Evident, intuiția este o funcție de intelect și informare. Dacă am dori să-i dăm acestei definiții o formă matematică, ar trebui să punem între aceste două valori semnul înmulțirii - adică intuiția este produsul intelectului și gradului de informare. În realitate această funcție poate fi mai complexă, dar odată ce intelectul îl putem aprecia doar arbitrar, neavând nici metoda, nici unitatea de măsură potrivită, suntem nevoiți să ne mărginim la afirmația inițială. Este nevoie de o anumită corelație între intelect și gradul de informare al acestuia, dar foarte important, decisiv chiar, este și caracterul acestei informații. O anumită persoană poate avea o intuiție foarte bună într-un domeniu care-i este familiar. Gradul de informare poate compensa într-o măsură oarecare insuficiența intelectuală și invers - un intelect strălucit intuiește adevărul cu mult mai repede, dispunând de o informație mai restrânsă. Pentru ceilalți, asemenea concluzii premature (din punctul lor de vedere), sunt aproape un miracol, o previziune.

Pentru persoana care a intuit un adevăr, aceasta nu este o prezicere, ci o concluzie, punctele de reper necesare fiind concluziile intermediare, pe care a reușit să le facă în baza informației avute. Deși calea poate să nu fie pavată până la capăt, având, eventual, și goluri informaționale, intelectul reușește să umple golurile cu ajutorul imaginației. Direcția de mișcare fiind determinată, se poate vedea și obiectul din capătul acestui vector cognitiv. Pentru aceasta, vorbind la figurat, este necesar să ridicăm ochii de la pietrele drumului și să urmărim cu privirea direcția lui. Ceea ce înseamnă că am făcut un salt calitativ, schimbând metoda de cercetare - pipăitul minuțios și pedant l-am înlocuit prin vedere, care ne informează despre obiectele mult mai îndepărtate, deși nu ne oferă prea multe detalii. Pipăitul, în acest caz, este gândirea logică, care ne permite studierea pas cu pas, concluzie cu concluzie, a unui obiect sau fenomen, respectând strictețea științifică (logică), iar vederea (intelectuală) este ceea ce numim noi intuiție.

În temeiul celor expuse mai sus, putem înțelege deja, care este diferența dintre concluzie și previziune - spre concluzie duce o cale logică neîntreruptă, pavată minuțios cu concluzii “elementare", adică evidente în baza celor cunoscute, iar spre previziune duce o cale logică fragmentară, cu goluri logice și informaționale. Evident, se poate întâmpla ca o previziune să fie greșită - vederea ne poate înșela, oferindu-ne un miraj în locul unui obiect real. Pipăitul, oricum, este mai sigur. În schimb câștigul pe care îl putem avea, folosind vederea, este cu mult mai mare. Este clar, că concluzia științifică se deosebește calitativ de ceea ce este numit "concluzie" în mod obișnuit. Multe domenii de activitate umană sunt atât de complexe, există atâtea goluri informaționale și mărimi necunoscute, încât gândirea logică este mereu însoțită de intuiție. În comerț sau în politică, spre exemplu, intuiția are o importanță foarte mare, dar nici informarea nu joacă un rol secundar, mărind cu mult șansele de izbândă.

Să analizăm un caz istoric concret - cazul Janne D'Arc. Este incontestabil, că această fetiță de 18 ani a avut o intuiție excepțională. Această țărancă franceză cunoștea foarte bine starea de spirit a țăranilor francezi, gradul de credibilitate pe care îl avea în rândurile lor religia, aspirațiile lor spre răzbunare și eliberare de sub jugul englez, credința lor nestrămutată într-un miracol care i-ar salva. Ea însăși era ca ei, nutrea aceleași speranțe și iluzii. În plus, Janne avea o fire romantică și exaltată, aflându-se la vârsta când aceste calități se manifestă în mod abuziv. Forța sa de convingere era un produs al naturii sale neordinare, în care intelectul strălucit se îmbina cu imaginația și energia efervescentă. Munca care se producea în rațiunea ei - concluziile și previziunile sale - căpătau imagini concrete, colorate de firea ei romantică și religioasă în cele mai vii culori. Când Janne își visa concluziile în imagini concrete și precise, știind exact ce are de făcut, ea nu spunea “am visat", ci "am avut o viziune", având ea-înseși credința nestrămutată în justețea acestei afirmații. În felul acesta, adolescenta de 18 ani Janne D'Arc a pus stăpânire pe sufletele țăranilor francezi, care au acceptat-o și au declarat-o sfântă (cu mult înaintea bisericii catolice), ridicându-se la lupta de eliberare națională. Intuiția sa extraordinară a dat greș o singură dată - greșeala fatală pentru care Janne a plătit cu viața.

Dar, să revenim la oițele noastre, cum spun francezii. Înainte de a face această paranteză lirică (și istorică), am vorbit despre faptul, că uneori metoda de gândire logică și consecventă este schimbată prin o alta, care ne poate oferi o lărgire bruscă a orizontului. Am numit această metodă intuiție. Spre deosebire de gândirea logică, care poate înainta doar pas cu pas, concluzie după concluzie, intuiția poate lega traiectoria punctată a căii care duce spre un adevăr printr-o linie imaginară, prelungind-o până la scopul jinduit. Gândirea logică este pentru noi un proces pe deplin conștientizat - el se desfășoară în conștiința noastră, noi îl urmărim pas cu pas, de aceea el nu produce asupra noastră impresia unui miracol.

Să mai analizăm un exemplu foarte semnificativ, deși e vorba despre niște situații și personaje imaginare - Sherlok Holmes și doctorul Watson. Dacă vă amintiți, Sherlok Holmes era înzestrat cu un dar deosebit, o intuiție care îl ajuta să descurce cele mai neobișnuite cazuri și crime pe baza unei informații fragmentare și insuficiente. Doctorul Watson era mereu surprins de ușurința cu care prietenul său dezlega cele mai grele enigme, ca mai apoi să rămână dezamăgit în urma explicațiilor primite. De fapt, Sherlok Holmes îi arăta doar punțile, pe care le construia peste abisurile informaționale, folosind vastele sale cunoștințe din diferite domenii, dar și imaginația sa vie. Totuși, previziunea înceta să mai fie un miracol, îndată ce era aruncat vălul de pe mecanismul acesteia. Dacă doctorul Watson ar fi putut urmări "în transmisiune directă" munca intelectuală care se producea în creierul lui Sherlok Holmes, dezlegarea enigmelor ar fi fost pentru el un lucru obișnuit de la bun început.

Cred că aici se ascunde răspunsul la întrebarea - de ce, totuși, intuiția ca fenomen produce asupra noastră impresia unui miracol? Faptul, că mecanismul acesteia rămâne ascuns de propria noastră conștiință, ne face să ne mirăm chiar și de propriile noastre revelații, pe care nu le putem conștientiza în deplină măsură.

Dar în organismul omenesc au loc o sumedenie de procese care nu sunt urmărite nemijlocit de conștiință, au loc independent de ea și nici nu i se supun măcar! Știm doar că majoritatea acestora sunt dirijate de creier. Știm, spre exemplu, că toate mișcările noastre sunt dirijate de creieraș, iar acesta este un lucru deloc simplu. Fără îndoială, că creierașul este un calculator foarte rapid și specializat pentru îndeplinirea acestei sarcini. Noi nu-l putem antrena în activitatea noastră intelectuală când am dori, spre exemplu, să facem niște calcule matematice. Altfel, presupun, am deveni cu toții niște calculatori fenomenali. (De altfel, asemenea calculatori există - nu-i ajută oare creierașul?) Totuși, nu este oare intuiția o mărturie a faptului, că creierașul nu ne lasă neajutorați când avem nevoie să prelucrăm rapid un mare volum de informație, furnizându-ne pe neobservate soluții gata, uneori paradoxale, alteori neașteptat de simple, "străfulgerări" geniale, care aruncă punți peste abisurile informaționale și extrapolează căile cunoașterii dincolo de locurile bătătiorite?

Din păcate, nu putem urmări "în transmisiune directă" lucrul acestui organ. Și iată-ne ajunși în locuri nebătătorite, unde sunt mai multe întrebări, decât răspunsuri. Dar cred că răspunsul la întrebarea de mai sus este afirmativ, și acest organ specializat, acest calculator rapid, ocupat fiind cu îndeplinirea funcțiilor sale, de asemenea participă și la procesul de gândire, comunicându-i calitate și strălucire.

Aș putea încheia aici speculațiile filozofice pe această temă, dar nu pot rezista ispitei să mai formulez câteva întrebări, care prezintă un mare interes. Natura este risipitoare, astfel încât ea și-a înzestrat creațiile cu mari potențe, care nu sunt niciodată realizate în plină măsură. Chiar rațiunea umană este un exemplu al acestei dărnicii exagerate, deoarece pentru supraviețuirea speciei ar fi fost suficiente mijloace cu mult mai modeste. De fapt, omul nici nu-și folosește rațiunea cu randamentul maxim, unele resurse rămânând întotdeauna nesolicitate. Presupun că și creierașul posedă unele rezerve nesolicitate, care depășesc necesitățile funcției sale de coordonator și dirijor al activității fizice a organismului uman. Cât de mari sunt aceste rezerve? Ce muncă adăugătoare, inutilă pentru funcțiile sale, îndeplinește acest organ "pentru propria lui plăcere", precum rațiunea mea, spre exemplu, este preocupată acum de aceste cugetări absolut nepractice, inutile pentru supraviețuirea mea ca individ? Este oare această activitate secretă asemănătoare cu munca intelectuală conștientizată a creierului? Nu supraviețuiesc oare în creierul uman două conștiințe separate, dintre care numai una are acces la suprafață, iar activitatea celeilalte rămâne ascunsă după o perdea netransparentă, manifestându-se doar arareori (în cazul când ne furnizează soluția unei probleme, spre exemplu)? Nu reprezintă oare această conștiință suplimentară acel "subconștient", pe care psihologia l-a intuit deja? Adică – nu este oare creierașul acel substrat material al subconștientului, căutarea căruia ar trebui să ne preocupe, deoarece o explicație trează, rațională, este întotdeauna mai bună decât una fantezistă, cu iz de mistică religioasă. Și nu va provoca oare evoluția acestui organ - creierașul - apariția unui conflict interior, când a doua personalitate din noi va dori să se manifeste nemijlocit, să acționeze independent, nemaifiind subordonată? Sau, nu ne putem aștepta la o viitoare răzvrătire? Un lucru este cert - dacă natura nu va reuși să mențină un echilibru, nu va găsi metoda pentru a împăca subconștientul evoluat cu conștiința, creând o simbioză satisfăcătoare, specia umană nu va supraviețui, ascensiunea sa terminându-se într-un acces de nebunie, de bifurcare a conștiinței. În caz contrar va lua naștere acel "supraom", la care aspirăm de multă vreme, și în care natura va realiza mecanismul comunicării efective dintre creier și creieraș, dintre conștient și subconștient, limbajul intern evoluat al Eu-lui uman. Acest mecanism cu limbajul său se prea poate că există deja într-o formă embrionară, dacă ne amintim că sesizăm uneori mesajele subconșientului în momentele când “gălăgia” provocată de creier în timpul activității sale este atenuată – în timpul cugetărilor profunde, când creierul se află într-o stare de somnolență aparentă (meditația ioga, spre exemplu), sau chiar în timpul somnului. Este probabil, ca visele să reprezinte astfel de mesaje, destul de stângace și neclare încă, din cauza imperfecțiunii limbajului de comunicare internă și al mecanismului respectiv. Probabil, creierașul, deocamdată, nu poate vorbi decât în imagini concrete, după cum scrisul a început de la pictogramă, care este imperfectă din cauza posibilelor interpretări greșite.

Nu în zadar oamenii sunt atât de preocupați să dezlege enigmele viselor din cele mai străvechi timpuri – ei simt că acestea au o semnificație concretă, conțin un mesaj confuz de la un subiect necunoscut. Mulțimea “necunoscutelor” care însoțesc acest fenomen a dat naștere la nenumărate speculații necontrolate de logică și rațiune, îmbrăcate în haina misticii oculte, care au hrănit și mai continuă să hrănească hoarde de șarlatani. Dar un lucru este cert – nimeni nu poate descifra mai bine decât noi-înșine aceste mesaje, căci noi deținem “cheia” experienței noastre individuale. Arareori doar ne pot ajuta cei care ne înconjoară, dacă posedă informația necesară. Uneori, într-adevăr, aceste mesaje ne pot fi de un folos real – sunt cunoscute cazuri, când rezolvarea unor probleme matematice, spre exemplu, le-au venit descoperitorilor în vis. Tot aici putem adăoga visele lui Janne D’Arc, care conțineau rezolvarea unor probleme politice sau militare, și pe care dânsa se pricepea să le descifreze. Neputând să se smulgă din mentalitatea epocii sale, un singur lucru îi scăpa – de unde vin aceste mesaje…

Cred, totuși, că evoluția ne va face o surpriză, pregătindu-ne pentru următorul salt calitativ, chiar dacă procentul de rebut biologic se va mări esențial, creșterea numărului cazurilor de "conștiință bifurcată" fiind indicele acestui proces. În rest, procesul se va săvârși pe neobservate, mai curând printr-o serie de mutații consecutive dispersate în timp, iar "mutanții" nu vor putea fi depistați decât doar după un singur indiciu - intelectul de excepție, genialitatea, sau o bifurcare a conștiinței congenitală. Deci nu cred într-un război dintre oameni și mutanți (subiect frecvent întâlnit în literatura de SF) - omenirea nu și-a nimicit nici odată în mod conștient personalitățile geniale, deși se întâmpla adeseori ca acestea să atragă asupra-și mânia contemporanilor. Dar un război "sfânt" împotriva mutanților este exclus. Adevăratul război se va da pe arena evoluției.