Pe zi ce trece se observă o brutală dezindividualizare a omului. Omul nu mai este om. El devine o mașinărie, un obiect pe care cei din jur îl folosesc în avantajul lor. Își pierde din esență, uită cine este și, prin urmare, își pierde identitatea.

Ne caracterizează foarte bine fenomenul de dromologie, una din cele mai puternice forme de dominație și control. Lumea este grăbită, totul decurge cu rapiditate maximă, individul nu mai are timp să mai reflecteze asupra problemelor cu adevărat importante, fie ele sociale sau de altă natură; el uită să mai privească asupra sinelui. Apăsăm pedala, iar timpul accelerează fără oprire, lăsând în urmă un om lipsit de identitate și sens, prins într-un sistem care nu face decât să distrugă ființa.

Totul se rezumă la material, la „a avea cât mai mult”. Totul este o luptă spre a atinge cotele care să-ți asigure succesul. Problema succesului este destul de complexă, întrucât individul vrea să-l atingă pentru a câștiga o recompensă, fie materială, fie care ține de prestigiu. Întrebarea este cum poți fi sigur că această recompensă chiar va veni? Sunt oare recompensele promise doar o formă de control, prin care fiecare individ, acaparat de ideea că va reuși să devină cineva dacă face cum i se spune, este transformat într-o adevărată mașinărie? Profitabilă, ce-i drept...

Lumea arată azi ca un câmp de luptă. Viața devine o bătălie pentru putere și supraviețuire. Lumea sistemului ia amploare, în timp ce lumea vieții se pierde în întuneric. Iar omul își irosește toate resursele de timp, odihnă, reflexie în speranța că o va duce mai bine. Întreaga lui viață devine o rutină, condusă de repetiții lipsite de context și discurs. Interiorul este golit, iar ființa alunecă într-un abis, fără întrebări și fără răspunsuri.

Vorbim mereu despre dorințe...”îmi doresc una sau alta”. Individul are impresia că dorința îi aparține, deși dorințele lui sunt date de contextul cultural în care trăiește. Suntem învățați CE să ne dorim, dorința nu este un act pur natural. Dorința ne este pusă pe buze, iar noi doar o rostim. Și, de cele mai multe ori, dorința „noastră” nu face decât să ne transforme într-o machetă, devenind ulterior doar un obiect de uz personal pentru alții.