PROBLEMA SUFLETULUI LA PLOTIN

Sufletul, așa cum îl concepe Plotin, este o manifestare a unui suflet universal – emanația a treia în ordine ontologică. Problema entităților ontologice care se generează unele din altele – Binele suprem, generatorul Inteligenței, generatoarea Sufletului, - este o problemă ce poate fi rezolvată scurt. La fel cum lumina unei lumânări – exemplul provine din Cabbală – emană în jur fără să piardă din substanța sa, tot la fel, toate existențele până la forma cea mai de jos – materia – ce este produsă de sufletul universal la rândul ei, nu sunt altceva decât emanații ale principiului suprem care nu își împarte astfel deloc în lume substanța sa. Lumea este o creație din prea-plin însă consistența principiului suprem nu se face simțită în ea ; ea este fără să fie cu adevărat deși este cu toate acestea în adevăr. Acest fel antinomic transfigurat de a spune lucrurile este singura formă în care ele pot fi spuse. La fel sunt spuse lucrurile și în prima carte a Enneadei despre suflet, a IV-a. Sufletul personal este când divizibil după cele corporale – asta întrucât este oarecum amestecat cu corpul – și este când indivizibil după cele incorporale de care el ține mai degrabă – întrucât este cu totul separabil de corp. Enigma aceasta nu poate fi exprimată decât în termeni paradoxali, ceea ce ne amintește de antinomia transfigurată a lui Blaga. Dificultățile care provin din existența duală a sufletului personal – nevoit să fie când corporal, când incorporal – după cum este alcătuită și lumea din materie și spirit, sunt tratate în cărțile ce urmează. Pe noi ne interesează relația dintre suflet și corp și de aceea ne interesează relația dintre spirit și materie – ca să spunem așa.
La Platon știm cum stau lucrurile. In Phaidon, Platon așează în gura lui Socrate cele mai înălțătoare cuvinte despre suflet și despre neapartenența lui la lumea materială. Ca în Republica, sufletul se află în corp ca într-o temniță iar întreaga sa activitate pământească nu trebuie îndreptată decât pe calea realizării prin purificare a separației dintre suflet și ceea ce poartă toate relele – materia, corporalul. Silința filosofului, din Phaidon, nu este altceva decât o melete thanatou, o pregătire pentru moarte, pentru separație. Socrate aduce și argumente pentru detașabilitatea sufletului față de corp dintre care am aminti numai câteva : tot ce există se transformă în contrariul său iar atunci de ce nu s-ar transforma și moartea în viață la fel cum viața se transformă în moarte. De asemenea în Phaidon amintește Socrate de doctrina reminiscenței care este un teribil argument pentru preexistența sufletului într-o lume pură de la care pornind toate ideile de care se servește în lumea materială preexistă în el. De asemenea simplul sufletului îi demonstrază nemurirea căci numai ceea ce este compus poate fi dat pradă morții. De asemenea stăpânul corpului, mișcătorul corpului, cel ce se mișcă de la sine nu poate fi de esența celui mișcat și care este pasiv și inert. Cel viu prin excelență nu poate fi de natura celui mort, inert. De asemenea se stabilește de către Socrate faptul că valorile ca binele, frumosul, dreptul dacă există, ele nu pot exista într-o lume materială și cum sufletul și nu corpul se exersează în aceste valori rezultă că și el face parte, se mărturisește de la o lume incorporală, nematerială. Toate acestea la Platon. Să vedem cum stau lucrurile la Plotin. Să ne oprim asupra raportului dintre suflet și corp în Enneada a IV-a. Plotin se întreabă dacă sufletul este conținut de către corp căci dacă ar fi conținut de către corp atunci el ar avea o esență corporală. Tocmai asta și demonstrează că sufletul nu poate fi considerat ca un conținut al corpului ci lucrurile trebuie să stea mai degrabă invers, adică corpul să fie conținut de către suflet ceea ce ne amintește de anterioritatea sufletului față de materie – materia ca produs al spiritului așa cum o concepe Plotin. Materia nu preexistă ca la Platon, ea nu este eternă și nu reprezintă materia primă pentru realizarea actului. Materia survine abia în urma generării ei de către spirit. Astfel este salvată lumea de la imperfecțiune căci materie preexistentă înseamnă rău preexistent însă Plotin este un monist convins. Dar cum este salvată bunătatea lumii când însuși principiul generează răul? Răspunsul e simplu, răul, materia este o ocazionare a triumfului spiritului iar ea trebuie privită nu din perspectiva a ceva și mai jos decât ea ci ca pe o parte cea mai de jos a unui bine din regiuni superioare spre care acest jos își ațintește privirea. Toate tind, în lumea plotiniană spre înălțimile inteligibilului.
Să ne întoarcem la discuția de mai înainte : sufletul este conținut de către corp sau corpul este conținut de către suflet ? Iată ce spune textul : „Așadar nu trebuie spus deloc că vreuna din părțile sufletului sau că el în întregime s-ar afla într-un corp ca într-un loc. Căci locul este un conținător și el conține corpul care se află acolo unde este fiecare parte a lui, astfel încât el nu se află în întregime în fiecare loc. Însă sufletul nu este un corp și nu este conținut ci mai degrabă conținător.”
Corpul este divizibil și nu se poate afla decât prin părțile sale în loc, ceea ce contrazice faptul că locul ar fi unul singur de o consistență omogenă în toate părțile sale. De aceea corpul nu se află în întregime în fiecare loc la fel cum ar trebui să se afle sufletul dacă acesta ar fi conținutul său. Avem pe de-o parte divizibilitatea corpului și pe de altă parte indivizibilitatea sufletului. De aici rezultă că sufletul nu se află în corp. Plotin adaugă că mai degrabă corpul se găsește în suflet.
De asemenea, mergând în continuare pe textul lui Plotin, trebuie spus că „sufletul nu se află în corp ca într-un vas”. Observăm că se caută metafora cea mai potrivită care să exprime situarea sufletului față de corp. Iar faptul că sufletul nu se află în corp ca într-un vas se poate demonstra prin aceea că dacă s-ar afla ca într-un vas atunci nu s-ar putea amesteca pereții vasului (corpul) cu conținutul (sufletul) și corpul n-ar putea fi, prin acest amestec, astfel însuflețit. Nici prin contactul dintre vas și conținut nu se poate produce însuflețirea pentru că în acest contact s-ar pierde ceva din substanța sau natura sufletului (în migrațiune) către corp – ceea ce ar contrazice natura incoruptibilă a sufletului.
De asemenea, întâmpinându-i pe peripatetici, Plotin afirmă că sufletul nu se află în corp ca într-un subiect. Ce înseamnă că nu se află „ca într-un subiect”?
Înseamnă că nu se află ca o calitate aflată în subiect și asta pentru că dacă s-ar afla ca o calitate știm că acea calitate este indisociabil legată de subiect ori sufletul trebuie să respecte ideea separației de corp. De asemenea sufletul nu este nici o parte a unui întreg care ar fi corpul ceea ce este lesne de înțeles. Argumentația copiază stilul socratic aici. Tot așa nu este nici un întreg pentru părțile pe care le-ar compune corpul.
Trecând în alt registru – cel aristotelic – se spune că sufletul nu este nici forma pentru materia corporală căci forma este inseparabilă de materie și atunci cum s-ar explica dogma separabilității?!
De asemenea, amintindu-ne din nou de Phaidon, se spune că sufletul este stăpânul corpului în sensul că este mișcătorul prin excelență al corpului și de aceea nu s-ar putea afla în ceea ce este inert fără el.
Din toate acestea rezultă că sufletul este mai degrabă conținătorul corpului, pentru că trebuie să existe o relație între corp și suflet. Faptul că sufletul este cel care conține – am mai spus – demonstrează anterioritatea ontologică a sufletului ceea ce vrea, de altfel, să demonstreze și Plotin.
De asemenea se spune că sufletul nu este nici armonia corpului și aici se face atingere cu concepția pitagoreică și se face tangența tot cu Phaidonul lui Platon numai că venind cu alte argumente, mai solide și mai numeroase.
Cea mai abilă demonstrație, însă, este, pentru a ridica problema anteriorității ontologice a sufletului, este aceea despre unitatea de percepție. Aici merită să insistăm. Iată ce spune textul: „Căci nu un organ percepe nasul, altul ochii, ci același organ le percepe pe toate deodată. Iar dacă o calitate sensibilă intră prin ochi, alta prin auz, trebuie să existe ceva unic în care să se unească ambele.” Plotin dă exemplul unui chip. El nu este perceput mai înainte în ceea ce privește ochii, mai apoi în ceea ce privește nasul sau sprâncenele sau urechile. Nu, el este perceput în mod unitar și dintr-o dată. Dacă în percepție nu există diviziune atunci nu există diviziune nici în purtătorul percepției care este sufletul. Acest argument este puternic. Seamănă cu unitatea originar sintetică a apercepției a lui Kant și este unul din argumentele care nu au fost aduse până la Plotin.
Părăsind argumentele plotiniene trebuie să mai adăugăm un lucru important. Sufletul individual este nemuritor și în același timp omogen cu sufletul universal. Teoria reîncarnării este prezentă la Plotin ca și la Platon.
De asemenea trebuie menționat și faptul că sufletul individual poate lua contact cu sufletul universal și chiar mai mult, cu Inteligența noetică printr-o formă de cunoaștere ce depășește discursivul și se deschide spre intemporalul unde toate sunt una – lumea noetică. Această formă de comunicare mistică este „intuiția intelectuală” – sursa de speculație mistică a tuturor celor care i-au urmat lui Plotin, începând cu creștinii și terminând cu Schelling.
N-ar trebui omisă din acest scurt eseu influența filosofiei orientale. Vorbind despre suflet nu poți ignora că omogenitatea dintre sufletul individual și sufletul universal este similară filosofiei indiene a identității dintre atman și brahman. Similarități ar fi de menționat și la capitolul omologiei dintre microcosm și macrocosm, la Plotin și în filosofia indiană. Dar câte n-ar fi de adăugat aici! Ne mulțumim însă cu ce am spus anunțând totodată un studiu mai argumentat despre suflet la Plotin, cu referințe și cu o tratare exhaustivă a problemei. Prezentul eseu nu a fost decât o apropiere de problematica ce o implică în relație cu sufletul un gânditor sistematic cum este Plotin.