Am să vă iau mai pe departe ca să ajung la critica literară. O să plec ce la „O istorie critică a literaturii române” a lui Manolescu. Nu am citit-o dar am auzit de lipsa ei de unitate și mă întreb de ce să o fi publicat oare? L. Pițu explică destul de clar acest lucru (are o premoniție) prin nostalgia după vremea cînd cronica era rege și lege. Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să repet greșeala din prima zi de facultate cînd, bulucindu-mă pe scări, era cît pe ce să-l răstorn pe (re)numitul critic. Remarc doar dependența sa de anumite cercuri, în lunga tradiție a coteriilor literare de pe la noi.
Care ar fi poziția corectă pentru un critic ? Cea nondependentă. Este ca și cum, înconjurat de un cerc de cunoscuți, aș încerca să ridic o greutate aflată în afara cercului. Lectura se îngreunează dacă ieșim din centrul ei de greutate. Sigur că un critic poate argumenta nevoia de instrumente pentru a „ridica” o anumită operă. Doar că fiecare operă necesită instrumente specifice. Pe lîngă asta este clar că există (sau nu) afinități între personalitatea criticului și cea a autorului studiat. De aceea există critici specializați și tot de aceea unele persoane nevinovate ca elevii sau studenții trebuie să recurgă la asemenea autorități pentru a avea acces la autori mai îndepărtați ca personalitate, origine socială etc.
Tomurile de critică se aseamănă cu o gramadă de bălegar în care se mai află cîteva semințe fecunde laolaltă cu larve dăunătoare. În anumite situații criticul trebuie, ca și istoricul, să identifice semințele și să elimine larvele.
Dacă dezpănușăm analizele lui L. Pițu de artificiile lexicale ele ne relevă aceste semințe fără prea multe adaosuri. Critica literară se poate face și așa.
Din perspectiva unei „esențe” a operei fiecare text se poate propune ca un joc intelectual, ca o enigmă de dezlegat. Așa cum unii dezleagă cuvinte încrucișate criticul dezleagă o carte. Calea regală a criticii este „recunoașterea” modelului intenționat de autor. În acest proces de recunoaștere cel mai rafinat instrument de interpretare rămîne cogniția socială: capacitatea de anticipare a evoluției unei situații și a reacțiilor participanților. Fie că vorbim de „Luceafărul” sau de „Răscoala” fiecare text literar propune o situație sau mai multe situații în evoluție. În mod ideal fiecare cititor dispune de instrumente de interpretare chiar dacă nu poate întotdeauna să le verbalizeze.
Principalul defect al analizei literare din școală este că folosește aceleași instrumente pentru toate operele și își face un titlu de glorie din asta. Uniformizarea studiului literaturii este contraproductivă - ea oferă mijloace de evaluare obiectivă dar inhibă exact ce vrea să dezvolte – capacitatea de exprimare a elevului. Aceasta îl obligă să renunțe la exprimarea sa și să adopte un limbaj pe care îl pot numi, fără teamă, de lemn.
Nu exagerez prea tare cînd spun că studiul literaturii devine o sursă de alienare. Se creează un sistem artificial de putere la care individul trebuie să consimtă și prin care criticul devine un fel de dictator. De fapt, pentru orice text, autorul determină doar conținutul, durata și ritmul prelucrării informației depind de individ. Iar dacă asimilarea informației este personalizată nu este normal ca și reproducerea ei să fie ? Spre deosebire de testele grilă verificarea la literatură creează o grilă în chiar mintea elevului.
Propunerea mea constructivă este diagnosticul, fixarea unei opere prin cîteva caracteristici centrale, și ramificarea analizei plecînd din acest centru. Diagosticul acesta este unul veritabil nu tautologic.