....Dimineața de Februar, la vreo mie de ani după Khayyam, dimineață ce se repetă, ca una a Lumii ubicuu- prezentă,... trezit dintr-un vis secvențial amintit, îmi veni a scrie de poetul desăvârșitei simțiri omenești întru sacru, întru re- cunoaștere a sufletului, Omar Khayyam, scrib al esențelor, cel căruia i s-au închinat milioane de rostitori ai stihurilor sale, precum niște rugăciuni laice.... Dimineață în care auzi materia plângând, mugurii imprundet crăpând în scoarțele aproape pietrificate, cu foame de lumină și căldură...

A-l venera, este a-l iubi pentru unica sa artă de a concentra poțiunile magice ale cuvântului omenesc în aprindere și desprindere spre inefabilul mirajului : Sunt! Cogito, ergo sum ( sumum)!
Gânditor liber, ironizând mușcător „ zeloșii ipocriți” ai vremii lui, (și celor dintotdeauna, vai ! ) -Omar Khayyam ( bizară vocabula sumero-egipțiană Ka!), genialul poet – filosof nu sfidează Coranul, ci își zidește – „ pietre pentru templul său”, cum scria „ recent” Lucian Blaga, ctitorind prin poezie coloană făr-de-sfârșit a Singurătății și Boemei. Dacă în viziunea teosofiei orientale, dragostea era „ covor de carne al rugăciunii”, în poezia Inimii ce devine cupă pentru vinul roșu amețitor, leac de a suporta revelația... Fecioara Maria a sa este Miriam...Din același spațiu al lui Avraam ce se născu în Ur, în Chaldeea ( Balilonia)...!
Profetismul de sâmbure păgân are o superbie a Fiindului, a conștientizării existenței tragice prin aceea că venim și plecăm în și din lume fără vrerea proprie. Este un bocet – divinatoriu, din acel „ dintotdeauna” al Ființei trezite în lume, nefericită prin aceea că Știe că va muri.
În literatura română oarecum Ion Barbu îi corespunde, umbră scăzută, subțiratică, a Persanului... Matematicienii care se iubesc cu metafizica, nirvanică, prin interferente atingeri sinoptice la vizionarismul scientist: astronomie, filosofie, matematică, poieion....Se ivi în nordul Iranului de azi, la Nișapur,( O, Babilon!), în 1040 și se stinse cu lumină proprie de aproape- zeu, la 1124, acolo unde se și născuse. În acele vremuri, 84 de ani era o vârstă venerabilă, mai ales pentru gânditorul ce își arde etapele cu fervoarea și riscând nebunia „ bolii de origine divină”...Dar nu! Khayyam Omar Hakym își scrie evanghelia ritmată cumva divinatoriu- mantramic a Catrenelor lui, ecleziast al ecoului cel originar al Sumerului, incantatoriu, alinător, vindecător și unei vieți grăbind în legendar încă de când umbla printre semenii săi, considerat ca și Mesia, „ Învățătorul”. La 17 ani era cunoscător al filosofiei, matematicii, istoriei, teologiei musulmane....Potirul catrenului său cuprinde cumva ezoteric, substanțele extrase astfel, prin cunoaștere, inima lui este însă Ulciorul.
Erudiția se contoăpește cu inocența „ paradisiacă”, a umirii- mirării, a percepției realului ca o dimensiune a maieuticii sacre. Catrelele au un „ înveliș” , un halou semantic ce rezistă și prin traduceri, iradiant, empatic, rezonant.
Avea disciploi așa cum aveau în Elada marii înțelepți. Este prototipul semizeului.
Citi hărțile stelare, la Observatorul din Merv, fu ocrotit de șahul Malik... Cum sună de ciudat, vizirul Mulk îi acodrase o PENSIE – anume de 1200 minkali pe an....
Nimic mai fascinant între viețile poeților lumii, decât a acestui gigant. Sigur, pe meridianele lumii, vom recunoaște stranii ( dar nu prea...), analogii ale vieții, arderii și morții marelui poet- gânditor-savant.
Ecoul al acestui arhetip, în fond, ne este Eminescu, dar iată cum „ răsună” Khayam, cu un mileniu în urma-i :
„ În cercul existenței noi prea târziu venim
Și coborâm pe scara-i în luptă mult prea grea,
Când viața nu ne trece precum noi o dorim
De s-ar sfârși, mai bine, suntem sătuio de ea”!
Sau :
„ Privind atâtea rele sub bolta ce se-nvârte
Privind la lumea care de prieteni s-a golit,
Cât timp poți fi tu însuți, ce-o fi, să nu te-ncânte,
La ieri nu te întoarce, „ azi” trebuie trăit”.

Inegalabilă viziune a continuumului spațiu- timp, a „ eternului Acum”, perenitate a revelației.
Aici se conciliază Religi cu Știința, la vârful cugetului uman.
Aici suntem în paideuma Mundi, dincolo și dincoace de precesiunile cosmice manifeste și în spiritul, în Ființa omenescului dintotdeauna. Vălul Maja este spintecat ca o catapeteasmă prin care Sacrul coboară în Profan, spre a-l reînălța.
„ Îndulcit cu dor de moarte „ ...( Eminescu). Dor de Viață eternă....
Iată Oximoron-ul cum saltă peste Condiție !

Nu e temere, spaimă de iminența muririi, prin aceea că trăpim murind, neh ? Ci, la înalt vârf al flăcării, conștientizarea în Acum-ul etern, a durerii, suferinței însăși Naturii, laboratorul genezei perpetue...strigăt amețit de eter al Viului ce se ramifică din Arborele Vieții, cel migrator, în conexiuni amintindu-ne revelațiile lui Enoh, cel călătorind la îngeri.
Khazzam acuză, reproșează imperfecțiunea existenței umanului într-o dimensiune a „ alungării” scarate din paradeisos-ul originar...Luciferic este Poetul dintotdeauna, „ nemuritor și rece „ ( Eminescu, idem). Descins din imemorial, din atemporal, limitat în durata existenței esențial – tragice, cum dixit D.D. Roșca.)
Ne reîntâlnim cum smeritul ce sunt acum, în Acum, după visul sus- invocat, cu Sinele Lumii.
El este Cartea Înnoirilor( Norooz Nameh) ....ce dăruită a fost sufletului în trecerea-i prin întrupări.
El este Noi. Ardere și curgere, văzduh și poate Duh.
„ În focul care arde de-ar fi doar unul demn,
Și arderea s-ar face mult mai ușor atunci;
E cel mai rău în viață din câte faci s-ajungi
Să te unești cu-acela ce știi că e nedemn”

Doamne, oare la ce să mai scrie , repetând axiomaticul, nenumărații poeți de după Khayyam ?
Întrebarea ne dăinuie, Aina- Daina:

„ În acest cerc al lumii cum s-a născut mișcarea?
Că început nu este și nici sfârșit, iar starea
Aceasta nimeni n-o știe, e mister
Din ce loc e Venirea și-nspre ce loc plecarea”?
* Date și traduceri Geo Olteanu

Eugen EVU, ROMANIA, 2010