lasati copiii in ale lor
eseu [ ]
ghimpele desfatator
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de sanda dan ion [danis ]
2010-02-21 | |

Lăsați copiii în ale lor
moto: fiecare om e un univers ce se naște și moare odata cu acesta, sub fiecare piatră funerară e înmormântă istoria umanității. Heinrich Heine

GHIMPELE DASFATATOR
La priveghi oamenii realizează efemerul vieții, câteva ore, așa mai mult de politețe și din tendința de a imita, căci toți de pe acolo privesc în pământ, mai apoi uită, ducă-se, morții cu morții, cei vii cu cei vii, cât o merge, rămân copiii...
Sunt și buni copiii ăștia că prin ei oamenii își justifică lăcomia.
Oricare afirmă că nu pentru el adună,ci pentru copii... Când ai devenit părinte gata de-acum, ai grijă de copii, și încă cum, deși nu te alegi cu cine știe ce în afară de amuzament, căci cum să nu te amuzi... face parte din ritual și e răsplata naturii...
Să le povestești copiilor cum ii ștergeai, că nu erau ca acum pempărși cu arici, chestii, pudriere Jonson să dea pufuri când apeși.
Nu erau prosoape pentru nou născuți, șervețele umede, hârtie Zeva Softis sau altele.
Tamponai trăgând finuț cu tifonul opărit, împăturit ca foietajul trigonului, și nu cu hârtie igienică, ca să nu rămână celuloză în cutele pielii.
Dădeai și cu pudră de talc luată la vrac din comerțul socialist, marca Mugurel, pusă în presărătoarea de zahăr praf, sau, ingenios, în strecurătoare- cum pudrezi plăcinta-n tavă, sau direct din căușul palmei, în ploaie, ca mălaiul la mămăliga pripită.
Cum sa nu pudrezi locul?
Cum sa nu-ti bagi pupătoarea intre bulanele grăsuțe și încutate ca la madonele din tablourile lui Raffaello Sanzio, umflate neuniform ca niște caltaboși.
Cum sa nu morfolesti până la rădăcina lor, și, mai ales la fetite, și pe creștetul vrăbiuței, și cum sa nu se zvârcoleasca de să zguduie pătuțul cu zăbrelele care coborau prin glisare,
fasonate de tine la abric și lăsate așa lemn natur că ziceai că baițul și șelacul ar fi toxice.
Cum sa nu le iei la mozolit popoul flaușat ca petala.
Cum să nu le oferi totul copiilor, și cum să nu vii acasă încărcat?
Ce daca acum sunt expeditivi si destoinici, chiar peste așteptări?!...
Ce daca nu se sfiesc să te trimită una două în trecutul din care provii...
Mai auzeai de la cei hârșiți de viață, dar te strâmbai, ce sa stie ei... si cine dracu să bage la cap, ridicăm din umeri și atât, căci și aici e un șmen de la stăpânirea divină- mintea omului e făcută să nu priceapă până când nu devine de e prea târziu. Pricep mulți dar după ce timpul lor se va fi scurs.
Totuși, decât să ai nevastă stearpă de la lipsa de ovulație, sau tu să fii azoospermic, adică să nu ai spermatozoizi unde trebuie să îi ai, de la vreo a mărâtă de carență de vitamina A, E și B, sau să ai vreo înfundare ceva, sau eventual aminitiri de la anumiți camarazi... de ai tăi- gonococii, sau să fi rămas holtei de la vreo castrare în scop terapeutic ceva, sau că ți-ar lipsi testiculele din născare, și să treci în lumea ceea fără să lași nimic aici deasupra, mai bine e să te înțepi chinuindu-te să crești copii.
Luăm ghimpe pe rând crescând copii, și intră uns în noi, nu numai că nu doare ci e chiar desfătător.
Iubirea pentru ei ne ține în viață... căci pentru a le sluji trebuie să fim vii...
Nu apar ca stafii mânioase ce trec prin pereți. Nu ne ies din piept și nu ni se lipesc de grumaz precum Alienii, dar se hrănesc din trupul nostru întocmai ca aceștia, și noi ne bucurăm când au poftă de mâncare...
Alergăm, și cu ce bruma câștigăm le îmbunătățim lor ’’dieta’’, mai puțin pentru noi înșine și mai mult pentru ei susținând că îi iubim.
Așa e în firescul vieții- să îi iubim, adică... să le fim aserviți, și să le răbdăm lipsa de discernamânt și bizareriile vârstei lor.
Ei sunt veriga ce duce viața mai departe, în virtutea acestui scop suntem mânați de instinctul sădit atât de profund în noi, și fără de care nici nu am rezista, mai ales că acest instinct poartă nume frumos, îl numim dragoste părintească.
Îi iubim de nu se poate, indiferent de unde ar veni această iubire.
Pot să ne spună că umblă prin baruri rău famate, și beau acolo, că fumează iarbă, că iau în venă.
E posibil orice, căci omul poate să spună în glumă ce încă nu îndrăznește să spună serios.
Chit că nu ai dus o viață ușoară, acum după ce te-ai străduit să îi crești pe copii în confort, și să-i rostuiești, ce să mai faci analogii și asociații de idei, și să le povestești cât de greu se câștiga banul, și cum a fost cu credința ta prostească că te vor prețui cum se cuvine și că vor înțelege și ei frământările tale și viața...
Da, înțeleg, mult mai mult decât s-ar crede, însă cumva într-alt-fel.
Au crescut copiii și cresc necontenit, și toată viața înveți ce nici prin cap nu ti-a trecut atunci când erai topit de dragul lor.
Degeaba mai încercăm acum să-i îndoctrinăm noi ca părinți cu obsesiile noastre ’’fosilizate’’ și ’’dinozaurizate’’, că era cum era...
Patima noastră de a căuta explicații la tot le provoacă plictis.
Deși sunt derutați de ce li se întâmplă s-au săturat să le tot spui ce, când, și cum să facă, și să îi consideri tot timpul prea ușuratici și prea mici pentru a lua viața în piept și a înfrunta lumea.
Deși poartă același patronim cu noi, sunt cumplit de orgolioși și impulsivi, poate și deoarece au crescut destul și și-au dat și ei seama că viața chiar nu e o joacă, ci că li s-a înfățișat deja aspru.
-Or fi supărați că le-a venit deja vremea când trebuie să fie responsabili?
Sunt de fapt exact exact cum eram și noi cândva, și trăiesc pur și simplu într-o lume nouă, a lor, cu pasiunea și patosul oricărui început.
Si, repezindu-ne, cu cruzimea de rigoare, ne mai îndreaptă ochii spre realitate; a lor, nu a noastră... Degeaba ne otrăvim singuri existența și de amărăciune ne învinețim la față ca nămolul sapropelic din turbăria de la Venus, ce razbate de acolo de jos de sub zona sudetă a litoralului românesc, datorită acelei fierberi din adâncuri, cu care iși dau oamenii pe trup, convinși că le face bine.
În percepția lor apărem chiar ca ăia unși pe față, ocolind ochii și gura.
Ne comportăm și arătăm chiar ca niște clauni .
Degeaba ne facem griji pentru ei și ni-i deplângem, și vrem să fim de ajutor cu vorbă bună sau rugăminți fierbinți.
Ne iese o smiorcăială, așa-s în stare să zică.
Că uneori nu ne reped ci doar ne privesc cu îngăduință... pare a fi apogeul chinului lor de a ne suporta...

VIAÞA NU ESTE UN CLIP CI UN FILM DE LUNG METRAJ

Ei trăiesc altfel, ca într-un răstimp de stagiatură, cum era în Germania în lagărele de tranzit, unde, ca transfug, înainte de a-ți oferi oficial azil politic pe baza că erai persecutat la tine în țară de către regimul comunist, mai dura până îți începeai viața reală, când te repartizau în vrun oraș, la un loc de muncă, în noua ta patrie; îți notau calificarea și, te puneau la… fezandat și 6 luni, timp în care nu aveai de făcut cine știe ce judecăți sau planuri că erai la cheremul lor, și supus unei serii de interviuri. Trebuia să frecventezi lecțiile de germană, si în rest te lăsau să fii tu însuți, și să te plimbi toată ziulica, pentru a te integra la nivel de percepție brută, exact cum vrea orice tânăr… Acest răstimp corespunde la noi în țară, unora de acum, și se prelungește la unii din ei muult de tot. Altă lume altă viață.
Câte un adolescent rebleg spune în zilele noastre cu toată seriozitatea că nici nu vrea să trăiască mai mult de 35 ani. Și ce? treaba lui! Însă... Tulburându-și singuri viața precum rața propria apă, pe unii copii mai plăpânzi din fire, incapabili să își gestioneze eșecurile- cu bietele lor trupuri doborâte de propriul libertinaj, și uneori chiar de către propriile izbânzi plătite scump prin muncă extenuantă, vătămătoare, surmenați, ce umblă pe la alieniști și ajung să se îndoape cu antidepresive puternice- Prozac, când e chiar grav, ajung să se taie cu lama, sau să se urce pe parapet și să își dea drumu-n gol, mult prea devreme, ni-i smulge de lângă noi, cu ghearele ei sinistre, moartea. Ne naștem pe rând dar murim pe sărite. Ce să facem, rămânem cu capu-n mâini. Căci individualitatea are uneori un preț imens.
Niciun părinte nu poate trăi în locul copilului și nu și-l poate apăra de demonii ce parcă-l bântuie în cap, căci viața nu e scurtă cât un clip publicitar, ci e o telenovelă în regulă presărată și cu tot felul de răsturnări de situație ca în comediile bulevardiere.
Fiecare e alt om, in-imitabil, ce nu încetează a fi diferit și unic în șablonul minții lui, și din afară nu îl poți ajuta, căci disprețuiește curgerea egală a vieții.
Tânăr fiind, are propriile aspirații, oneste uneori, dar și pe spurcatu-n el, ce-l îndeamnă la decizii pripite, căci asta e o formă de a-și manifesta libertatea.
Vrea, și tre-bu-ie să ajungă să își trăiască propria lui viață și propriul noroc, și de unul singur,
cum dorește el, altundeva decât părinții, și nu continuând felul vieții lor, ci altfel decât ei, ne prestabilit, și chiar la risc, și astfel își manifestă celălalt atribut uman, unicitatea, ce, din păcate, prost înțeleasă, dă un paradox sinistru: fiecare e cum vrea el ca în forma brută a civilizației nu cum trebuie să fie- în forma ei elevată de astăzi. Dar poate așa o fi filmul până la capăt.

COPIII VAMPIRI
Ar fi bună comunicarea electronică, deoarece nu mai răgușești de la țipat, însă mailul nu și-l deschid, sau daca primesc vrunul mânios dau delete. Dacă îi surprinzi online clănțăni tastatura ca ciocănitoarea de faci scurtă la mână, și nici nu citesc că au multimessul activat și sunt ocupați cu dăia de vârsta lor, și pe tine te aburesc din când în când cu o reacție echivocă- îți trimit câte un zâmbăreț galben... Scuteș!... Când mai dau și pe acasă, nu mai ai cui ține dojeni ample, cumva cu obiectivul ascuns de a tatona, înșirând cauze cu efecte logice, încercând să nimerești chiar pe ceea ce îi sperie, fiindcă pare că nu îi sperie nimic. Temele profunde îi plictisesc, și nu ai decât să treci repede la banalități. Dacă ai ambiția totuși să le menții atenția mai mult de câteva minute trebuie să te schimonosești, și să le pocnești din degete pe lângă tâmple, cum faci cu sugarul când îi scuturi zornăitoarea. Trebuie să le expui limpede și concis, și să le servești rapid niște concentrat de beșteleală, doar așa de-aiurea, să-ți faci singur sânge rău. Nu au timp să lungești vorba. Le sună telefonul și deja îți întorc spatele, le e somn, le e urgent... Dealtfel nici nu mai e când, căci după amiază când vii tu după o zi de muncă plicticoasă și obositoare, după ce iei în gură ceva cazi frânt de adormi pe traiectorie ca soldatul sleit de instrucția de front. Spre seară când tu faci iarași ochi ei vor fi ieșit deja, la terase, unde se lasă cu bairame ce se întind până târziu în noapte. În timp ce tu ți-ai redus expunerea în sociatate, ei sunt pe maximum, pierd nopți, au program ca de vampiri și dimineața dorm târziu, dar nu îndrăznești să îi zgâlțâi, și te consolezi că însăși Hitler avea acest obicei, să doarmă până la amiază, chiar în toiul războiului, și nici pe el nu îndrăznea nimeni să îl zgâlțâie. Cine știe poate de asta a și luat ciomăgeala cuvenită, cum vor păți și ei… Își văd prietenii din orașul natal numai la ceas de noapte, să-și reîntărească relațiile și să mențină vie prietenia în cadrul căreia își cultivă autosuficiența și curajul de a ne trata cu fundul pe noi cei expirați. În ziua următoare iar nu poți să le tragi vreo săpuneală, că ei, deoarece au dormit până după amiază, s-a făcut deja târziu și se dopănesc iarăși și te uiți pe vizor în urma lor.
În we stau treji numai în arșița din cluburi, unde nu mai e la modă cuplul deja stabilit, și pe unde, amestecați cu dăștia asemănători lor, obișnuiți de mici cu alcoolul, se mână unii pe alții cum se împing bilele de biliard lovindu-se pe masa de joc, fac adevărate orgii să-și împrăștie anxietatea... Acum, patronii de cluburi fac și ei parte din strânsură, căci sunt de vârstă tânără, adică tot de ai lor... sunt relaxați și excentrici cu mintea deschisă... la orice idee venită din nesațul porceasc după câștig, și sub influența hașișulu, sau a alcoolului.
Fac totul pentru a-i ademeni și fideliza, să vină iar și iar. Pe de o parte clubării trag voluntar pe nas, mănâncă droguri sau se înțeapă.
Pe de alta, patronii investesc și ei în ceva marfă și dozat mai light le pun în băuturi la blat, să îi facă să se simtă demențial, adică chiar demenți.
Sunt aduși în asemenea stare încât îi iubesc pe toți din jur, și se bâțâie, si dau din cap și după ce părăsesc incinta.
Se duc ca fluturii spre lampă iar și iar să se zbănțuiască cu limba scoasă, acolo unul cu altul, căci imitarea e eroarea înăscută a tinereții. Contează pentru ei doar jocul de lumini ce le ia ochii, și muzica ce le izbește în timpane de îi zgâlțâie ca la convulsii.

PILDA LUI BUDA PENTRU COPIII CEI BUNI

Nici cei care sunt ursiți cinstei și integrității nu ne aduc mereu bucurie.
Acum când e greu să ai un serviciu permanent, schimbă joburile după felul celor fără căpătâi din socialism, cărora, de chiulangii, nu le plăcea să ponteze cartela zi de zi la poarta uzinei, și de vagabonzi nu prindeau rădăcini într-un loc anume, deși acum, chiar dacă le ’’plac’’ schimbările, nu e numai vina lor în totalitate, ci și a sistemului ticălos...
Unii prea se ignoră pe sine și se lasă ispitiți de câștig, muncesc cu acea râvnă de întrece orice înțelegere, până îi ajunge epuizarea aceea periculoasă, venită încetul cu încetul. Chipul cenușiu de osteneală, lipsa strălucirii din ochi trădează epuizarea lor fizică și psihică, și că sunt sleiți de puteri.
Aceștia, bunii, sunt tot de ai noștri, și ne bucurăm să-i vedem mândri, dar iarăși e rău, căci se iluzioneaza că lumea ar sta in loc de ei. Disprețuiesc drumul mai lesnicios că se consideră profesioniști în ceeace fac, dar le vezi chipurile chinuite, că au parte de muncă extenuantă. Așa, unii nici nu mai știu în câte să se împartă, că sunt și dăștia, îi vezi semeți de să răstoarne lumea, apoi uneori, blegiți, cum pică din picioare. Sunt plătiți foarte bine însă exploatați cu cruzime.
La până în patruzeci de ani sunt deja uzați. Multinaționalele și băncile nici nu mai angajează în posturi importante peste această vârstă, ba dimpotrivă, le ticluiesc debarcarea. Budda, pe patul de moarte a zis: ’’Tot ce e viu e trecător, străduiți-vă conștient…’’
Degeaba!… sunt prea informați să-i mai poți uimi...
Deși nu au auzit vreodată anumite lucruri au abilitatea să dea impresia că le știu.
E frustrant să nu mai poți să-l înveți nimic pe copilul tău, și că trebuie să îți alegi cuvintele cu grijă, fiindcă, cum să îi răpești magia tinereții?...

NU AI VOIE SÃ BLESTEMI
Daca sugerezi părintește moderația ca o igienă a muncii, că trebuie să își folosească cu chibzuială energia, ’’că nimeni nu împărățește pământul’’, e ca și cum ai vorbi singur, precum Cristos în deșert. Dacă îi întrebi cum stau cu sănătatea îți răspund în dodii: ’’e, pastile pentru una, pentru alta, dar asta e, e la modă!…’’
Îți mai rămâne umilința să-ți iscodești copiii, și vezi clar cum mocnește în ei neliniștea, dar te uluiește forța contra-argumentelor lor.
Când constați că în we dorm ca șopârla, o oră pe noapte, și în decursul săptămânii 5-6 degeaba încerci ironii de doi bani: ,,măă, vă v-or plăti ăia pe acolo dar vă și snopesc de muncă’’
Te dau frumușel la’ntors: ,,E taman pe dos, ne-or munci ei dar ne și plătesc!...’’
Nu cârmesc cu nici un chip după noi, dimpotrivă, ne forțează să acceptăm ceea ce este chiar inacceptabil... Ne silesc să îi lăsăm în drumul lor greu și uneori nesigur. Deși când și când, dacă depășim măsura… sunt chiar haini, ei ne cruță cumva, inconștient sau nu, căci ținând morțiș să le aparțină alegerile, făcute eventual greșit, nu ne păgubesc împovărându-ne, căci răspunderea și regretele ar trebui să le revină numai lor, astfel noi ne având niciun amestec ne-am putea vedea nestingheriți de viața noastră.
Pare ușor dar nu e. Nu putem pur și simplu să îi lăsăm în plata Domnului.
Noi forțăm în neștire să ținem trecutul în prezent, și să participăm la viața lor.
Participăm, cum nu, că ei ne folosesc să... își exerseze pe noi spiritul de dispută.
Fiecare aparține timpului lui, și războiul se duce cu forțe inegale și de natură diferită.
Noi ’’bătrânii’’ suntem mai câini, îndurăm mai ușor lovituri, și... nu ar trebui ghilimele dar cine să poată chiar să se recunoască bătrân.
Suntem clar mai strong, măcar deoarece noi operăm și cu certitudini, căă le-am cam făcut pe toate, și nu trebuie să mai dovedim nimic. Certitudinea succesului constă cel puțin în faptul că i-am făcut pe ei oameni.
Însumăm în noi în unele cazuri două vieți de ale lor, deci am avut timp să vedem și efectele unor decizii proaste. Suntem mai așezați la minte, am învățat și multe șmecherii, și ne-am curvit.
Ei operează deocamdată cu himere- cu incertitudini, în provizorat și căutări, și ar fi chiar o cruzime să le atragi atenția, căci nu ar mai putea trăi ''știind'' că planeaza asupra lor spectrul degradării și al morții, și că orice bucurie se va schimba-n mâhnire, și că viața se arată frumoasă dar e putredă’n conținut. E firesc să țină la visurile lor. E tot ce au. Cum să nu îi lași să se delimiteze cu îngâmfare de tine, expiratul? Nu ai voie nici să le spui așa pe șleau că: ’’o să vadă ei’’, ’’o să își bea și ei amarul deoarece viața are ac de cojocul fiecărui tânăr’’, că se cheamă cumva că-i blestemi.

CARIERELE PÃRINÞILOR, VAI CE EMOÞIONANT…

E firesc și să ne nege, căci altfel ar fi cumplit de greu să ne suporte ifoseele de așa ziși învingători… Astfel s-ar simți umbriți și ar trăi compătimindu-se.
Așadar, e binevenită această ’’capacitate’’ de a ignora succesele noastre palpabile, și de a ni le considera perimate.
Chit că o fac mai discret așa, chiar nu se pot abține a zâmbi când e vorba de carierele părinților...
Victor Rebengiuc e un talent uriaș, totuși băiatul lui îl critica pe acasă că nu a jucat bine în vreun spectacol.
-S-a făcut arhitect și e dus afară! -Biine că a plecat!... a zis tatăl în direct, mai în glumă mai în serios.
Sfidând cu îndârjire părinții, Băiatul lui Octavian Cotescu s-a călugărit la muntele Atos, și al lui Mircea Albulescu lucra cândva mecanică auto.
Ducu Darie, băiatul lui Iurie, probabil că se uită la filmele tatălui lui ca la dalea cu proști...
Ãsta tânăru’ e șarmant ca și Goran Bregovic, deși nu are chică de depeșist, și nu apare în veston de camuflaj ca acesta.
Ducu are alte semne de autenticitate, trei rânduri de cercei pe lobul urechii, și apare la teve cu fes tricotat grafic cu gofraj, nu negru uni două pe față două pe dos, ca al lui Băsescu, însă tot de la Armani.
Vorbește clar și graseiază dulce-baritonal, are discurs cu aplomb, nu așa. Deși cuceritor, e cucernic de parcă numai ce a lăsat mânerul tigăii sau al altei ustensile de bucătărie.
A regizat odată un show în aer liber, în fața Teatrului Național din capitală, cam neizbutit, dar, vai, noutate, cu niște jocuri de lumini destul de leșinate... după buget!... și a umflat și un balon imens, care trebuia cumva să simbolizeze un înger al integrării,
căci sugemUE de la occidentali...
Balonul s-a spart și a ieșit un fel de fâs... și la propriu...
Florinel Piersic, deși are gene bune răzbește destul de greu, căci e drept, e mai dificil acum. Cât ar suferi el de nu și-ar nega tatăl?
Adică să ia el în serios pe Mărgelatul care umbla cu paiu’n gură ca purcelul când simte că se va schimba vremea?...
Să se benocleze fix la ecran și să se foiască-n scaun de cine știe ce revelații când ăla uitându-se pe sub pălărie scuipă semințe?
Să-l fascineze Haiducii lui Șapte cai?
Niicidecum, zâmbește doar.
Fiicele regelui Lear nu se mulțumeau deloc doar a zâmbi, ci au făcut din tată lor victima ingratitudinii celei maI tăioase.
Winston Churchill a fost un geniu căruia toată Europa ii este datoare, căci a reprezentat cheia de boltă a izbânzii asupra lui Hitler; s-a imprietenit cu Franklin Roosvelt al Americii, căci a intuit pericolul fascist, a legat prietenie chiar și cu Stalin, deși acesta era foarte dificil cu capitaliștii.
Dacă și Churchil, unul din cei trei titani ai istoriei modern, în ciuda staturii sale intelectuale copleșitoare, nu a fost apreciat îndeajuns de fiul lui, cu care a fost certat până a murit, timp de doauăzeci de ani, ce să mai avem ageamii de noi pretenție de la fiii și fiicele noastre.
Cum să se abțină ei să nu ne ia peste bombeu?

EI AU TINEREÞE VEȘNICÃ, IAR NOI SUNTEM NÃSCUÞI GATA BÃTRÂNI

E o barieră între noi, nu doar temporală ci și conceptuală.
Dacă de la vârsta iubirii am mai trăit deja încă vreo 20- 30 ani, deși, exceptând imaginea noastră din oglindă, noi în noi ne simțim tot puștii de odinioară, lor le pare că am veni din cine știe ce neguri de vremi.
Să fim serioși, poate nu chiar atât, dar așa ne par și nouă părinții noștri, și în zadar ascundem că nici noi nu am excelat prin bunătate, și că am fost uneori ticăloși cu ei, și chiar și în prezent deși mai cu înțelegere și cu nostalgia purității sufletești și a splendorii vremurilor de demult, căci este un făcut, vremurile moderne vin cu deteriorare morală și civică. Deși am simțit pe pielea noastră repeziciunea trecerii timpului, tot gândim, ăhăă... când era lupul cățel... Unii dintre noi dau din cap recurgând la argumentul absurd: ’’Staai mă puțin, ce noi mai suntem ca moșii noștri?... Noi suntem voorb-aia!...’’ Aiurea, în percepția lor suntem bătrâni din moment ce le suntem părinți, chiar dacă noi ne păcălim că n-ar fi chiar așa. Ei au lumea lor, și noi, așa au credința, cumva alta, și nu vor să înțeleagă că totuși e una și aceeași, și că toți oamenii ’’operează’’ cu aceleași concepte. Dar și așa e bine. Ne-o lasă intactă pe a noastră, să ne-o gestionăm liberi. Plictisiți, nu se mai bagă, de atâta lehamite, nici nu ar mai avea cum, poate doar la nivel de negare verbală.
E bine și cu reticența și cu ’’neînțelegerile’’ acestea.
Nu li se știrbește astfel copiilor noștri nici acea bucurie de a fi convinși că au în față un timp infinit, că au darul nemuririi ca feele, zânele ce sunt înzestrate și cu forța supranaturală de a controla destinul oamenilor. și pare că sunt,de asemenea, convinși că noi așa am fi fost născuți- gata bătrâni, și de a-și considera tinerețea lor a fi încremenită ca într-o poză, ci nu într-o repezită trecere ce dă în acea fundătură- bătrânețea.
Astfel, ne scrutând, nu îi neliniștește nimic, și neagă însăși moartea, se îndoiesc chiar și de ea, și se înfruptă din viață fără gândurile negre că o să le vină repede repede și lor vremea să își ia rămas bun de la toate. Nu înțeleg, nu știu, deci nu suferă. Faptul că fiecare la rândul lui se consideră excepție este greșeala pe care am făcut-o și noi cândva, fiindcă ne consideram deasupra celor trecuți prin viață, și acum suntem siliți să recunoaștem că nu meritele personale ne făceau să ne simțim superiori, ci doar faptul că ne născusem mai târziu, cu o diferență temporală în care societatea evoluase. E nedrept, dar Dumnezeu a dat bine cartea când a separat generațiile, și când a definit individualitatea. Când face de îi rupe pe copii de noi, ăsta e acontul la ce va veni- marea rupere, căci noi părinții suntem pe picior de plecare. Copiii nu au cum trăi la nesfârșit împreună cu noi. Curând ei vor rămâne singuri, orfani, și le trebuie atunci puterea de a îndura, și de a trăi normal, în continuarea vieții noastre încheiate, eliberați și senini ci nu crispați și cu viața trunchiată, sau torturați de suferința că le vom lipsi.

FIII,OSTATICII PÃRINÞILOR

Minciuni că sufletul nu’mbătrânește. Noi, părinții, mai singuri de la o zi la alta, lăsându-ne măcinați de griji uneori inutile, ne slăbim legăturile sociale, ușor ușor nu prea ne mai arătăm în lume, că nu ne mai face nimeni alai, și nici nu ne mai roade pragul cu vizite, nu ne mai caută nici măcar le telefon, căci obosiți de viață, începem să ne retragem în carapacea resemnării, și ne înmuiem din ce în ce, și ni se vestește neputința.
Cum să căutăm la nesfîrșit compania oamenilor tinerilor. Aceștia și chiar fii noștri nu se mai simt bine în prezența noastră, iar când primesc vizite noi trebuie să ne ascundem prin debara… Nimănui nu îi e ușor când începe să îmbătrânească. Dar cui să îi reproșezi, căci, se știe, e singura modalitate de a trăi mai mult... I-am ține pe copii lângă noi la nesfârșit, ca pe ostatici, în fond, ne rostit, cramponându-ne de recunoștința ce ar urma să ni se cuvină. Tații sunt mai nesocotiți, se ceartă cu copiii și și-i îndepărtează, dar ’’salvarea’’ lor e că sunt luați mai repejor acolo în cer și nu mai solicită pe nimeni, căci acolo ’’în orașul liniștii’’ e regim de all inclusiv... Spre deosebire de aceștia, ce au rămas de pe timpuri cu replica ’’eu te-am facut, eu te omor’’, mamele au conștiința de a fi mai longevive, astfel sunt silite să vadă perspectiva, de aceea, ele, mai abitir se țin bine cu cei din jur și mai ales cu copiii. Ele își reiterează așteptările, după cum devine viața, unele spun așa: până acum m-am străduit să mă fac plăcută, de acum trebuie să mă străduiesc să mă fac suportabilă... Pentru mamele, singure mai ales, valoarea absolută a vieții e maternitatea, uneori egoistă; copilul e un fel de cont pe care l-au tot alimentat, și reprezintă o comoară neprețuită, un fel de pensie privată... o investiție de care țin cu dinții. E odios din partea lor că prea găsesc cu cale a trece cu vederea relele acestora și a înghiți mizerii numai să aibă la o adică lângă cine se pripăși. Prea lasă de la ele pentru acest scop mercantil- de a-și securiza viitorul. Viața s-a cam schimbat acum, ce nu fac copiii fac străinii contra cost. Oamenii s-au mai destupat, nu stau nici ei ca proștii să aștepte la fiii de peste ocean, ci au puse la îndemână, sau memorate încât doar să apeși o tastă, numere de telefon de la firme private din Pagini aurii, apelabile și noaptea, pentru o țeavă spartă, scăpări de gaze, bușirea contorului, defectarea televizorului, etc,. Mai fac și autoritățile destule, acum e apel unic, 112, pompieri, poliție, jandarmi, descarcerare, Smurd, și salvarea. Acum, autoritățile mai (rar) oferă prin efectul legii 17 pe 2000- dreptul la ajutor social, servicii suport- târguieli, îngrijire, igienă corporală, clistire, schimbare lenjerie pat, ajutor la necestățile fiziologice firești. Oricât de bine s-ar regla totul, astfel încât în mod real să dispară necesitatea exercitării acestei recunoștințe, însăși acestă obligație, deși doar potențială, devine pentru ei o povară. Poate de aceea fug. Fug din prizonierat spre libertate. Poate își iau tălpășița și deoarece în anumite împrejurări pare că le zădărnicim elanul cel mai arzător al tinereții- de a-și face propriile lor planuri. Drumul lor e diferit, și câte nu așteaptă și ei de la viață. Prezența noastră prea apropiată le îngrădește visul și chiar li-l degradează. Ei aspiră firesc spre viitor, nerăbdători să le vină rândul a fi liberi, și s-o pornească odată-n destin. Ne pun în fața faptului împlinit și o iau la sănătoasa de parcă ar avea aripi și la picioare, precum Hermes- protectorul drumurilor. Sunt nerăbdători să dea mâna cu provocările și să guste amarul înfrângerilor sau deliciul victoriei, și să își croiască cu orice chip propria cale, debarasată de șabloane, și să facă lucrurile cum vor ei, și să scape de babacii care îi țin ostatici. Greu meșteșug a ști să-i înțelegi și să ții echilibrul. Nu o scoți la capăt ușor. Apar mereu implicații, așa fel încât să nu fie bine. Când sunt pe departe, noi ne frecăm în gânduri și mai și. Ne pare că îi pândesc mai multe pericole, și dacă îi sâcâim cu tot felul de anticipări, și să ne dea mereu raportul este rău, căci îi plictisim.

BUNICII CA UN LEST

Noi ca noi, suntem mai apropiați de vârsta copiilor noștri dar bunicii îi exasperează. Bunicii nu mai sunt ca altădată, să povestească bravuri din război. Acum sunt complexați și mărginiți. Nepoții îi iau în derâdere, le răspund, îi iau chiar și la zor, se impun, gândesc în perspectivă, cer considerație: ’’poartă-te frumos că o să ai nevoie de mine!...’’. Își dezvoltă de mici așa ca de la sine spiritul critic. Observă cu ușurință, și îi judecă, deoarece nu mai sunt ca noi,încuiații de odinioară: bunicii miros a bătrân, își târșâie picioarele în spațiul restrâns al apartamentului, lasă picături pe colac și microbi pe tron, au dantura degradată de la zaharuri rafinate și de la alimentele sintetice, le picură din lingură, își ling degetele că... prețuiesc mâncarea, și șterg farfuria cu ultimul dumicat... și le rămâne mâncare pe bărbie. Își rătăcesc exasperant strecurătoarea și fixodentul, dau televizorul tare, își rod unghiile, le curge nasul, suflă mereu în batistă, își iau pijmaua pe dos. Nu au nici cheie proprie de la apartament că ar pierde-o ci doar pentru interfon, dar nu bagă bine și îi deranjează pe ei să le deschidă. Au tendința de a flecări, căci așa e orice om, îl vezi cât de decrepit a devenit, dar dă din gură până la ultima suflare și spune mai ales răutăți. Da, limba omului chiar este cel mai păcătos mădular- nu le ajunge că au vorbit o viață întreagă... fac și politică de stat... în fund. Butonează-n draci și beștelesc la televizor când nu îi ia moțăitul. Nu se resemnează că nu mai sunt ce au fost. Au opinii, clocesc toată ziulica de fac gaură-n fotoliu, și se uuită la ecran... Dacă tu, ca părinte de copil tâmpit, le ceri concursul în potolirea nepoțeilor lor te lasă interzis cuvintele lor. S-au versat: ’’de ce să îi zic eu, să prindă ură pe mine?...’’ Deoarece nu prea își mai justifică traiul împreuna cu cei tineri, unii din bunicii de astăzi locuiesc în apartamentele sau casele lor, dacă au așa ceva, sau în camere cu acces separat -construite anume de către fiii pricopsiți, uneori prin spatele vilelelor lor. Îi vezi alteori și prin adăposturi luați pentru o lună apoi dați iarăși pe străzi cu argumentul cinic ’’să nu devină dependenți…’’, și mor, și nu mai provoacă tristețe nepoțeilor, și aceștia, dacă cumva îi cunosc, nu mai resimt dispariția lor ca pe o catastrofă. E altfel acum. Mamele însele au silă și își feresc prințișorii să nu vadă bătrâni, sau morți, sau bolnavi ce zac printre furtunuri, vlăguiți una cu așternutul, în aerul greu de spital. Lipsind vrun elev și justificând că mama lui a fost plecată la o înmormântare, și dând telefon să întrebi, poți căpăta un răspuns stupefiant: ’’nu știe el, nu am fost la o înmormântare oarecare ci chiar a tataălui meu!... nu i-a convenit lui dar a trebuit să mă duc, nu?’’ Da, ’’trebuia’’-avea obligația să se ducă, și să scape de lest.

ÎNÞÃRCAREA DE LA BANI

Dacă le-am luat odraslelor noastre case din truda noastră, ei disprețuiesc chiverniseala, și ajung metodic sub cont, și nu își plătesc asigurări sociale, și nici nu adună pentru zile negre, și mai fac și împrumuturi împovărătoare pe care li le plătim noi de frică. Lor nu le pasă că intră în insolvabilitate și sunt dați pe mâna firmelor recuperatoare care acționează deștept la limita legalității și care nu le taie vreun deget ci se interesează de proprietăți și găsesc vicleșuguri să li le sufle. Pe ei nu îi deranjează să fie îndatorați, nu îi bucuri plătindu-le creditele. Ei vor bani vii, chash, sau să le încarci contul să aibă ce sparge. Nu ne rămâne decât să îi bârfim: ’’Domle, cheltuiesc nebunii ăștia!... îmi cer împumut să plece măcar în Antalia, auzi ce a devenit lumea, să-ți faci tu concediul pe credit? măi, aveți atâtea datorii! și ce? asta e, dacă nu plecăm înebunim!...’’ Dacă reușim să-i înțărcăm, și prea-i lăsăm de izbeliște, cu socotelile lor, și încercăm și noi să ne mai vedem și de ale noastre, și să trăim ce bruma de viață ne-a mai rămas, imitându-Ie atitudinea lor așa de relaxată, noi, care am da orice pe gramul ăla de fericire ne trăită din cauza regimului, iar este rău, și ne dau la ureche că am devenit indiferenți, că ei contează totuși pe ajutorul și participarea noastră. Ferească sfântul de necazuri, și totuși la necaz sau când dau de greu aleargă la părinți și au nevoie să fie înconjurați de ai lor. E just ce se spune -’’e foarte bine să ai o familie mare (bogată) și unită... în alt oraș...’’ și e de dorit a nu primi prea des vești și să nu fie nevoie a da, căci lipsa veștilor e în sine o veste bună. Nu acceptă experiența noastră de (o) viață, că ce știu de la noi este trecutul, viitor e ce știu ei… Au ambiția să o ia pe altă potecă, deși uneori această ambiție este distructivă. Pe ei ca pe ei dar ne distruge și pe noi această ’’ambiție’’ a lor. Noi îi înțărcăm de la bani și ei pe noi de telefoane, căci ne uită numărul… Am plăti prea scump- cu singurătatea. De îi înțărcăm sau nu, sau dacă ei ne înțarcă, și chiar dacă nu o fac, tot nu trebuie să avem putere asupra copiilor noștri, căci am frâna înaintarea omenirii. Mai bine: ’’tu așează-te deoparte/ regăsindu-te pe tine/ Când cu zgomote deșarte/ Vreeme trece vreeme vine’’ Și cine-o poate opri?

’’TRÃIÞI ȘI ÎMPÂNZIÞI PÃMÂNTUL’’

Pe nedrept îi considerăm a fi prea orbiți de ambiții, prea moderni și prea ingrați, și că prea se-aprind ușor.
Îi mistuie și pe ei dorința să fie tratați ca niște adulți. Și aici iar au dreptate, că în fond fiecare trebuie să ajungă să trăiască pentru el. Oamenii din toate generațiile au făcut astfel, apoi au pătimit la fel la rându-le de la copiii lor. Pleacă care încotro, ne trezim fără ei, că se stabilesc prin orașe îndepărtate și chiar în străinătate, și mai dau pe acasă numai între două avioane.
Ne lasă în timp ce ei înșiși sunt acaparați de marele vis de a deveni părinți. Vor căpăta și ei această dulce penitență. Îi vor cocoșa și pe ei grijile și ușor ușor va trece și bucățica lor de viață și va veni scadența tributului, când vor fi lăsați la rându-le și ei de aceștia. Așa și trebuie. Nu e indicat să trăim încârduiți în pupăceli siropoase, ci să ne certăm, și să ne ușuim, și să ne îndepărtăm unii de alții, frații de frați, copiii de părinți, căci așa se va înființa, perpetuu, altă familie de sine stătătoare, în cadrul căreia conflictul cu terțe persoane îi întărește coeziunea, alt sălaș, alt sat, ce în șirul generațiilor devine alt oraș... ca să se respecte porunca Tatălui- să împânzim pământul.

NU LI SE MAI OFERÃ TINERILOR DESTINE LA CHEIE PRECUM NOUÃ ALTÃDATÃ

La întrebarea sfâșietoare ’’ce-o face copilul meu’’ nu afli niciodată un răspuns clar, că este totdeauna ceva ce ți se ascunde, mai ales când învață sau lucrează prin alte părți.
Numai Dumnezeu știe ce plan are în final cu fiecare...
Zicem, dar în fapt nu are, că sunt atât de multe variabile, care depind de un mare număr de întâmplări, oportunități, alegeri. La o lansare de carte, ale cărei ilustrații erau realizate de pensula plină de har a lui Ion Codrescu, autorul, Florin Vasiliu, în timp ce scria autografe pe pagina zero a cărților, a rostit un catren:
’’Doamne sfinte, sfinte doamne/Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mânăstire/ Și de noi nu are știre’’. Atunci, tovarășul profesor Dumitrașcu a zis: da, o excelent alocuțiune ateistă! Acest catren, ateist sau caracterizat altfel, descrie acum mult mai riguros decât atunci realitatea: Dumnezeu, ori s-a făcut buticar ca tot românul, ori doarme. Dacă el pare că lasă totul la voia întâmplării noi devenim și mai negativiști cu privire la copiii noștri. Nimic din ce intreprind ei nu poate să ni se pară croit coerent, edificator, sau clar, nouă ca părinți, căci viața (lor), este un proces în desfășurare în această nouă conjunctură și la cheremul unor evenimente inexistente la vremea noastră. Ceea ce numim destin era pe timpul lui Ceșcă un tunel cu drum univoc determinat. După ce intrai la profesională sau reușeai la facultate om erai, căci nu doar că la absolvire ți se oferea loc de muncă pe viață ci erai obligat să te prezinți la repartiție, și-n caz contrar erai urmărit de lege.
Acum tunelul destinului este unul labirintic, ce-ți impune să alegi, și ori că judeci prea intens, ori judeci ’’prea repede’’, sau ori că mergi la plesneală tot nu poți evita erorile și te duce te miri unde. Indiferent cum cad bobii oamenii au învățat să se bucure sau să se consoleze că așa le-ar fi fost hărăzit, și să încadreze totul în vreo determinare divină, însă acum în România asta jego-sălbati-capitalistă, fiind o sumedenie de excepții, abordarea aceea materialist-dialectică cam comunistă cu trecutul care determină apoi frecții viitorul nu mai e valabilă nici măcar antropologic. După filiație nu îi mai cuprinzi pe fii și fiice în îngustimea vreunei definiții. Unii dintre ei întrec așteptările, sar prin ’’arborele genea(i)logic’’ din creangă în creangă ca maimuțele, și parcă peste multe generații.
Chițu Grigore, care e administrator la vestita ’’Miorița’’ de pe platoul Bucegilor, care ne dă iarna vin fiert și ne cazează în camera luxoase, căci din trei au facut două și din cea de la mijloc, împărțită-n jumătăți, băi cu geam termopan, i-a zis prin 2000 amicului lui și tată al băiatului de 26 ani -proprietar al cabanei, că de ce copil reușit a fost în stare, și că atât de mult și-a ajutat băiatul de a ajuns așa mare patron, a primit următorul răspuns: ’’nea Chițule, fi-miu a făcut totul singur, dacă era după mine nu aveam amândoi acum nici bani de țigări’’.

COPIII ARTIFICIALI DIN FAMILIA NUCLEARÃ

Acum, copiii sunt altfel și vis-a-vis de părinți dar și de bunici. Poate încă mici fiind, se mai uită în gura părinților sau a bunicilor, sau mai dispun de răbdarea… de a ascultă vreun basm eventual înregistrat... dar după aceea nu mai stau nici în poala sau pe genunchii lor, și nici nu mai apleacă capul să fie mângâiați. Care copil mai șade să asculte stupizenii din basme? Pe care copil îl mai astâmperi cu prostii în care în lupta dintre elementele fantastice și tot felul de forțe supranaturale, asociate sau nu omului, până la urmă învinge totdeauna binele. Toate acelea, exceptând hiperbola, în conjunctura prezentului sunt depășite. Nu mai citesc ’’Arici pogonici’’și ’’Luminița’’și mai apoi ’’Cutezătorii’’, ci se joacă pe calculator. Nu mai scriu și nu mai primesc ca proștii de noi ilustrate de la Radio Moscova ’’vnimanie vnimanie, gavarit Maskva!...’’ Urăsc de mici traiul în comun, afișează pe ușa camerei lor semnul interzis și joacă pe calculator jocuri ce le amorseză spiritul competitivității. Sunt parcă artificiali, din plastic, ce ‘’ascultă’’ de niște setări implicite, ignorând imputurile umane… Stau lipiți de televizor prinși de filme, și mai apoi, fie încă adolescenți sau când încă nu le-a mijit mustața, se duc la scuba diving, la paint bool, la jocuri indoor-de LaserMaxx, cu arme ce-i fascineaza și cu o atmosferă virtuală care imită războiul real, unde își amplifică spiritul de combativitate. E de bine, căci concurența este omniprezentă în societate- o exersează și părinții umblând brambura zi lumină după bănișori. Familia moderna –adică actuală, numită de Alvin Toffler ’’familie nucleară’’ e alcătuită doar din copil, tată și mamă, de toți sunt numai trei, și se întâlnesc în sufragerie acasă ca-n gara, și fiecare cu individualitatea și dracii lui personali...
Dacă copilul e internaut obsedat și ambii părinți patinează cu afaceri cine să-l mai povățuiască (vai, vai, ce cuvânt arhaic!...) pe copil, sau cine să mai aibă rabdarea să îl chestioneze.
Copilul răspunde totdeauna în termeni vagi și faptul că nu îi sunt pricepute preocupările și visurile mai tare îl întărâtă, căci consideră că se vrea să-i fie distruse. Cine și cum să-l mai observe să se asigure că nu își cultivă deprinderi rele. De unde atâta tact. Cine să-i spună ce e rău și ce e bine când nici măcar nu mai poți să îl alinți, căci zice că îl umilești. Cine să lămurească lucrurile. Cine să mai definească răul și binele în societatea atât de bulversată. Acum se vehiculează și concepția de a nu mai îndoi voia copilului și de a-l lăsa să-și manifeste liber pornirile, pentru a nu-i altera edificarea personalității, și se încurajează personalitatea extrovertită, dinamică. Nu mai așteaptă copilul să descopere lumea și realitatea din spusele ăstora bătrâni și filtrată cum i-ar duce pe ei mintea. Degeaba mai obiecteză părinții căci indiferent de vârstele prin care trec, copiii au la dispoziție informații la fel ca și odată cu ei, din miile de cărți pe tot felul de domenii, filme, televizor, internetul cu care au crescut, și aici sunt dați naibii, căci se descurcă uneori exemplar, și sunt capabili de extrem de multe adaptabilități . Parcă ar fi din carne doar deasupra, și în interior un batiu din plastic cu sloturi universale unde își vâră singuri circuite upgradate.

GADGETUL BALAUR

Antoine de Saint –Exupery,prin 1942, a pus în gura unui copilaș, următoarele vorbe: ’’oamenii mari nu înțeleg niciodată nimic singuri și e obositor pentru copii să le tot explice’’. Se referea, totuși, la altceva- la blânda lor ingenuitate de care adulții înăcriți sunt deposedați. Era cu mult înainte să apară calculatorul care îi forțează să își facă conturi și să țină minte parole, dar cu acesta apărut, la care mulți adulți, care detestă și sunt înfricoșați de tot ceea ce e cu meniu și cu taste care își schimbă funcția, se uită ca mâța în calendar, și din punctul de vedere al acestuia, pe care unii îl numesc ’’balaur’’, și al multelor gadgeturi, a venit vremea să fie întocmai așa.
Adică cum să nu fie obositor pentru copii să le explice ’’oamenilor mari’’?...
Cine din acești expirați și cu mintea lor bătrână și înceată, să mai aibă răbdare pentru toate aceste lucruri noi și să țină pasul cu preocupările acestora. Chit că ne-au deranjat cu joaca sub ferestre, ingrați sau nu, nesăbuiți sau carieriști, dacă tot nu putem opri această trecere, căci nici nu ar fi indicat, mai bine să cedăm pasul, să lăsăm lumea în seama lor, a celor tineri, căci le aparține de drept. Ei sunt cei mai importanți, căci reprezintă viitorul.