Nu cred în democrație, nu cred în variantele ei de rezolvare a ultimei mari nepăsări ce cutremură omenirea celor două milenii de “civilizare”. Nu cred în comunism, în dictaturi de stânga sau de dreapta, nu văd nici o salvare în yoga, percepții extrasenzoriale sau izolare mânăstirească. Urăsc gestul ucigașului care-și îngroapă victima cu mare pompă și salve onorifice de tun (gen “ajutoare NATO” ce devin cu atât mai generoase cu cât numărul morților este mai mare). Nu recunosc competența partizanei justiții omenești, femeia ușoară a circumstanțelor atenuante. Nu pot urca într-un copac de dragul unor atitudini ecologiste dar nici nu pot împușca un animal de dragul de-a îmbogăți o inutilă colecție de trofee.
Contest opțiunile marilor oameni care hotărăsc destinele țărilor lor, contest hotărârile cu impact mondial, sunt împotriva oricărei opinii care-mi poate denatura ideea despre sclavie. Civilizația noastră a greșit sensul, a ignorat semaforul roșu avertizor și a trecut, la noroc, pe o stradă imprevizibilă, sufocată de obstacole.
Se vorbește la tot pasul de “evoluția omenirii”, de “marile cuceriri tehnico-științifice”; parazitară, o gloată de fachiri și “inițiați” ne oferă nenumărate spectacole de magie și manifestări paranormale dilematice, dublând astfel o evoluție mecanicistă la fel de ambiguă. Vraiștea e atât de mare încât, dacă am trasa o axă clară, cu minus infinit și plus infinit la capete, am afla că la ambele extremități tronează, insolentă, expresia plus-minus. Lipsa reperelor marchează, omniprezentă, ce a mai rămas din viitorul speciei.
Nu cred nici în ruptul capului că “evoluția” este chiar evoluție în sensul ei adevărat. Renunțând la spălarea păcatului originar, omul a ales deliberat răzvrătirea contra unei pedepse drepte. Și-a luat soarta în mâini și l-a ucis pe Abel, rezolvând pentru totdeauna problema iubirii aproapelui “ca pe tine însuți”, înlocuind-o cu surogatul concurenței. Din acel moment, omul a căzut în animal, și nu într-un animal obișnuit, instinctiv, ci în unul “superior”, după cum dovedește zoologia lui Cain, perpetuată mai târziu de Darwin.
Astăzi, concurența între membrii speciei umane nu poate fi descrisă, a învins, imbatabilă, rațiunea lui Cain, involuția denumită pompos revoluție a intoxicat orice spirit cât de cât limpede. Treierați între materialismul feroce și spiritualitatea de paradă, oamenii au devenit o biată masă de manevră de care profită și enoriașii banului, și filfizonii “integrării în Absolut”, în “Marele Spirit Universal” sau în celelalte “entități” axate pe destrămarea conștiințelor.
Am intrat în mileniul III. Ce vom face o mie de ani? Ne vom grăbi realizarea materială ignorând orice eveniment ce intră în conflict cu propria-ne natură de azi (cea a cămătarului)? Vom aplica în continuare tactica lui time is money sau ne vom acorda un răgaz pentru a gândi de zece ori și a înfăptui o dată? Vom persevera în susținerea unor limite sociale doar pentru că acestea pot fi, oarecum, controlate? Acestor întrebări nu li se va răspunde în nici un caz în somptuoasele aule în care, la costum și cravată, marile personalități ale lumii își dau întâlnire.
Refuz să particip la această murdară masă festivă la care, pătrunși de importanța momentului, își dau cu toții binețe. Mă opun acestui trafic mondial cu “votul majoritar” chiar și pentru faptul că nu cred că răstignirea lui Isus a fost un gest arbitrar.