Cînd apărea scandaloasa carte a lui Dan Brown, Codul lui Davinci, ca un cititor simplu și ca masterandă în domeniul literaturii, am trăit o uimitoare senzație de a nu înțelege nimic din tot iureșul acela de comentarii, politici de marketing și cinematografie, proteste religioase care se întîmplau în urbea Chișinăului. Însă mirarea mea nu era legată de cele întîmplate, ci de faptul că acea carte nu îmi aducea nimic nou, revoluționar, nimic senzațional și explicația o am mai jos.
Dan Brown îmi apărea ca unul dintre acei muzicieni care ia un proiect de operă, îl simplifică și îl lansează în domeniul muzicii ușoare. Isteria pe care o trăia lumea prin cartea și ecranizarea sa mă fascina prin faptul că îmi descoperea o lume care se purta aidoma unui om care în viața lui nu a mîncat mămăligă sau porumb fiert, dar se îneacă mîncînd pop-corn.
În 1988, cu 15 ani înaintea operei browniene, a apărut o altă carte, "Pendulul lui Foucault", cu un titlu la fel de încifrat ca însuși autorul ei, Umberto Eco. Scriitorul primea, pe bună dreptate, pentru ea Premiul Bancarella. Cartea propune același subiect încitant, marele complot al lumii, cu motive masonice și secrete universale. Dar lumea nu explodase, la Chișinău cred că, în afară de un cerc restrîns, nimeni nu știa de existența acestei cărți! De ce? Simplu – era grăunte de aur curat ce nu expandase în pop-corn. Era o carte elitistă ce rupea dinții lectorului. Citatistă, cu subînțelesuri echivoce, iată cum apare ea în fața celui ce o gustă, curat exercițiu al postmodernității computeriste. Iată de ce nu erau proteste, critici și vînzări basarabene, noi, mioriticii dintre Nistru și Prut încă nu puteam gusta un fenomen atît de codificat. Noi trăiam alte decodificări, căderi de cortine și regimuri.
Titlul romanului e inspirat de pendulul Foucault, pendul gravitațional, realizat de fizicianul francez Léon Foucault, care demonstrează că Pământul se învârte în jurul propriei axe și sugerează un proiect iluminist sau chiar de Iluminați de receptare a lumii. Cu o sumedenie de elemente de ocultism, cabala, alchimie și teorie a conspirației, cartea omoară din start pe cititorul neinițiat. E o carte pentru cei care au citit pînă la ea o duzină de alte cărți. Eram studentă la anul II cînd am găsit-o într-o bibliotecă sătească unde ajunse printr-un proiect moldo-român de achiziție a cărții. Mă intrigă titlul, o luai, eram prima care o deschidea, în satul nostru nu o citise încă nimeni... Peste o săptămînă am adus-o înapoi, necitită, așa cum aduci un copil la orfelinat, de unde l-ai luat cu o săptămînă în urmă. Nu înțelegeam nicio iotă. Deprinsă cu lecturile din autorii români și basarabeni, cu cei ai Antichității, Renașterii, Clasicismului, nu înțelegeam valoarea acestei cărți și atunci am negat-o, am declarat-o stupidă. Sancta simplicitas, ar fi strigat Umberto Eco, autorul cărții, semiotician, filosof, critic literar și romancier italian, ce aduce în opera sa un mister intelectual în care combină elemente de semiotică în cadrul ficțional, analiză biblică, studii medievale și teorie literară.
Peste doar doi ani, am citit cartea dintr-o răsuflare, gustam cu savoare, înghițeam ca o apucată ceea ce doi ani în urmă îmi părea îngrămădire de nume și date. De altfel și azi recomand această carte studenților de la Litere, dacă la finele studiilor nu o puteți înțelege – înseamnă că v-au scăpat multe în ceea ce privește formarea voastră ca filolog.
Cartea e și ironică, în sensul în care la finele ei te întrebi – există un complot universal, sau totul nu e decît rodul unei minți bolnav-fanteziste? Autorul îți sugerează foarte postmodern: „Dacă te temi de un complot, organizează-l, în felul acesta toți acei care ar putea adera la el, cad sub controlul tău.” Căutînd adevărul nu uita, spune el, că adevărul este anagrama unei anagrame.
Sacrul feminin prin care Brown stresase creștinii, apare la Eco mai calm și mai organic. Citez: „În timp ce eu deja mă lăsam în voia somnului, mă atinse pe un umăr. „Uitasem”, spuse ea, sunt însărcinată. Ar fi trebuit s-o ascult pe Lia. Vorbea cu înțelepciunea cuiva care știe unde se naște viața. Abătîndu-ne prin subteranele Agartthei, prin piramida lui Isis Dezvăluita noi intraserăm în Geburah, sefirahul teroarei, moment în care mînia se face simțită în lume. Nu mă lăsasem sedus, nici măcar pentru o clipă, de gîndul Sophiei. Spune Moise Cordovero că Femininul e la stînga, că toate direcțiile lui țin de Geburah... Afară numai daca bărbatul nu pune în lucrare aceste tendințe pentru a-și împodobi Mireasa și, îmblînzindu-le, nu le face să se îndrepte spre bine. Cum s-ar zice, orice dorință trebui să rămînă în propriile-i limite. Altfel Geburah devine Severitatea, aparența obscură, universul demonilor.”
Lia, o Sofie a lui Eco, anticipa personajul brownian feminin Sofia și o depășea prin latența sa omniprezentă, dar neagresivă ca element uman. Ea este înțelepciunea acestei lumi, ea explică gravitația fizică și spirituală a Pămîntului și Existenței: „Înăuntru în burtă, e bine, pentru că acolo crește copilul, ... și acolo coboară mîncarea bună și gustoasă, și de aceea sînt frumoase și importante peștera, ungherul ascuns, nișa, subteranul, și pînă și labirintul care-i făcut după chipul bunelor și sfintele noastre măruntaie, iar cînd cineva vrea să inventeze ceva important îl face să vină de acolo, pentru că de acolo ai venit și tu în ziua în care te-ai născut, iar fertilitatea e întotdeauna într-o gaură, în ceva care mai întîi putrezește și apoi, iacătă, un chinez mititel, un curmal, un baobab. Dar așa cum e adevărat ceea ce am spus mai înainte despre burtica mea, adevărate sînt amîndouă lucrurile, e bun josul și înlăuntrul, într-un sens, iar în altul e bun susul și ce-i afară, și n-are nicio legătură cu spiritul lui Mercur și cu contradicția universală.”
Personajul principal care descoperă un complot universal ajunge la finele cărții să nu fie sigur de descoperirea sa – există sau nu un dușman universal? Sau totul e o iluzie? Întrebarea e deschisă, o va închide Dan Brown, care va înțelege că acesta este succesul vânzării unei cărți. Însă la Umberto Eco primează că există Lia și ea este însărcinată, ea, cu pruncul în burtă, e Graalul, sacrul feminin constă în faptul că doar femeia deține taina perpetuării vieții, asta contează, restul e accesoriu, ea e axa în jurul căreia se învîrte Pămîntul bărbatului.
Azi, cînd lumea oscilează între Dan Brown și Sandra Brown în ceea ce privește citirea cărților, eu vă recomand o altă nișă – Umberto Eco, marele creator de babilonii livrești... Cînd muzica pop, literatura pop și pop-cornul sunt elementele unei culturi de masă, e bine să căutăm alternative complementare. Umberto Eco o oferă din plin!!!