lui Paraschiv de a scăpa de urmăritori, este echivocă, întrucât pare a aprecia la criminal setea de libertate: „Sticleții au pus mâna pe gagică. Pe manglitori n-au mai avut de unde să-i ia. Săriseră în curtea cârciumii și se strecuraseră pe lângă niște butoaie goale. De acolo au trecut maidanul spre groapă. I-au mirosit. Făcuseră moarte de om și nu i-au slăbit. [...] Gloanțele șuierau alături. Se înfigeau, fâșâind, în mâlul moale. [...]
Gheorghe căzu în genunchi.
- Ce-i, Treanță? se miră Paraschiv.
El râse numai. Avea o privire limpede, netulburată.
- Mă Gheorghe, ce-ai, mă?
- Uite, ia tu banii ăștia, și scoase din buzunarele nădragilor largi un pachet de hârtii. Voiam să-mi iau casa cu ei, știi tu, Paraschive, să fi crescut porumbei, ehe, ce bine-ar fi fost, că sunt ostenit, mi-ajunge...
Ochii îi înghețară. Paraschiv îl lăsă. Sergenții erau aproape. Roti privirile și văzu câinii.
Dulăii alergau spre rampă, liberi”.

Dar cartea nu se reduce la cele două planuri, ci își adaugă mai multe secvențe consubstanțiale, care întregesc imaginea vieții Cuțaridei. „Groapa” este, în acest sens, un roman caleidoscopic. De altminteri, în afară de Stere și, parțial, de Lina, prezentați în evoluția lor, ca și de banda de hoți, cu Bozoncea și Paraschiv și lupta lor pentru femeie și pentru putere, toate celelalte personaje sunt apariții episodice și, mai ales, statice. Dar alcătuiesc, laolaltă, imaginea panoramică a unui fragment de umanitate. Trecând peste cele deja amintite, „Truda” sau „Rudele lui Bică-Jumate”, alte secvențe aduc în lumină figuri noi, variate, pitorești, tragice sau comice. Așa este Sinefta, fata în aparență nevinovată, dar în realitate vicleană, de care se îndrăgostește până peste urechi, spre hazul celorlalți, hoțul Nicu-Piele; sau „Aia mică”, pe numele ei Veta, fata domnului Aristică Mârzu, de la Tramvaie, în sufletul căreia începe să înflorească iubirea pentru un medicinist pe care tatăl ei are ideea nefericită de a-l primi în gazdă, dar care se vindecă de micul ei bovarism, odată ce părintele sesizează primejdia și, dându-l afară pe student, pe ea o căsătorește cu un lucrător de la tramvaie. Un text cu valoarea unui excepțional reportaj, amintind de cele ale lui Geo Bogza din lumea tăbăcăriilor, este „Moartea lui Marin Pisică”, în care un parlagiu care la slujbă înjunghie animalele, iar în afara acesteia nu are inima să taie un pui, alintat de imaginea paradisiacă a unei armonii generale între oameni și animale, este ucis de un tăuraș. Se adaugă pitorescul „Nea Fane”, lucrătorul plin de umor de la morgă, client statornic al cârciumii lui Stere, frizerul Tilincă ori croitorul Gogu, a cărui moarte e deplânsă fals de nevastă; apoi pisicile și câinii mahalalei, aflați în Săptămâna Brânzei, copiii care bat maidanele și uneori le vând ponturi hoților, povestea senzațională și tragică a lăutarilor care, atacați în mijlocul zăpezilor de o haită de lupi, cântă ca să se apere, dar mor pe rând, cu excepția unuia singur; sau bătrânele bârfitoare care merg la spovedit ori ronțăie, primăvara, morcovii uneia dintre ele, bucuroase că au mai ieșit dintr-o iarnă. Și, în sfârșit, o poezie a anotimpurilor, a curgerii vremii, a lunecării gunoaielor, ori imaginea simbolică, màrqueziană, a lui Tudose, tăietorul de lemne, a cărui trecere prin mahala cu toporul pe umăr anunță moartea cuiva. Peste toate, epilogul vine să unească memorabil frânturile de viață și umbra lor în memorie: „ Peste salcâmii Cuțaridei treceau brabeții. Se lăsau stoluri-stoluri la rampă.
Grigore privea cerul fără culoare, adânc, străveziu. [...]
Se așezase pe un scăunel și privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau păsări. Bărbatul se gândea că iar începe treaba. Nu se schimba nimic din viața lui. Era mai bătrân și mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea în cap, dădea târcoale avutului primăriei, pe care-l păzea. Cine să vie aici, să fure niște mături? Nu mai apucase să strângă bani să-și ridice și el o casă. Câmpul Cuțaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Să se fi sculat morții, s-ar fi rătăcit prin mahala. Se tăiaseră străzi noi, se mai deschiseseră câteva prăvălii, unii nu mai erau, numai el și cu Aglaia nu se clintiseră de la rampă, acolo-și așteptau moartea...
Noaptea de primăvară, rece și înaltă, își aprinsese toate stelele. Aglaia tot mai bodogănea:
- Grigore, trece spărgătorul de lemne, tu nu-l auzi?
Bărbatul ascultă puțin și spuse dând din umeri:
- Þi se pare, crește iarba...”
Din această perspectivă, „Groapa” nu este în primul rând un roman social, ci, în cadrele lumii rotite caleidoscopic prin lumină și umbră și înscrisă între abject și sublim, tragic și pitoresc, prozaic și senzațional, un poem plin de savoare, dar și marcat de accente teziste, al condiției umane.
__________

Text difuzat pe postul Radio România Cultural, în cadrul emisiunii "Zări și etape. Orizonturi ale realismului românesc", sâmbătă, 17 oct. 2009, între orele 16-16:30, în lectura autorului. Lectura citatelor, actorul Costin Enache

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!