Cui i se adresează Adrian Marino?

Cu siguranță volumul de memorii al lui Adrian Marino, “Viața unui om singur”, carte apărută la Polirom la începutul acestui an, este una dintre cele mai controversate
apariții ale lui 2010 (și nu numai!). Relativ la această carte, cerneala a început să curgă încă dinainte de apariție, când s-au publicat în presă câteva extrase. Este vorba de niște mici “portrete”, pe care Marino le face unor personaje de pe scena actuală a culturii, caracterizări care nu-i aranjează deloc. Între cei “atinși” se numără Pleșu, Patapievici, Liiceanu, Dinescu, Eugen Simion etc.
Volumul“Viața unui om singur” apare la cinci ani după moartea autorului, prin putere testamentară. Care e motivația unei astfel de atitudini?, se naște, în mod legitim, întrebarea. Răspunsul poate nu e unul satisfăcător pentru cei care cred că ideile se apără în special prin prezența fizică a autorului, dar “rezonabil”, “satisfăcător” pentru cei care crede că ideile puternice se susțin într-un fel prin ele însele, prin “cei la care prind” - care le poartă și apără în cotinuare. “Cartea va fi publicată probabil după cinci ani de la moartea mea, când va fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alți ochi. Alții lasă patruzeci-cincizeci de ani, eu, mai liberal, pun o clauză mai mică” – așa se exprima Marino într-unul din ultimele interviuri acordate. Această motivație arată în mod evident că Marino intenționa să se adreseze tuturor generațiilor de pe scena culturii: atât “seniorilor”, prin portrele acide pe care le schițează, prin critica regimului comunist și a mentalităților învechite, cât și, cu titlu de speranță într-o “altă Românie” (deziderant manifest al lui Marino, titlu de capitol chiar), generației tinere. Chiar dacă în carte Marino evită să vorbească despre destinul ei postum, însuși felul în care i-a permis apariția demonstrează ceea ce am spus mai sus.

O carte sub zodia uitării și a resentimentului

“Uitarea” e specială la Adrian Marino. Criticul “de idei”, “ideocriticul” (nu numai de “opere literare”) care s-a vrut (în mod fățiș doar după căderea regimului comunist), vede în uitare condiția sine qua non a unei noi “construcții”. Uitarea e salvatoare, uitarea face posibil progresul. Atunci cum e posibil un “volum de memorii” din partea unei persoane care dorea din tot sufletul ei “să uite”? “Soluția esențială”, ne spune Marino, “constă în convertirea agitației și durerii morale într-un mic 'document' personal sau de epocă. Sec și 'rece'”. O carte izvorâtă din dorința imperioasă de a uita. O uitare lucidă, care să permită o reconstrucție. E uitarea unui “intelectual disident” ce nu și-a iubit nici timpul, ce nu s-a iubit nici măcar pe el însuși, dar care a lansat critici acute, exacte, curajoase ce vor rodi, poate, “cândva în viitor”.
Despre “resentiment”, Marino are o viziune aparte. Îl vede ca “legitim-justițiar”, ca restaurând o “rupere gravă a unui echilibru cosmic”. Aici, poate, este explicația “portretelor” pe care Marino le face de-a lungul cărții: resentimentul este “un comportament eminamente restaurator, echitabil și constructiv. Nu plătesc 'polițe'. Dar am dreptul suveran de a reține și semnala erori grave și aberații sinistre”.

Câteva repere pe harta mesajului lui Marino

Singurătatea lui Marino este “gândirea altfel”. Speranța lui, cum am amintit mai sus, a fost “o altă Românie”: “nostalgică, modernă, civilizată, citadină, civică, burghezo-capitalistă, bogată, europenizată sub toate aspectele”. Mare cărturar, iluminist, pașoptist, liberal, Marino a fost constrâns de regimul comunist să activeze doar în domeniul comparatisticii literare. Ideolog asumat, adevărata lui chemare era “critica de idei”, “ideocritica”. Abia cărțile publicate după 1989 îl exprimă, spune Marino, “cu adevărat”.
Adept al construcțiilor teoretice de anvergură, al profesionalismului, Marino propune următorul concept: “cultura alternativă”. Aceasta este “o cultură medie”, de profesioniști “mici”, în care fiecare își îndeplinește eficient rolul: editori de carte, traducători de profesie, promotori culturali etc. Marino este împotriva “geniilor” care fac totul de la ‘A’ la ‘Z’, fără să exceleze în vreun domeniu.
În “spiritul critic” Marino vede calea corectă a culturii. Elogiază cartea lui G. Ibrăileanu “Spiritul critic în cultura românească”, pe care o vede, dincolo de micile ei probleme interioare, drept “o carte de referință”. Pledează pentru “cultura enciclopedică” și se poziționează clar împotriva “culturii gazetărești, ludice”. Cultura “de poeți și publiciști” nu este pe gustul lui Marino, care militează constant pentru “studiile sistematizate”.
Despre sat și țărani, despre “eternitatea născută la sat”, Marino nu are deloc o părere bună. O zice nu o singură dată: “Pentru satul de chirpici și stuf , luat mereu de ape, nu am nici cea mai mică aderență. România viitoare – ca să mă exprim în termeni pașoptiști – va fi citadină sau nu va fi deloc”.
O altă critică e adresată “omului ontologic” susținut de “școala de la Păltiniș”. Dacă este de acord cu Noica acolo unde și Noica propune o “cultură alternativă”, bazată, în viziunea acestuia, pe studiul anticilor, pe traducerile din Platon, pe învățarea limbilor clasice și străine, nu poate fi deloc de acord cu dezinteresul față de politică și cetate și pune la zid atributele “omului ontologic”, pe care-l taxează ca “antiliberal, antidemocratic și antioccidental”.
Marino pledează pentru “descentralizarea culturii”. Mizează pe revistele din provincie (o parte le susține prin colaborare) și crede că revistele “de la centru”, din București, vor scădea în importanță. “Grupul Noica” (Pleșu, Patapievici, Liiceanu) este aspru taxat pentru pretenția de “singura elită” a intelectualității românești (“monopol cultural”). Pe Noica îl simte ca impus de “presa oficială” drept “căpitan filozofic al culturii”.

Mesajul lui Marino în lumina presupusei acvității de informator

A fost suficient ca presa să publice, înainte de apariția cărții, câteva portrete din cartea lui Marino, ca imediat să apară informații neoficiale privind o posibilă activitate de informator al Direcției de Informații Externe a lui Adrian Marino. Cartea a apărut la editura Polirom, apoi și dezvăluirile din “dosarul Marino” au apărut imediat în “Evenimentul Zilei”.
Într-un stil semi-literar, tip scenariu de film, se prezenta cum Marino a pledat pe lângă Eliade pentru a-l susține pe Ceaușescu să obțină un premiu Nobel. Au apărut imediat păreri pro și contra, luări de poziții. Tismăneanu, spre exemplu, se întreba retoric undeva: “Din superbia cărturarului sofisticat, liber de năravuri, […] nu știm ce și cât va rezista după revelațiile actuale apărute sub semnătura Mirelei Corlățan în 'Evenimentul Zilei'”. După ce însăși Mirela Corlățan sugera că opera lui Marino s-a îmbogățit odată cu activitatea de informator DIE, ea revine, cuprinsă într-un fel de remușcări. În articolul “A doua moarte a lui Marino” spune ceva esențial (lucru pe care critici gen Tismăneanu nu par a-l înțelege): “Indiferent că a cedat din teamă sau oportunism, colaborarea sa cu serviciile secrete vorbește însă doar despre caracterul său, nu despre competențele sau valabilitatea judecăților sale. Cei care nu au înțeles asta îl îngroapă acum din nou”.
În “Viața unui om singur”, Marino vorbește despre “pactul” pe care l-a făcut cu Regimul. Îl descrie ca “amoral, cinic, realist, inevitabil”. Amintește frecvent că, pentru a-și duce la capăt proiectele culturale, un “preț” a trebuit plătit. Marino recunoaște că dădea informații Securității, dar informații neimportante. Nega o implicare în cazul “Eliade și Nobel pentru Ceaușescu”. A făcut paisprezece ani de pușcărie politică, între care opt ani de domiciliu forțat în Bărăgan. A început ca oponent activ a regimului și a sfârșit ca “neutru” din punctul acestuia de vedere, ca “neinteresant”. Dădea mici informații pentru a putea fi lăsat să iasă din țară în vederea studiilor. Marino o numește “supraviețuie onorabilă” – un fel ambiguu din punct de vedere moral de “a te strecura” prin viață, de-a duce la capăt niște proiecte importante făcând mici “compomisuri”. Se admira Marino pentru asta? Nu! “Nu m-am plăcut”, o spune undeva sec, “cum am fost”. Dar nici nu a capotat. Și-a sumat această ambiguitate, a integrat-o și a continuat studiile, lăsând în urmă o opera consistentă.
Cred că probele care s-au publicat privind calitatea de informator DIE a lui Adrian Marino sunt subțiri și malițios prezentate. Dincolo de toate “probele”, mesajul lui Marino rămâne intact. Critica pe care el o aduce României rămâne valabilă sub toate aspectele ei: cultural, social, politic etc.

Un ‘DA’ pentru mesajul lui Marino

E greu de spus dacă în urma lecturii “mi-a plăcut Adrian Marino”. Și mă refer aici la omul Adrian Marino, cel care, altminteri, nu se plăcea nici măcar el însuși. Sunt cărți “similare” care te atrag, care te fac să te “îndrăgostești” de personaj. Îmi amintesc aici de “Cunoașterea de sine” a lui Berdiaev sau de memoriile lui Eliade. Nu e cazul cărții “Viața unui om singur”. Stilul aici este sec, aspru, neliterar - un stil cultivat, dealtfel, și-n scrierile de specialitate ale lui Adrian Marino. E stilul unui om care “nu și-a permis metafore”. A renunțat la orice figură de stil în favoarea preciziei. Era prea multă ambiguitate în viața omului Marino pentru a fi loc de metafore în scriitura acestuia.
Însă, dincolo de omul Adrian Marino, mesajul acestuia e unul de înaltă valoare culturală. Rar se aud astăzi voci care să pledeze atât de tranșant și de convingător pentru claritate, pentru spirit critic, pentru proiecte ample, pentru europenism în toate sensurile, pentru descentralizare și profesionalism. “A fi altfel” e azi un loc comun, denaturat: “a fi conform” este “a fi altfel”. Marino a cultivat acest mod de a “gândi altfel” și l-a exemplificat prin viața și opera lui. L-a purtat ca un “stigmat lucid” de-a lungul a cincizeci de ani de regim odios.
Este doar “un 'DA'” deoarece mai sunt voci care au simțit nevoia de a spune “DA” în acest context tulbure, dar important, pentru mesajul lui Adrian Marino.