Orice inspirație purcede dintr-un dar al exagerării: lirismul - și întreaga lume a metaforei - ar fi numai o jalnică surescitare fără acea patimă care umflă cuvintele peste măsură. Când elementele sau dimensiunile cosmosului par prea reduse ca să slujească stărilor noastre drept termeni de comparație, poezia nu așteaptă - pentru a-și depăși stadiul de virtualitate și iminență - decât puțină claritate în emoțiile care o prefigurează și zămislesc. Orice inspirație adevărată țâșnește din anomalia unui suflet mai vast decât lumea. În incendiul verbal al unui Shakespeare și al unui Shellley simțim cenușa cuvintelor, cădere și iz al imposibilei demiuirgii. Vocabulele se încalecă între ele, ca și cum nici una n-ar putea ajunge la deplina dilatare lăuntrică: e hernia imaginii, ruptura transcendentă a unor biete cuvinte, născute din folosința zilnică și înălțate miraculos la altitudinea inimii. Adevărurile frumuseții se hrănesc cu exagerări care, în fața unui strop de analiză, se arată monstruoase și ridicole. Poezia: divagație cosmogonică a vocabularului. S-au combinat oare vreodată mai cu folos șarlatanismul și extazul? Minciuna - izvor de lacrimi! Iată impostura geniului și secretul artei. Nimicuri umflate până la cer; neverosimilul, generator de univers! Căci în orice geniu coexistă un mistificator și un Dumnezeu.