Aurul din scrierile lui Mihai Leonte

Nu cred că s-a orientat bine autorul acestei cărți, scriitorul Mihai Leonte, să-mi încredințeze scrierea prefeței la cartea sa Amintiri Miniere, mie care, în viața mea n-am trecut pragul unei mine, nici măcar al unei stații de flotare. Totuși, neștiind nimic despre mineri și minerit, am citit cu îndârjire relatările pline de simplitate și omenie din carte, ca să-mi dau seama unde se ascunde ,,aurul” acestei experiențe de o viață a unui om, și al miilor săi de ortaci.
Am descoperit că munca asta, a mineritului, este pentru oameni serioși, oameni dornici de muncă, indiferent de condiții, oameni în care poți avea încredere pentru orice lucrare de la suprafața exploatării miniere, dar și acolo, în adâncul pământului, acolo unde nu-i vede nimeni, dar unde ei muncesc asudând, să-și facă treaba pentru care se angajaseră, sacrificându-se pentru a scoate omenirii acele nebănuite bogații ale pământului. Munca această de coborâre în mină, unde nici aerul nu e respirabil, e comparabilă cu cea a căutătorilor de perle, care se scufundă în adâncul oceanului, pentru a scoate la suprafață mărgelele prețioase.
Cât de puțin i-a trebuit ucenicului în toate, tânărului de atunci Mihai Leonte, doar un dram de întâmplare i-a trebuit, ca soarta să-l arunce într-o meserie care-l va ține captiv o viață întreagă, departe de lumina soarelui, trudind aproape sufocat în galeriile prăfuite ale minelor, fie ele aurifere, fie de minereuri cuprifere. Căci, la fel de bine, putea să ajungă să lucreze la câmp, în plin soare, sau în birouri, sau ca ceasornicar. Ceva însă îl atrăgea, mai bine zis, îl trăgea, spre adâncul pământului, acolo unde se dădeau adevărate bătălii pentru recuperarea bogățiilor neprețuite ale țării, bogății fără de care prosperitatea la suprafață nu se putea concepe.
La cât era de înzestrat intelectual, putea foarte ușor să se înroleze ca activist UTM sau de partid. Dar aici se cam înghesuiau cei care nu erau buni de nimic, cărora nu le plăcea munca, cozi de topor de tot felul, cei care se complăceau să participe la ședințe zilnice, cu creionul în mână și carnețelul roșu în care-și notau indicațiile prețioase de partid. Sau, unii care-și făceau vocație din a persecuta, de a urmări pe unii bieți oameni, care mai răbufneau din cauza necazurilor de multe feluri. Dar maistrului Mihai Leonte nu-i plăcea de fel asemenea îndeletnicire în viață, nedemnă de un om integru. Dumnealui prefera să fie cinstit cu meseria sa, cu camarazii de muncă, cu familia, motiv pentru care își ducea cu mare responsabilitate îndatoririle de miner, fie ca simplu ucenic, sau miner, fie ca maistru miner, sau ca, ultima treaptă a devenirii profesionale, maistru principal. În această calitate, toți ortacii îl respectau, toți îl salutau cu bucurie, și-l salută și azi, după ani și ani de la pensionare.
Citind capitolele scrise într-un limbaj extrem de simplu, dar atât de pline de sentimente de omenie, îmi dau seama că Mihai LEONTE relatează foarte detaliat, nuanțat, varii ipostaze ale muncii de miner. Autorul ridică emoționante monumente acelor eroi tăcuți ai mineritului, care, trezindu-se în zorii zilei din barăci, sau case improvizate, parcurgeau pe orice vreme, chiar și pe vreme de Coșava, pe jos, câțiva kilometri, până la mină, acolo unde, doar cu ajutorul luminii unor lămpi de miner, se afundau în hrube sinistre, întunecoase, surde, sufocante, lipsite de aer proaspăt, ba mai mirosind cumplit a gaze nocive de tot felul, se îndreptau spre capătul cel mai adânc al galeriilor, spre a pușca peretele frontului de exploatare, prin care exploziile rupeau pereții de minereu, împrăștiind prafuri grele și fumuri înecăcioase în galeriile deja foarte îmbâcsite de noxe. Apoi, acești bravi oameni ai subteranelor, cu ajutorul uneltelor primitive, încărcau vagonetele cu minereu, ce porneau de-a lungul galeriilor spre stațiile de suprafață. Acel material dislocat din stâncă, era privit cu sfințenie, ca rod al muncii normate, nădăjduind ca acea muncă să fie răsplătită cu salarii, cu care muncitorii să-și cumpere pâine caldă pentru copii lor. Privită astfel, munca minerului era o preocupare sfântă, întocmai ca cea a agricultorului, sau cea a oierului.
A avut ocazia să se facă om bogat, descoperind un filon de bulgări de aur pur, eveniment ce a isterizat toate organele de securitate din mină, dar care, la analize de laborator, s-au dovedit a fi simpli bulgări de cupru nativ !
Dar aurul adevărat sunt sufletele, amintirile unei pleiade de colegi de breaslă, cărora sensibilul Mihai LEONTE le dedică pagini atât de frumoase, care constituie cea mai bună răsplată pentru o viață de muncă și omenie.
Mai mult de un sfert de veac a muncit astfel Mihai Leonte, cel care va deveni scriitorul și poetul de azi, deși, încă de pe atunci, oprimat de munca întunecată din mine, încă se mai gândea uneori la poezie. Și astfel a dus-o trei decenii, muncă și iar muncă, în cele mai renumite mine din Apuseni și Banat, îndeosebi în minele de la Moldova Nouă. Chiar nouă pentru el, cel care plecase încă de copil din Moldova lui Ștefan Cel Mare, de la Suceava!
După Revoluție, hai să-i zicem Revoluție, Mihai Leonte s-a pensionat, după o muncă meritorie de peste 30 de ani în minerit. Dar asta a fost, să zicem așa, doar o înscriere pe un ,,alt nivel” de activitate minieră, mai înalt, mai diafan, dar întru-totul legat de minerit, cum s-ar fi putut altfel. Căci domnul Mihai Leonte, ca om plin de omenie, bunătate, a acceptat să ajute pe ortacii săi prin numeroase activități sociale, cum ar fi un nou CARP, comisii, multe consilii. Dar cel mai important filon în viața sa a fost descoperirea filonului de aur al poeziei, domeniu în care a realizat un mănunchi impresionant de volume și de interesante lucrări publicate, enumerate cronologic în această carte.
Cu timpul însă, urmările muncii ca miner, l-au ajuns și pe fostul ortac, Mihai Leonte. Suferea de silicoză, care-i șubrezește sănătatea. Dar ca suferința să se accentueze și mai mult din 2002 ca urmare a unei artroze severe, să fie obligat să meargă în două bastoane. Și ca durerile să nu fie numai de un același fel, poetul Mihai LEONTE a mai suferit o mare dramă a vieții sale, moartea soției sale, Ana Leonte. E greu să depășești o astfel de pierdere! Dar, încurajat de toți foștii săi colegi de breaslă, și în aceiași măsură și de familie, și de prietenii scriitori, încearcă să se motiveze, să creeze pe mai departe. Ca dovadă, este acest volum memorabil despre minerit. Aur pentru memoria atâtor generații și miilor de oameni cu care lucrase prin zonele miniere ale Apusenilor și ale Banatului!
Acum, poetul Mihai Leonte, se gândește la semnificațiile vremurilor și ale vieții pe acest pământ. Își dorește cel mai mult să-și liniștească sufletul și gândurile, ca atunci când va trebui să urce pe un nou orizont, cel din ceruri, unde s-o reîntâlnească pe scumpa sa soție, să fie capabil, vrednic, să urce pe acel ultim ,,suitor” care să-l ducă în Paradisul vrednicilor slujitori ai Domnului. Așa să ne ajute Dumnezeu !
Viorel Darie, scriitor București