Am aflat de lansarea romanului, „Adulter cu smochine și pescăruși ”, cu câteva zile înainte de eveniment. Titlul cărții îmi sugera, încă de la început o fugă într-un peisaj sudic, dominat de sentimentalism. Odată ajuns am văzut echipa televiziunii, fețe mai mult sau mai puțin cunoscute, toate derulându-se pe fundalul furnicarului tipic zilelor de weekend la Romexpo. Ajuns la standul cărților, îmi cumpăr volumul și mă îndrept spre autor pentru a mi-l semna. După primirea dedicației mă retrag în mulțime și alături de câțiva colegi începem să profităm de târgul de cărți, pe cât de mult ne permitea atunci bugetul.
Cartea a stat o săptămână pe masă, de fiecare dată titlul mă atragea, căutam să o frunzăresc, dar aproape întotdeauna, dacă frunzăresc o carte ajung să o citesc în intregime. Weekendul mi-a adus plăcuta surpriză de a-mi găsi timp liber, motiv pentru care m-am așezat comod în poziția de lectură și am început să citesc lista de personaje. Ceea ce mi-a atras prima oară atenția a fost gradul de generalitate al informațiilor „biografice” ale personajelor. Tehnica este interesantă, deoarece a reușit să mă determine să le caut sensul în paginile romanului. „Adulter cu smochine și pescăruși” are XIII capitole, la care se adaugă o serie de Precizări(aici se vădește deformarea profesională a autorului, mai ales în caracterul explicativ , în diferite discuții pe care Paul le poartă cu Fared despre Orientul Mijlociu, acestea fiind în fond atipice personajului, vezi mai jos de ce). Numărul de capitole m-a intrigat, întrebarea devenind inevitabilă, autorul și-a marcat intenționat o sugestie asupra finalului, o umbră a nenorocului unui adulter ce putea fi o relație de durată, dacă timpul ar fi fost cu 10 ani în urmă sau să fie doar o simplă numerotare ?
Romanul, încă de la primele pagini prin descrierile integrate în simțurile cititorului, prin claritatea conturării elemetelor de peisaj, într-o asemenea manieră încât sunetul mării, sentimentul dat de nisipul lipit de piele, valurile reci și stropii de apă pe care înotătorii îi stârnesc, redă un univers aproape tangibil. Dacă butonul dorit de Aldous Huxley, în „Minunata lume nouă”, anume acea aparatură fină care i-ar fi permis privitorului să simtă în întregime senzațiile și parfumul filmului văzut, nu a fost încă inventat, atunci „Adulter cu smochine și pescăruși” permite înregistrarea pe fiecare peliculă a nervurilor umane a unui experiment scriitoricesc. Noi devenim martori ai unei lumi inventate în emulația spiritului mediteranean. Dacă ieși din acțiunea dirijată de scriitor, ai putea foarte bine să te plimbi pe faleză, sau să fii chiar tu inotătorul spre insula cu pescăruși și stabilopozi. Întorcându-mă la tehnica detaliului, trebuie adăugat faptul că maniera de a descrie fiecare aspect care leagă intrinsesc lumea, ca într-o țesătură pe care o poți atinge, dar nu-i poți vede punctul de a unde a început să fie creată, amintește foarte mult de „Douăsprăzece povestiri călătoare”. Povestiri în care Marques renunță timp de 150 de pagini la forma realismului magic, pentru a deveni o oglindă ce reflectă în cele mai intime detalii lumea drumului spre care este îndreptată. Similitudini de stil sunt identificabile, însă nuanța ce distinge „Adulter cu smochine și pescăruși” este cheia de redare a lumii. Totul se relevă din exterior spre interior, pe când personajele marquesiene sunt redate din lumea lor interioară spre exterior, urmând ca să dispară la fel de misterios cum au intrat în pesiajul narațiunii. În cartea scrisă de Adrian Cioroianu nu există echivoc, poate doar în clipele abandonului voluntar în brațele alcoolului, datorat deziluziei prevăzute, dar nedorite a lui Paul.
Lumile romanului au trei forme de identificare. Lumea Osturiei este dominată de cadre lantente pornind de la plajă și Meditarana, la insula cu stabilopozi si pescăruși până la barul Jim 01, vila Or’Tuicha, piațeta în stil mediteranean în care se află cafeneaua lui Ghiorghiou. Personajele acestei lumi, surorile nebune și fiului lor Petro, comisarul Romero și Mimi, gravitează lent și invizibil. Chiar și noi,ca invadatori ai cărții, dacă ne-am pune la masa lui Ghiorghiou, ne-am putea aștepta să auzim vocea enervată a Micaelei, strigând ceva în italiană către bonomul îndrăgostit care îți deșiră povestea vieții lui în câteva minute. Practic mediul este unul ce orbitează într-o constantă similară climatului mediteranean, limpede și previzibil(cel puțin acesta este aerul pe care îl respiră locuitorii Osturiei). A doua lume este cea intimă, care se consumă între Paul și Alicia. Despre erotismul descrierilor, oricât m-aș feri, nu am cum să nu le trec cu vedere. O potențială acuză asupra exagerării formelor senzualității, rezervă pe care am împărtășit-o și eu, dar reluând pasaje din Dai Sijie „Într-o noapte fără lună”, respectiv experimentul literar al lui Italo Calvino „ Dacă într-o noapte de iarnă, un călător....” am ajuns la concluzia propriei ipocrizii în raport cu ceea ce îmi doresc să citesc. Viața cotidiană ne aduce zilnic forme de erotism sau trivialitate, de la domnișoara care reiterează scena Catherinei Tramell și pe care o găsim actualmente ca reclamă la o bancă, pănă la reclamele cu pui picant pentru fast-food(suntem inconjurați de burlesc). Așadar, să lăsăm pudiponderia la o parte și să vedem, în fond, greutatea de a reda într-o manieră realistă aspecte ce țin de realități corporale. Ipostaze pe care nici Rebreanu nu le-a neglijat, dacă ne gândim la romanul „Răscoala”, sau filme românești precum „Hârtia va fi albastră”, unde nivelul de vulgariate al limbajului este de-a dreptul bulversant(in discuții cu diferiți colegi cinefili am fost anunțat că sunt filme românești care au depășit gradul deja meționat). Ceea ce vreau să subliniez este faptul că erotismul din romanul „Adulter cu smochine și pescăruși” nu este unul vulgar, vitriolant, ci senzual și mascat în jocuri de expresii pentru a se evita trivializarea(deși unele perifraze puteau fi construite mai reușit). A treia lume este schița unui potențial roman polițist. Mimi, personaj decolorat la început, dar care spre final devine oarecum central în cadrul narațiunii, face un joc al dispariției amoroase. Intriga ocolește cu desăvârșire făptașul cel mai evident și cel mai aproape de Paul, Alicia. Teorie ce se va dovedi nefondată, deoarece Mimi, recepționera de 19 ani, trăia o cu totul altă poveste și nicidecum cea imaginată,în aburii alcoolului, de către Paul.
Cele trei lumi sunt cercuri concentrice, care prin pulsația centripetă a universului osturian debordează de viață în sunetul fiecărei imagini creionate de autor. Traiectoriile se confundă devenind, apoi se eliberează pentru ca iarăși să se simplifice, iar nivelul al treilea își joacă cu intermitență rolul, prin prezența cu funcție de memorie a comisarului Romero. Ceea ce trimite în prim plan primele două lumi. Raportul dintre intimitatea lui Paul și a Aliciei și lumea osturiană, nu este nicidecum întâmplător, deoarece pornind de la țigăncușa ce vindea smochine, care se dovedește a fi o adevărată deux ex machina pentru debutul adulterului și sfârșind cu întrebarea sugestivă a lui Romero referitoare la o potențială relație, totul îndeamnă și în același timp și dezbină.
Paul și Alicia analizați prin comportamentul și structura lor afectivă, pot fi catalogați drept victime ale mariajului sau sadici ai plăcerii(aici depinde de cititor). După cum am susținut mai sus, romanul nu lasă nimic echivoc. Paul duce o relație distantă cu soția sa Pupa, iar Alicia este căsătorită la rându-i cu un senator. Raporturile lor cu partea cealaltă par a fi la fel de șterse și asanate afectiv. Într-un asemenea context al manifestării degradabilului mariaj, oare nu adulterul, ca o formă a dragostei, va aduce eliberarea metaforică ? Alicia este construită pe o structură care îmbină fundamentul naivității cu maturitatea formei feminine, atât în gândire, cât și în corporalitate. Jocurile și pasiunea, de care dă dovadă în reculegerea timpului pierdut fără un stimul afectiv, o vor transforma din Alicia Leal, regizoare cunoscută, într-o simplă femeie îndrăgostită. Acest apelativ îi este dat de Paul, nu pare să-l refuze, ci o amuză renunțarea la notorietate de dragul simplificării în afect.
Paul este un camilpestrecian prin trăire, deși filosofia lui de viață este mult redimensionată, chiar dacă este un scriitor. Se prezintă ca fiind un om al momentului său, își recunoaște neinteresul față de politica externă, își asumă lipsa de punctualitate, practic se trăiește pe sine și nu regretă. Cunoaște prin certitudini, dovada acestui aspect este concentrarea asupra ceasului Mido, de care se dovedește a fi atât de dependent. Iubirea față de Alicia îl tonifică, dar în același timp îl și seacă, este un joc al frângerilor și al regrupărilor, ca mai apoi, din acest carusel, să rezulte eliberarea.
Finalul romanului m-a făcut să mă întreb dacă poate fi catalogat drept o dramă afectivă a spiritelor prinse în lumi diferite, care întâmplător se regăsesc, însă prea târziu pentru a trăi marea dragoste sau este o viziune epicuriană și paradoxal stoică în același timp, asupra imponderabilității adevărului ?
Defecțiunea romanului constă în incapacitatea de a decripta eternul feminin(nu mă contrazic, romanul nu este unul echivoc, îmi mențin punctul de vedere, dar eternul feminin face parte din teoria contradicției), iar balansul dintre yin și yang pare a lăsa mereu un bărbat, care dacă nu poate să-și întregească universul, măcar poate să-și găsească fericirea din amintirea lucrurilor mărunte. Și oare nu este Alicia la fel, nu este ea complementară singularității lui Paul ? În fond adulterul trăit se va definitiva, oare ca moral sau imoral, început sau sfârșit al unuia sau al celuilalt ?

Concluzia mea, cu permisiunea dumneavoastră, va fi simplă Da, chiar și Scripturile se pot înșela, am adăugat eu, doar pentru mine. Nu adevărul, nu ! Ci doar dragostea ne face liberi. (vă las pe voi să găsiți pasajul în carte)