Caracterele principale ale literaturii poporane sunt următoarele: e anonimă, se transmite din epocă în epocă, din țară în țară, fie pe cale orală, fie pe cale scrisă.

De aici se vede că trebuie să împărțim producerile poporane în două clase după modul de transmisiune: literatură orală și literatură scrisă.

Vom studia întâi pe cea orală, împărțind-o precum am explicat, pe genuri.


Producțiuni de natură didactică
ANECDOTELE ȘI SATIRELE

Poporul are numai vorba snoavă, ca să numească și anecdota și satira, dacă e în proză. Satirelor în versuri le zice glume. În unele părți se întrebuințează vorba povești în loc de snoave.

În poporul nostru circulă puține anecdote istorice; cele mai multe sunt satirice. Ele cuprind povestirea scurtă a unui fapt, cu o încheiere în care scânteiază gluma sau înțepătura (la pointe). Ispirescu le-a dat în proză, căutând să se apropie cât mai mult de forma în care se zic. Anton Pann le-a pus în legătură cu proverbele și le-a versificat, publicându-le sub titlul de Povestea vorbei. Tot în versuri le-a scris d-l T. Speranția, dar d-sa le-a dat o dezvoltare mai mare decât au în gura poporului și a introdus sau episoade secundare sau descripții amănunțite. De aceea trebuie să socotim colecțiile d-sale ca lucrări personale, deosebite de spiritul poporului, mai ales că în volumele din urmă sunt introduse și subiecte de prin cărți și ziare. Din punctul de vedere al unei fidelități relative de reproducere se pot lua colecțiile publicate de Dumitru Stăncescu și de S.Fl. Marian.

Cu privire la fond se pot forma două grupe: satira la adresa popoarelor conlocuitoare sau vecine; satira socială.

Dintre toți străinii cu care poporul nostru a fost în contact în decursul vremurilor, desigur că țiganii ocupă locul de căpetenie în producerile spiritului satiric poporan. Poporul român în snoavele și glumele sale în versuri, consideră pe țigan că este isteț din fire, dar că vrea să se arate prost pentru a se folosi de această situație. Fiind sărac și trăind sau ca rob sau ca rătăcitor, hrănindu-se din ce putea aduna, jucând ursul sau îndeplinind alte îndeletniciri puțin însemnate, țiganul are puține trebuințe. Haine, obiecte uzuale, lucruri de mâncare mai bune nu se găsesc la țigani, ba chiar nu le cunosc și satira poporană spune că nu știu ce e bostanul despre care un român zice că e un ou de cal, nu știu ce e peștele și de aceea, la Blagoveștenie, ei mănâncă broaște, pe care le numesc

Caracaticioare
Cu patru picioare.

Þiganul - din satirele poporane - e hoț, deși adesea se laudă cu cinstea; e leneș; e fricos, însă îi place să-și laude curajul. Viața de nesiguranță și de sărăcie, pe care a dus-o, îl face să trăiască cu iluzii și visuri.

Asemenea idei se reflectă în anecdotele și snoavele despre țigani. Mai este însă una foarte curioasă: că țiganii și-au mâncat biserica. Ei și-au clădit-o astfel:

Se gândiră, se sfătuiră,
Să facă d-o sfântă mănăstire.
S-o facă din lemn? Putrezește.
S-o facă din fier? Ruginește.
S-o facă de oțel? Plesnește.
S-o facă din zid? Mucezește.
S-o facă de caș! Când o bate vântul
Are să curgă untul.

La un Paște însă, s-au supărat pe popă și după ce l-au bătut și-au mâncat biserica. Satira este rezumată și într-un proverb ce se zice adesea: "Și-a mâncat credința, ca țiganul biserica". De unde să vină povestea aceasta? Au crezut unii că e originală; că, adică, observând poporul că țiganii nu au biserica lor, nici preotul lor, au voit să-și explice faptul și au dat răspuns că și-au mâncat-o. D-l M. Gaster socotește că s-a introdus pe calea scrierii și a trecut în literatura orală. Originea ei ar fi legenda despre un trib arab, care și-a făcut un idol dintr-o cocă de curmale și de lapte și l-a mâncat.

După anecdotele și satirele privitoare la țigani, cele mai numeroase sunt cele despre evrei. Punctele de plecare ale acestor povestiri sunt trei: deosebirea fundamentală între religia evreului și a românului; spiritul comercial și de economie, care au contrastat cu nepăsarea românului; frica.

Asupra acestei părți a satirei poporane d-l Schwartzfeld a scris o broșură (Evreii în literatura populară română) în care rezumă și explică din punct de vedere evreiesc diferitele povestiri relative la evrei. Acolo găsim și satira care pune în legătură pe evreu cu Diavolul.

Iese dracul din tăciuni
Cu jidanul de perciuni
Iese dracul din curechi
Cu jidanul de urechi.

În al treilea rând vin sârbii și bulgarii. În genere poporul confundă aceste două neamuri și le satirizează în același mod. De obicei sârbul sau bulgarul se consideră ca tipul prostiei. Ei pornesc să ia Þarigradul cu prazul, ei vor să scoată luna din puț etc.

Satirele cu privire la unguri și sași se găsesc la românii de peste munți. Ungurul e prost, e fricos și foarte fudul. Sasul este un tip analog cu al sârbului din poezia poporană de dincoace.

Despre nemți sunt foarte puține anecdote. Trăsătura caracteristică este beția; de acolo și expresia metaforică despre cel ce se îmbată: "A luat luleaua neamțului".

Grecii se întâlnesc în unele balade ca tipuri de intriganți și trădători ai stăpânului (Stanislav Viteazul din col. Teodorescu), dar în colecțiile publicate până acum se află puține anecdote relative la ei.

Satira socială este foarte bogată. Trebuie să notăm însă că pentru a o cunoaște nu ne putem mărgini numai la anecdote și la glume în versuri, trebuie să cuprindem și multe strigături, care au în vedere defecte și vicii de-ale diferitelor categorii și grupuri sociale.

Vom găsi multe satire la adresa femeilor leneșe, a celor necinstite, a celor iubitoare de petreceri. Iată un exemplu din cele mai reușite:

La mândruța jucăușă
E gunoiul după ușă.
La mândruța-n joc bărbată
Curtea nu e măturată;
La mândruța-n joc voinică
Spală oala, tu, pisică!

Þăranul râde și de femeile ce se sulimenesc și de cele cicălitoare; dar despre babe are un număr foarte mare de anecdote.


Bărbații leneși, brutali cu soțiile lor, bețivii sunt și ei obiectul satirei poporane. Din anecdotele privitoare la beție au scos Anton Pan și d-l Speranția un material foarte bogat.

Dintre satirele ce s-ar putea numi profesionale, mai numeroase sunt cele relative la preoți. Poporul nostru ține foarte mult la religie, dar de vreme ce "cele sfinte nu se spurcă", îndată ce a văzut un păcat cât de mic la popă, îl exagerează și-l împodobește în toate chipurile, cum îi dictează fecunda lui imaginație.

Zgârciții, ambițioșii, lăudăroșii găsesc și ei, în literatura poporului, satire care îl privesc.

PROVERBELE

Proverbele sunt producțiile poporane cele mai întrebuințate și care intră foarte des în vorbirea și scrierea orășanului știutor de carte.

Definiția proverbului nu e ușor de dat. Se zice de obicei că e o sentință scurtă, care a devenit populară, trecând în uzul comun și în care se vede înțelepciunea unui popor. Așa fiind el e sinonim cu adagiul, apoftegma, aforismul, preceptul, maxima.

Cea mai veche colecție de proverbe este cea cuprinsă în Vechiul Testament și atribuită lui Solomon. Aceasta și alte colecții de același fel au fost cunoscute în vechea noastră literatură: parte din ele au intrat și în popor, dar el le-a numit cu numele grecesc de parimii sau cu cel slavon de pilde. Cuvântul din urmă însemna și alegorie, ca și expresia "Hristos vorbea în pilde". Pentru ceea ce se înțelege în literatură prin "proverbe", poporul întrebuințează mai ales vorba "zicătoare". Zic "mai ales" fiindcă se aude câteodată și vorba "pildă" și alte expresii mai complicate.

În ce privește pe scriitori, d-l I. Zanne (în prefața primului volum al colecției sale de proverbe) înșiră peste zece numiri deosebite. Din acea înșirare se vede că primul autor care a întrebuințat cuvântul proverb este Dimitrie Þichindeal, fabulist bănățean, ca unul care a fost în contact cu cultura latină.

Proverbele sunt o parte foarte prețioasă a literaturii poporane, pe de o parte, pentru că vedem în ele ideile stratului poporan, pe de alta pentru că se păstrează nemodificate ca formă și ne dau exemple vechi de limbă.

După construcția sintactică, se deosebesc proverbe propriu-zise și locuțiuni proverbiale. Proverbele propriu-zise sunt fraze sau propoziții întregi:

Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Obrazul subțire cu mare cheltuială se ține.

Locuțiunile sunt frânturi de propoziții compuse dintr-un verb care se schimbă după numărul și persoana cerută de convorbire. În colecții ele se scriu cu verbul la infinitiv.

A fi lup bătrân.
A avea urechi de lup.
A sta drept, ca funia în traistă.

După stil, iarăși avem de o parte pildele și de alta maximele.

Maximele sunt proverbele care formulează un adevăr sau o constatare de fapt, ca și maximele din literatura cultă și uneori sunt chiar introduse din aceasta în popor.

Cu cine te aduni, te asemeni.
Fă bine să-ți auzi rău.

Pildele sunt adevărate numai în sens figurat și acestea sunt cele mai numeroase din proverbele poporului nostru.

Lemnul strâmb focul îl îndreaptă.
Mai bine azi un ou decât la Paști un bou.

În privința ideilor cuprinse într-însele, avem o mare varietate. Ca să se conducă cineva în acest haos al miilor de proverbe, se cere o clasificare sigură. Lucrul e greu, totuși el a fost încercat de primul culegător de proverbe, care și-a tipărit culegerea. E vorba de Anton Pann de la care avem Povestea vorbei, 1847. El le așază după ideea generală la care se raportă: despre mâncare, despre băutură, despre minciună, despre laudă etc. D-l Zanne găsește că clasificarea aceasta are neajunsul de a sili pe culegător să repete de mai multe ori același proverb și încearcă o alta mult mai complicată și cu oarecare însușiri științifice, deși nu pe deplin reușită.

D-sa le împarte în cinci mari categorii: natură fizică (meteorologie, animale, plante), omul, viața fizică a omului, viața socială, viața intelectuală și morală. La acestea se adaugă proverbele istorice și cele relative la credințe și obiceiuri.

În aceeași publicație se dă la lumină și prima culegere de proverbe, făcută de Iordache Golescu în 1845 și păstrată în manuscris.

Unele proverbe arată amintiri istorice:

Cât lumea și Ardealul (= niciodată)
Coltuc de la Babic (= nimic. Babic era un vestit brutar în București)
Trăiește ca Bimbașa Sava (= în belșug. Căpitan de arnăuți pe vremea zaverei).

Altele ne arată părerea poporului despre stări sociale:

Dacă face puiul aripi, la cuib nu-l mai găsești.
Obrazul subțire cu mare cheltuială se ține.

Despre viața de familie:

Bărbat bun și usturoi dulce nu se poate.
Poale lungi și minte scurtă.
Numai tu știi unde te strânge ciubota.

Despre aparența înșelătoare:

Haina nu face pe om mai de treabă.
Cine se reazimă pe umbră, greșește.

Despre ambițioși:

Șoarecele nu încape pe gaură și și-a legat o tigvă de coadă,

precum și despre diferite viciuri, defecte, porniri sufletești ale omului.

Nu orice proverb este o regulă de purtare. Unele sunt simple constatări de fapt; altele sunt satire concentrate; altele sunt prescurtări ale unor anecdote.

Când se zice:

Capul plecat, de sabie nu e tăiat.
Linge mâna pe care nu poți s-o muști.
Caprelor, vedeți voi mugurul de colo? tot voi o să-l mâncați, nu trebuie să se înțeleagă că poporul recomandă să fii umilit, să fii lingușitor și vânzător, să fii înșelător: el a văzut fapte, le-a judecat și a formulat asupră-le aprecieri exprimate în stilul plastic al proverbelor.

În ce privește proverbele care se trag din anecdote, d-l I. Zanne are grijă să publice și anecdota respectivă. Așa proverbul: "Ba e tunsă, ba e rasă", se explică prin cearta dintre un bătrân și o nevastă cicălitoare. Trecând pe lângă o livadă cosită de curând, el zice: "parcă ar fi rasă", ea "parcă ar fi tunsă". Femeia susține comparația sa cu atâta tărie, încât chiar când soțul o afundă în râu, ea nemaiputând vorbi ridică mâna deasupra capului și face cu degetul semnul mișcării foarfecelor.

GHICITORILE

Dacă ne luăm după înțelesul cuvântului, ghicitoare însemnează "ceea ce trebuie ghicit". În popor se mai întrebuințează și expresia de cimilitură. D-l Artur Gorovei, în prefața colecției sale publicată de Academie în 1898, susține că trebuie să se deosebească bine cele două cuvinte: că ghicitoare este orice fel de chestiune pusă spre a fi dezlegată, deci acesta e un nume generic; și ghicitorile se împart în: întrebări și cimilituri. În Moldova și în Ardeal, d-sa a aflat expresia de cimilitură, pentru o categorie de ghicitori, dar afirmația d-sale e contestată, între alții, de d-l G. Pascu, care susține că în Muntenia și în unele județe moldovene nu se observă distincția aceasta și cei doi termeni sunt echivalenți.

Întrebările cu răspunsuri sunt de natură religioasă și au pătruns, desigur, în popor pe calea scrierii. Un exemplu:

Cine nu s-a născut și a murit? (Adam)
Ce este unul? (Unul este Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul).

Cimiliturile (sau ghicitorile propriu-zise) sunt produceri poporane, unele originale, altele venite, cine știe cum, din alte literaturi. Ele sunt jocuri ciudate, cu care petrec tinerii mai ales iarna, la șezători; sunt metafore sau grupe de metafore, a căror însemnare nu e evidentă, pentru că comparația pe baza căreia se construiește metafora este, în mod voit, incompletă.

Când zicem:

Săcșori albi
Sub streașină roșie

și înțelegem dinții, vedem că se compară dinții cu niște saci, iar gingiile cu o streașină. Apropierea aceasta de elemente ale văzului, adică comparația dintre punct de vedere al culorii (albi-dinții, alb-sacul, roșie gingia, roșie streașina) -, este neobișnuită, pentru că dacă sacii sunt de obicei albi, streașina foarte rar e roșie.

În ghicitoarea care arată biserica:

Tună văgăună
Ciorile s-adună

comparația constă în apropierea de elemente ale auzului amestecate cu ale văzului: a) Precum răsună văile, văgăunile când tună, tot așa răsună satul când se trag clopotele (element al auzului). b) Precum se adună ciorile pe câte un arbore, așa se adună credincioșii, când sună clopotele (element poate și vizual, poate și auditiv, întrucât ciorile și credincioșii se întâlnesc cu oarecare zgomot).

Câteodată ghicitoarea adună câteva însușiri de natură fizică și morală, ale obiectului ce trebuie ghicit, ori se fac comparații foarte complicate și din sfere de cu getare foarte depărtate. Așa cărbunele este arătat prin următoarea:

Pe apă înoată
Și în pământ nu putrezește.

Ceara trebuie s-o ghicești prin următoarea chestiune:

Am o rochiță
O spăl în foc
Și-o usuc în apă

pentru că ceara se întărește în apă și se înmoaie la foc.

Cea mai veche colecție de ghicitori este a lui Anton Pann, intercalată în povestirea: O șezătoare la țară sau călătoria lui Moș Albu, din 1851. D-l Gorovei citează o broșusă contemporană publicată de dr. T. Stamati în Iași. De atunci multe culegeri separate sau amestecate cu alte producții poporane au văzut lumina tiparului până la cea din urmă a d-lui Gorovei, despre care am pomenit de mai multe ori. Acest gen ciudat de literatură distractivă a fost studiat de către d-l G. Pascu în două volume (1909, 1911), din care ultimul e publicat de Academia Română.

DESCÂNTECELE

În genere, speciile de poezii poporane care alcătuiesc genul didactic se depărtează puțin câte puțin de poezia propriu-zisă și acest ultim paragraf cuprinde un fel de lucrări care sunt poetice numai prin faptul că se exprimă în versuri, în niște versuri foarte libere și foarte neregulate.

Poporul, precum are poezia sa, modul său propriu de a-și exprima nevoile și bucuriile, tot astfel pentru boli are medicina sa specială. Această medicină constă în întrebuințarea unor anumite ierburi, unor masaje și mai cu seamă unor versuri care se recită cu ocazia aceasta și se numesc descântece.

Cu aceste mijloace poporul socotește că se poate vindeca de diferite boli trupești și sufletești. Tot prin ele se poate apăra de efectul farmecelor și de persecuția duhurilor rele, în existența cărora are o mare credință.

Recitarea descântecelor este însoțită de anumite obiceiuri, ce trebuie neapărat să se practice, căci altminteri scade puterea descântecului. Așa, de exemplu, pentru brâncă, babele țin în mână cârpă aprinsă sau câlți și recită descântecul de trei ori.

În privința originii, s-a emis părerea că cele mai multe din descântece și mijloacele de vindecare sunt moștenite de la romani. Găsim uneori cuvinte al căror sens nu-l înțelegem și unele, alăturându-se cu vechea mitologie italică, devin clare. Găsim apoi identități în unele leacuri. Așa e întrebuințarea verzei la durerea de cap, care se găsește menționată de Pliniu. Tot așa cu întrebuințarea pătlaginei la umflături, despre care vorbește iarăși Pliniu. Pe lângă acestea aveau și romanii versuri de recitat, păstrate prin tradiție și nepricepute de cei ce le spuneau. Se poate însă ca multe din remediile acestea ale medicinei populare să se fi introdus pe calea scrierii în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, cum crede M. Gaster.

Se înțelege că nu vom insista asupra acestor chestiuni, căci ele ies din domeniul literaturii. Trebuie numai să lămurim câțiva termeni.

Obișnuit zicem descântece tuturor producțiilor poporane, care sunt în legătură cu bolile trupești sau sufletești și prin care se cheamă un duh bun sau un duh rău în folosul sau împotriva unei persoane. Răposatul S.Fl. Marian în comunicarea făcută Academiei Române la 24 martie 1893, atrage atenția că această întrebuințare dă termenului un înțeles prea general și în parte greșit. Poporul înțelege prin descântec numai poezia prin care se urmărește vindecarea unei boli trupești a unui om sau a unui animal. Așa: descântec de bubă rea, de albeață, de bube dulci, de brâncă ș.a. Pentru deochi sunt mai ales, foarte multe variante. Vom da, ca exemplu, pe cea culeasă de Alecsandri:

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat și curat
De boală scăpat.

Dar afară de bolile trupești care vin de la Dumnezeu, omul trebuie să se apere și de rele care vin din răutatea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură. Aceste cuvinte sunt întrebuințate de popor, ca să arate lucrarea unui vrăjitor sau a unei vrăjitoare. Lucrarea are de scop să silească pe cineva a face un lucru pe care nu-l voiește și care folosește altei persoane sau să despartă pe doi soți ori pe doi iubiți sau să aducă boală vitelor cuiva, cu o vorbă să-l nenorocească. Cea mai curioasă dintre vrăji este înfigerea cuțitului.

Eu nu înfig acest cuțit
Nici în lut, nici în pământ,
Ci-l înfig în inima celui ce mi-i împărțit,

zice fata părăsită de iubitul ei, înfigând cuțitul în pământ și recită un șir lung de versuri de acest fel.

Farmecele sau fermecele sunt poezii care au de scop să facă pe cineva a părea frumos și a fi plăcut de o anumită ființă.

Împotriva vrăjilor și a farmecelor luptă poporul prin alte descântece numite desfaceri, care trebuie să desfacă ceea ce s-a făcut de vrăjitor sau de dușman.

De aici urmează că S.Fl. Marian făcea patru grupe cu patru numiri deosebite: descântece-vrăji-farmece-desfaceri; socotesc totuși că pentru înlesnire se poate da primului cuvânt și sensul generic pe care l-am avut în vedere, când l-am pus în fruntea acestui paragraf.