Zarathustra vorbește despre căsătorie. Adevărata căsătorie este cea aservită unui scop dincolo de ea, nașterea Supraomului. Simpla respectare a instinctului de conservare nu este suficientă deoarece aceasta conduce doar la perpetuarea speciei, nu și la ameliorarea ei. Sinteza filogenetică din viziunea lui Nietzsche se realizează din dragostea bărbatului și a femeii tocmai pentru faptul că cei doi nu-și sunt lor înșile auto-suficienți. Poetic vorbind, acest tip de dragoste este mai presus de cei implicați în ea și le permite celor doi să se înnobileze într-un mod unic, așa cum dragostea obișnuită, instinctuală, nu va reuși nicicând.
În cele din urmă, Zarathustra decide să părăsească orașul în care poposise imediat după coborârea lui din peștera din munți, ocazie cu care primi un toiag cu mânerul din aur din partea discipolilor lui, moment în care profetul exaltat mai face încă o apologie scopului umanității. Tot așa cum aurul este metalul cel mai prețios și mai prețuit, fiind simbolul puterii și fiind asemuit cu razele solare, la fel, printre virtuți, există o virtute supremă, virtutea care dăruiește. Analogia continuă prin afimațiile lui Zarathustra potrivit cărora atât aurul cât și suprema virtute sunt, ambele, nefolositoare din punct de vedere practic, ele având o valoare intrinsecă, fiind scopuri per se. Deși, tocmai datorită valorii sale intrinseci- stabilită prin convenție socială și datorată valențelor fizico-chimice și estetice ale acestui metal- aurul constituie cea mai mare valoare materială, aplicațiile sale practice, care nu țin de manifestările opulenței imperiale sau nobiliare ori de riturile religioase, sunt extrem de limitate, propria lui valoare scăzându-i din aplicabilitate, deci, din utilitate, cu atât mai mult în perioada, extrem de neprecizată, în care cuvânta acest alter ego al lui Zarathustra. La rândul ei, cea mai mare dintre virtuți, aceea care dăruiește, este nefolositoare prin ea însăși, însă ea este cea care deschide calea către Supraom. Nu oamenii care dețin această virtute, această propensiune pentru transcenderea condiției umane, sunt scopuri în sine, ci virtutea care se naște în ei, ea conducând la apariția Supraomului.
Adevărata resurecție și înălțare a trupului se face tot prin trup, doar astfel trupului oferindu-i-se posibilitatea de a deveni creator, adică prin producerea Supraomului, cel care ar trebui să remodeleze întreaga lume. Acest suflet propăvăduit de Zarathustra este comparat cu soarele aurit în jurul căruia stă șarpele cunoașterii. Probabil că șarpele gândit de Nietzsche este un hibrid între motivul ophidian al gnosis-ului, al cunoașterii și al înțelepciunii, și Joermungandr, șarpele mitologiei germanice, cel care încolăcea întreaga lume, mușcându-și cu colții coada, într-un gest ouroboric, de auto-devorare.
Ideea care se desprinde de aici este aceea că următoarea rasă de oameni va reuși să epuizeze toate tainele acestei lumi, atingând o cunoaștere superioară oamenilor de până acum.
Zarathustra își continuă alocuțiunea de despărțire povățuindu-și învățăceii să rămână credincioși lucrurilor vizibile și, deci, singurei virtuți existente, celei de a schimba ordinea lucrurilor lumii materiale. Adevărata metanoia, veritabila purificare, se realizează urmând o maximă opusă celei creștine, anume cunoscând și văzând știința ca fiind singură manieră de elevare umană. Ca o formă a cunoașterii materiale este cunoașterea propriului tău corp, a instinctelor care ne animă fiecare gest și fiecare gând, această cunoaștere constituind autentica sfințire a ființei umane. Iar aceasta deoarece doar ascultându-și naturalețea omul poate să-și respecte umanitatea care rezidă îl el, noțiunea de umanitate neavând nimic imaterial în ea. Implicit, considerarea ca existente și dezirabile a oricăror alte calități, străine naturii omenești demonstrate de știință și de însăși funcționarea corpului uman, reprezintă adevărata profanare și desacralizare a umanității, a noțiunii concrete de om, a faptului de a fi om.
La finele glăsuirii lui, Zoroastru le spuse neofiților săi că are de gând să plece singur, ideologia lui, în antiteză cu cea christică, nenecesitând apostoli care să-și urmeze fizic și necondiționat maestrul. Dimpotrivă, mesajul lui este unul factual, nu este atât o doctrină, și cu atât mai puțin o dogmă, adică o teorie închisă în ea însăși și nereceptivă la ajustări, ci este o practică socială perpetuă având drept obiectiv obținerea Supraomului: “Și acum plec singur, învățăceii mei!...Voi de asemenea pleca-veți singuri! Așa vreau eu.”
Apelul lui Zarathustra trebuie analizat, și acesta, dincolo de cuvintele lui. Nu doar sensul literal, cel anterior discutat, este valabil, dar și cel simbolic, meta-lexical. Deși este neplăcut să înțelem lucrurile acestea cât timp ele au fost scrise într-o perioadă de apogeu a filosofiei germane, filosofie, totuși, preponderent creștină, rămâne acel altceva care ne este transmis de către Nietzsche, prin vocea profetului său. Pasajul este, deopotrivă, o aluzie atât la momentul morții, care presupune singurătatea, moartea fiind cel mai personal moment al vieții cuiva, cât și la resurecția christică succedată de întâlnirea dintre Iisus și apostolii lui, o replică postumă a cinei cea de taină.
Cei care împărtășesc aceeași ideologie nu vor reuși să o slujească corespunzător decât acționând pe cont propriu, natural și liber, auto-determinându-se moral pe baza voinței lor, și nu subordonându-se unei autorități exterioare, chiar dacă aceasta este posesoarea adevărului. Însăși subordonarea lor explicită față de această autoritate le-ar anula valoric comportamentul și concepțiile. Miezul semantic al filosofiei morale kantiene, al voinței libere care-și prescrie propria ei lege morală, este resituat în mediul unei filosofii nihiliste, în ultimă instanță. Chiar și creștinismul avea să demonstreze preferabilitatea apostolatului audierii tacite și pasive a maestrului, această fiind calea pe care, de altfel, creștinismul s-a afirmat, Iisus nelăsând nimic scris în urma lui. Tripla lepădare a lui Petre față de dascălul sau este elocventă pentru sensul afirmațiilor nitzscheene, chiar dacă ele sunt plasate într-un context ideatic sensibil diferit.
Potrivit gândirii lui Zarathustra deplina cunoaștere a personalității celuilalt nu se poate realiza decât pe calea conflictului de forțe, acesta fiind indicatorul caracterului complet al congenerului. Sau al concetățeanului devenit doar congener, însă anarhismul care transpare din textul lui Nietzsche este o altă problemă. Aceasta îl determină pe prooroc să recomande, în egală măsură, iubirea vrăjmașilor și urârea prietenilor. Prietenii, spre a se cunoaște unii pe alții, trebuie să se dezică de tovarășii lor testându-și reciproc umanitatea pe o cale naturală concurențială. Petre a reușit să servească natura duală a lui Christos doar lepădându-se de el, însă istoria creștinismului poate să constituie, cel mult, o paralelă față de concepția lui Nietzsche. Ideea cetrală era aceea că oamenii nu trebuie să prevaleze principiilor, doctrina propăvăduită de către Zarathustra fiind independentă de omul care, prin dialectica istoriei- cum ar fi spus Hegel într-un context radical diferit, unul ținând de o interpretare filosofică a doctrinei triființării- s-a întâmplat să realizeze un adevăr care s-ar fi impus de la sine oricum.
Într-un monolog mimetic la discursul christic escatologic al Reînvierii în glorie din ziua Judecății de Apoi, Zarathustra subliniază promisiunea apariției unui nou tip de om. El proclamă amurgul tuturor idolilor, a căror verificare empirică și axiologică a eșuat, și voința ființării Supraomului.
În mitologia germanica, Ragnarok, Ziua Judecății Zeilor, este o confruntare apocaliptică între toate ființele mundane, prin aceasta fiind înțeleși și zeii, confruntare la finele căreia lumea este distrusă și majoritatea divinităților se ucid între ele. Opoziția față de concepția apocalipsei creștine este notabil diferită, zeii neavând un statut ontologic diferit față de al oamenilor, ei existând în același plan și neavând atributul imortalității. Solul teoretic pan-germanic este nu doar politeist, ca și pentru restul europenilor, dar și profund realist.
După despărțirea de discipolii săi Zarathustra se retrase din nou, preț de câțiva ani, în peștera lui din munți, așteptând ca noua lui doctrină să germineze în solul intelectual al epocii. Însă intuiția îi spunea că învățătura răspândită de el nu va putea să-și găsească o întrebuințare corectă dacă nu va reveni printre semenii lui ca să le îndrepte înțelegerea. Aluzia la destinul pan-istoric al tuturor religiilor umanității este evidentă: toate doctrinele religioase au deviat de la concepțiile lor inițiale și s-au transformat, treptat, în dogme ermetice.
De fapt, chiar dacă ar fi existat vreun ecou al monologurilor publice ale lui Zarathustra, acesta nu ar fi influențat cu nimic dinamica socială, oamenii prevalându-se în continuare de avantajele existenței statului, iar minoritatea aflată la putere continuând să nu reflecte, după cum nu a făcut-o niciodată, raporturile de forță naturală atât de glorificate de profet.
Dintr-un punct de vedere subiectiv și egocentric oamenii se comportau ca și cum, auzind discursurile lui Zoroastru, le-ar fi grefat conținuturile ideatice peste structura socială deja existentă, într-un hibrid grotesc. De pe o poziție obiectivă și istorică lucrurile stătuseră așa de la începuturile societăților umane, neschimbându-se nimic în afara gândirii politice a lui Zarathustra.
Zarathustra se asemuie pe sine însuși cu Mefistofeles, diavolul legendei germanice medievale, care se angajase față de Faust- expresia lexicală a voinței- să-i ofere fericirea. Însă Faust avea să fie decepționat de limitele ființiale ale partenerului său de afaceri oculte. În definitiv, și diavolul este un zeu. La rândul său, nici Zarathustra nu avea motive să fie mulțumit de cursul lucrurilor, chiar fără a putea să fie culpabilizat de aceasta. Dar, pentru un pedagog sau un revoluționar de profesie, orice situație, micro sau macro-socială, marcată de ignoranță este un prilej de bucurie și o sursă de inspirație.
Ca două unduiri speculare ale mozaicului personalității lui, expresiile zoomorfe, de-personificate, ale înțelepciunii și ale mândriei lui, șarpele și vulturul intrară din nou în spectrul vizibil al reflecției sale morale spre a-l chestiona în privința valorii deontice a noii lui descinderi în profan:
“Mirați- vulturul și șarpele priviră spre dânsul: căci aidoma aurorei, o viitoare fericire se odihnea pe chipul lui.
Ce mi s-a întâmplat, dragele mele dobitoace? întrebă Zarathustra. Nu m-am preschimbat?” (Fr. Nietzsche- Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Antet, București, p.66)
Considerându-se născut pentru a treia oară, la finele acestei noi metamorfozări sapiențiale, Zarathustra își propune să dezvăluiască noi adevăruri, apte să le înlocuiască pe cele aflate în uz.
Urmează unui nou elogiu adus necesității nașterii Supraomului. Evocând figura de stil a poemelor epice eline ale Insulelelor Fericiților, Zarathustra își compară propria lui recluziune ascetică cu retragerea postumă într-un spațiu anatopic, utopic, adică într-o variantă personalizată a Paradisului, în confortul căruia poate să anunțe mai răspicat justețea dreptului de a fi al Supraomului. Ironia implicită nu poate să fie contestată cât timp grecii antici erau politeiști, ceea ce înseamnă că erau puternic impregnați de mentalitatea religioasă care caracterizează spațiul euro-american de câteva secole bune.
Acolo, într-o noua parodiere a iluminării lui Buddha, smochinele cad din pomi fără ca să aibă cine să beneficieze de dulceața lor în afara naturii însăși, care este neîngrădită să-și continue ciclurile vegetale. Însă omul trebuie să-și depășească condiția naturală și, prin urmare, să se sustragă ciclurilor vieții. Aceasta este varianta nietzscheeană la teoria buddhistă și hinduistă a ruperii lanțului vieților și al morților succesive, anume prin surclasarea ciclurilor vieții, prin devierea spiralelor acestora într-un hyper-spațiu unde Supraomul va fi liber să-și manifeste voința de a exista. Cât timp Nietzsche subscrie la premisa monist-materialistă a existenței stricte a lumii fizice, anorganice, organice și vii, extrapolarea unei discuții cu consecințe concrete în planul postum sau inter-existențial s-ar dovedi absurdă. Ciclurile vieții se rezumă la viață însăși, care este auto-conținută și auto-suficientă. Dacă doctrina lui Leibniz susținea ceva, în esență, contrar, anume că lumea fizică nu face decât să reflecte într-o manieră imperfectă cauzalitatea morală care guvernează Împărăția lui Dumnezeu, iar temelia întregului Univers, monada, prezentă la toate nivelurile structurale ale acestuia, de la regnul mineral până la cel al îngerilor, este autarhică și conținută în ea însăși, în calitatea ei de copie a modelului divin, Nietzsche, dimpotrivă, avea să plaseze accentul axiologic în domeniul fenomenalului.
Viața nu se poate elibera decât prin ea însăși, deci printr-o formă superioară a ei, Supraomul.
Urmează un paragraf în care Nietzsche, prin vocea proorocului său, face trimitere la definiția kantiană a sublimului dinamic, al naturii. Sublimul, cea mai elevată categorie estetică, era definit de Kant ca fiind un sentiment produs în psihicul uman sub acțiunea unor impresii extrem de puternice, care depășesc capacitatea de conceptualizare a intelectului uman. Aceste impresii sunt cele care evocă infinitul și unitatea incomprehensibilă. Ele sunt susținute senzorial de mărturia simțurilor, însă nu pot să fie delimitate conceptual de intelect, dar, pe de altă parte, imaginația, o facultate de cunoaștere intermediară și hibridă a gnoseologiei kantiene, situată între sensibilitate și intelect, determină o propensiune a minții umane dincolo de hotarele firești ale percepției și ale conceptelor, născând în noi, sub înrâurirea acestor impresii, sentimentul sublimului. Oceanul este unul dintre exemplele kantiene favorite. În acest context filosofic Nietzsche compară marea, ca fenomen al naturii, cu omenirea, spre deosebire de Kant, care o consideră în calitatea ei de întindere nedelimitabilă cu privirea, deci de formă de reprezentare naturală a divinității. Sarcina omului nu este aceea de a contempla înfiorat și sedus deopotrivă sublimul naturii, ca simbol al transcendenței, ci de a face ca transcendența și existența să devină co-existente prin creearea Supraomului. Acesta va aparține mării, așa cum și o insulă născută din spuma ei îi va aparține.
Într-o întoarcere contemporană la ateismul de fond al romanilor, Nietzsche reconfigurează geometria aspirației către transcendență a omului. Dacă în spațiul cultural germanic, caracterizat de catedralele și de domurile gotice, liniile arhitecturale ale catedralelor și formele geometrice ale domurilor sugerau o verticalizare ascendentă, de jos în sus, a tendinței umane de a intra în comuniune cu divinitatea, în spațiul cultural roman, basilicele transmiteau, mai degrabă, sentimentul co-prezenței și al egalității funciare dintre om și Dumnezeu. Aceasta este schița conceptuală la care aderă Nietzsche, cu mențiunea notabilă că transcendența este destituită din calitatea ei de transcendență prin însuși faptul împlinirii a ceea ce în creștinismul latin era doar năzuit. Insula Preafericită este chiar Supraomul, ridicat din spuma apelor, și nu situat undeva aiurea, cu mult dincolo de ele și pretutindeni, în acelasi timp.
“Dumnezeu este o închipuire: ci eu vreau ca închipuirea voastră să nu meargă mai departe de voința voastră creatoare.” (ibidem, p.68)
Sublimul, ca modalitate categorical-estetică de exprimare a divinității, însă lipsit de vreun corespondent în afara celui emoțional, trebuie să fie substituit cu concretul unei noi rase de oameni.
Credința că există o ființă superioară care ne-a creeat este păgubitoare scopului real, natural al speciei noastre. Psihogeneza teogoniei dată de Nietzsche constă în neacceptarea de către oameni a statutului lor efemer, motiv pentru care care aceștia postulează esseitatea unei ființe supreme creatoare, căreia îi transferă și răspunderea morală pentru imperfecțiunea unei lumi guvernată de legile sale proprii, extra-morale:
“Gândurile acestea nu-s decât vârtejul și amețeala osemintelor omenești de care stomacul se îngrețoșează; într-adevăr, asemenea închipuiri zăpăcesc” (ibidem, p.68).
Dintr-o perspectivă utilitaristă și naturalistă adevăratul rău este tocmai postulatul transcendentului, fie el personal sau nu. Limitarea spontaneității naturale a acțiunilor umane determinată de o lege morală exterioară naturii constituie o deviere de la legea naturii.
Adevărata ingenuitate este aceea prin care omul își urmează cursul său natural, de a-și perpetua specia, însă nu într-un mod pur animalic și reproductiv, ci în speranța zămislirii Supraomului. Omul este o ființă creatoare- homo faber- însă câmpul creativ al omului trebuie să fie împins dincolo de limitele speciei sale. Dacă zeii ar fi existat, atunci rolul natural al omului nu ar fi existat nici el, iar conștiința și voința însele s-ar fi dovedit inutile.
Făcând aluzie la metafora statuii potențiale care subzistă în fiecare bloc natural de piatră, metaforă expusă în teoria aristoteliciană a celor cinci cauze, din Metafizica, Nietzsche compară omul actual, în naturalețea lui, cu blocul de piatră brută, neprelucrată, prin șlefuirea căruia și din substanța căruia va fi obținut succesorul său cosângean, Supraomul. Însă demersul va fi cu atât mai dificil cu cât omul de acum și-a creeat, dintr-o propensiune necontrolabilă a imaginației, o statuie mai mare, care-i cuprinde pe toți oamenii, idolul, prin piatra căruia va trebui să se treacă spre a se ajunge la omul eliberat, și apoi, la Supraom:
“Vai, oamenilor, o statuie moțăie pentru mine în piatra statuii statuilor mele! Vai! De ce trebuie oare să doarmă ea în piatra cea mai urâcioasă și mai aspră!...” (ibidem, p.69)
Ulterior, Nietzsche compară trupul- condiția actuală a omului- cu o temniță ai cărei pereți trebuie să fie năruiți. O metaforă similară utilizase Platon, în Phaidon, într-un context teoretic diametral opus, atunci când comparase corpul cu o închisoare sau cu un mormânt al sufletului.
Densitatea ideatică a gândurilor nitzscheene persistă până la finalul subcapitolului, trimiterile la teoria platoniciană a Ideilor, expusă în Politeia, sunt evidente. Nu lucrurile fizice sunt umbrele Ideilor inteligibile și transcendente, veritabilele artefacte ale lumii, ci lumea fizică însăși este miezul tuturor lucrurilor, cu condiția ca aceasta să conștientizeze și să vrea să-și accepte calitatea.
Adevărata frumusețe este cea a Supraomului, caz în care definirea teistă a categoriilor estetice devine inutilă.