Era în sala cea mare, pe o masă rece și străină. Ar fi vrut să se ridice de acolo și să strige către cer: mă aude cineva, ce-ați făcut cu mine? I-a răspuns sec, ecoul... Ești dincolo, nu mai poți striga, de ce te agiți?
Se uita mut la el. Venise un individ în alb care a îndrăznit să-l atingă. Da, murise, murise și era singur, deasupra lui, deasupra omului care părea interesat să găsească ceva în capul lui...
Avusese momente de rătăcire în viața lui, dar nu uitase să trăiască frumos. Îi plăcuse să citescă și să scrie, iubise viața așa cum nimeni nu făcuse vreodată. Se ancorase în prezent și nu dădea voie niciunei dureri din trecut să-i tulbure liniștea. Se așeza la masa de scris și alerga pe străzi pline cu flori, printre oameni calzi și amabili, se așeza la mese curate, să soarbă o cafea alături de cei mai buni prieteni, trăncănind despre nimicuri importante. Ar fi vrut ca timpul să se oprească, să-și mute limbile de foc într-un alt univers, ar fi vrut să dea mâna cu fericirea și s-o păstreze pentru totdeauna...