agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-22 | [This text should be read in romana] |
În căutarea lor printre florile răului, dincolo de corola cărora un capăt de zare se presimte mereu(1), criticii s-au înțepat, adesea, în ghimpii binelui(2). Sub vraja aspră(3) a cuvintelor, Mircea Mihăieș dezvăluie luminozitatea lui Baudelaire, deschiderea înspre sublim. Poziția ambiguă de acrobat al neantului(4) care sfidează, în plin număr, starea de echilibru a fost exploatată la maxim: o perfectă stare de extaz și de oroare amestecate dau poeziei sale o plenitudine menținută ferm la limita unei sensibilități libere, o rarefiere, o sterilitate epuizante(5). Copil fiind, am simțit în suflet două sentimente contradictorii, oroarea vieții și extazul vieții este mărturisirea care-l apropie pe Baudelaire de familia sufletească a lui Bataille. Poetul trăiește sfâșiat între interdict și transgresiune, între angoasa pe care o induce prezentul și exuberanța insuflată de sentimentul neantului, adică tocmai în universul atât de minuțios descris de Bataille. E deci firesc să intervină în interpretările lui Sartre, pentru a le prelungi mai departe în filozofie și chiar psihanaliză, întru ocrotirea lui Baudelaire. Profunzimea sensului dat de scriitorul francez florilor răului frânge, prin coborâșul violent, majoritatea punților care s-au încercat peste abisul lumii poetului. Mă refer la cele construite prin exercițiul clasificării și încadrării în tipuri de viziune asupra lumii, dar și la cele întinse prin exercițiul delirului poetic.
Sartre stabileÈ™te un raport între Rău È™i poezie vrednic de interes È™i, pe alocuri, în legătură cu ghimpii binelui sesizaÈ›i È™i de MihăieÈ™: când poezia ia Răul ca obiect, cele două specii de creaÈ›ie cu răspundere limitată se îmbină È™i se reazemă una pe cealaltă, avem atunci o floare a Răului. ÃŽnsă crearea deliberată a Răului, adică greÈ™eala, este acceptarea È™i recunoaÈ™terea Binelui; ea îi aduce acestuia un omagiu È™i, botezându-se singură drept rea, mărturiseÈ™te că este relativă È™i derivată, că, fără Bine, nu ar exista. Bataille gândeÈ™te că omul se îndreaptă împotriva lui însuÈ™i în mod necesar È™i că nu se poate recunoaÈ™te, nu se poate iubi până la capăt, dacă nu este obiectul unei condamnări. Dacă această afirmaÈ›ie este o regulă, există È™i o excepÈ›ie care o întăreÈ™te: Salvador DalÃ. Și am intrat în subiectivul joc al conexiunilor dintre Baudelaire È™i Dalà datorită propoziÈ›iei rostită de primul: orice metaforă poartă mustăți. Pictorul È™i poetul doresc cu ardoare, deÈ™i cu finalitate diferită, imposibilul până la capăt. Ambii se află în incapacitatea de a depăși stadiul copilăriei. Sau în refuzul de a-l depăși. Sartre chiar defineÈ™te geniul ca fiind copilăria regăsită după voie. Dacă însă, observă el, copilul creÈ™te, își depășeÈ™te părinÈ›ii cu un cap È™i priveÈ™te pe deasupra lor, îi este lesne să vadă că în spatele lor nu există nimic. Nejustificat, nejustificabil(6) începe experienÈ›a teribilei libertăți. Care, dacă pentru Baudelaire înseamnă singurătate È™i neant, pentru Dalà este miracolul de fiecare zi. Pentru DalÃ, copilăria semnifică manifestarea excentricității geniului. Pentru Baudelaire, alegerea de a trăi în greÈ™eală(7). Bataille despică însă, minuÈ›ios cum îi stă în fire, problema acestei alegeri: S-a făcut în necunoÈ™tință de cauză? Nu-i decât o eroare deplorabilă? Dimpotrivă a avut loc din exces? Poate într-un mod mizerabil dar totuÈ™i decisiv? Mă întreb chiar: oare o asemenea alegere nu este, în esență, cea a poeziei? Nu este cea a omului? Baudelaire È™i Dalà sunt foarte aproape în vârtejul procesului creator dar nu È™i în zările în care acesta îi abandonează. Chiar dacă lipsa simpatiei față de personajele sale, o oarecare dimensiune filistină a personalității È™i încetineală a gândirii îl È›in mult departe de contemporanul Goya în actul creaÈ›iei, florile răului se deschid de minune pe fundaluri goyeÈ™ti. O dragoste, abstractizată pentru a mări sfera cuprinderii, emanată fără încetare din versurile poetului francez, întregeÈ™te tablourile pictorului spaniol. Ambii trec totul în contul Urâtului (Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate,/ Visează eÈ™afoduri fumând nepăsător - Au lecteur), al Răului, al florilor răului, care înainte de a naÈ™te poezie, nasc monÈ™tri(8), ca orice raÈ›iune bine adormită(9). Pe Baudelaire È™i Dalà îi apropie violenÈ›a, impetuozitatea procesului creator. Operele ambilor sunt sinteze catalizate de un ferment demoniac. Efortul de a pune în ordine haosul interior îi încadrează în acelaÈ™i tip de viziune asupra lumii. Peste nudul încordării, Dalà îmbracă însă haina de gală a nonÈ™alanÈ›ei. Dimpotrivă, Baudelaire È™i-l contemplă în faÈ›a oglinzii. Poate că se complace. Sau exploatează. Poate că din lene congenitală alege frigul descoperirii. Cei doi copii orgolioÈ™i, aparÈ›inând a două secole È™i a două curente diferite, progenituri ai unor familii spirituale înrudite prin sângele tumultuos al excesului de luciditate, alunecă în isterie È™i, ambii, o cultivă. Unul cu suferință È™i spaimă, celălalt cu desfătare È™i curaj. Spre deosebire de Baudelaire, Salvador Dalà i-a formulat existenÈ›ei, pe ton răspicat, un scop. Toate antenele È™i toate sondele sale au împânzit lumea supra/ È™i sub/terană întru captarea frumosului È™i valorizarea lui la maxim. Poate singurul geniu practic, cu siguranță cel mai încrezător în sine, È™i-a organizat o viață după bunul È™i indiscutabilul plac, adică himeric de reală(10). Poetul n-a reuÈ™it să scape din învâltoritul fluviu reversibil aflat între polii contradicÈ›iei, căzând pradă, prin comparaÈ›ie, unei vieÈ›i indubitabil himerice. Cosmogoniile lor, aflate sub semnul erotismului, sadismului, descompunerii È™i morbidității, pot fi încadrate, ambele, în tipul de viziune demoniac. Salvador Dalà reuÈ™eÈ™te să își stăpânească demonului interior, menÈ›inându-se în echilibru. Fiind urmată de victorie, lupta demoniacului echilibrat fortifică. El poate străluci în limitele lumii reale, se poate bucura de viaÈ›a de zi cu zi. Demoniacul echilibrat e indiferent la o anumită ordine existentă, cu atât mai mult cu cât geniul său îi permite să o privească de sus, ca pe un joc de puzzle. Lumea îi creează, în fapt, contextul genialității, aÈ™a că o adoră de vreme ce își adoră condiÈ›ia: Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată excesul de bani, de publicitate, de succes ori de popularitate nu mi-au provocat – nici măcar pentru un sfert de ceas - dorinÈ›a de a mă sinucide... Dimpotrivă, ador toate astea.(11). AtracÈ›ia È™i respingerea pe care le provoacă picturile sale confirmă lupta corp la corp cu demonul interior. Dar îl învinge cum înainte vreme complexele È™i frustrările copilăriei. Liviu Rusu îl încadrează pe Charles Baudelaire în categoria demoniacului expansiv. Ceea ce are în comun cu demoniacul echilibrat este intensitatea conflictului interior. ÃŽl deosebeÈ™te însă incapacitatea de a lua în stăpânire demonul lăuntric È™i, urmare a acestui fapt, rămâne pradă pasiunilor care ard sufletul È™i în mijlocul cărora se zbate cu disperare(12). ÃŽn timp ce Dalà și-a cunoscut duÈ™manul interior, anume al doilea eu al fratelui mort, inamicul lui Baudelaire a fost unul abstract, deci imposibil de stăpânit. Conflictul în care se află acesta din urmă e fără ieÈ™ire. Poetul este un pălmaÈ™ al iluziei(13), pictorul, stăpân al ei. Torturat de absenÈ›a sensului existenÈ›ei, Baudelaire trăieÈ™te continuu, la un pas de sufocare, în apele tulburi È™i misterioase ale propriilor profunzimi. Demonul său excesiv nu-i permite nici contemplarea unei lumi ideale, nici acordul cu lumea reală. […]ÃŽn acest infinit în plină fluctuaÈ›ie, nu-i rămâne decât un singur refugiu: gândul morÈ›ii(14). Este dintre acei fauri cu pecete de-osândă È™i de doliu cărora Moartea, ca un soare mai nou È™i mai fierbinte/ Le va deschide-n floare toÈ›i mugurii din minte (C’est que la Mort, planant comme un soleil nouveau,/ Fera s’epanouir les fleurs de leur cerveau!)(Moartea artiÈ™tilor). La 24 de ani, într-adevăr, Baudelaire are o tentativă de a forÈ›a înflorirea timpurie a mugurilor minÈ›ii, pentru accesarea nemărginirii care îl obsedează, îl smulge din lumea reală È™i îi domină viziunea. Pentru că realitatea imediată îndepărtează de esenÈ›a fiindului veritabil, se opune, neîncetat È™i neînclinat la compromisuri, ordinii ei aparente. ÃŽn timp ce Baudelaire preferă haina cenuÈ™ie a solidarității în suferință (O! cititor fățarnic, - tu, semenul meu, -frate!), Dalà adoră înfășurarea în nimbul singularității, opera lui fiind un strigăt al voinÈ›ei. Negarea Binelui, scrie Bataille, reprezintă în cazul poetului o negare a primatului zilei de mâine. Afirmarea Binelui, menÈ›inută simultan, îi relevă în mod regulat, È™i din nefericire (într-un chip blestemat), paradoxul clipei – paradox la care nu accedem decât evitându-l, care se derobează dacă încercăm să-l prindem(15). Bataille este È™i el de părere că blestemata poziÈ›ie a lui Baudelaire nu poate fi depășită, fiindcă încercarea de recuperare a fiinÈ›ei e o frază neîncheiată, un proces ce nu-È™i cunoaÈ™te sfârÈ™itul. Acest indomptabil dandy, neiertător, cu privirea la pândă(16), cu eleganta-i siluetă, cu morga lui de prinÈ› moÈ™tenitor, de prinÈ› È™i cerÈ™etor, de snob al spiritului, de călător exotic(17) È™i-a conceput poezia din ce în ce mai negativ, ca o perfectă tăcere a voinÈ›ei(18). (6), (7) Jean-Paul Sartre – Baudelaire (5), (15), (18) Georges Bataille – Literatura È™i răul (10), (11) Salvador Dalà – Jurnalul unui geniu (1), (2), (3), (4), (8), (9), (13), (16), (17) Mircea MihăieÈ™ – De veghe în oglindă (12), (14) Liviu Rusu – Eseu despre creaÈ›ia artistică |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy