Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai obligat să deviezi puțin, în partea opusă, pentru a putea ține drumul drept.
Mă revoltă când văd, preluate cu insistență în spațiul internetului, citate aparținând unor mari oameni de cultură români, în care se vorbește, nu tocmai laudativ, despre poporul român. Mă doare faptul că, prezentate așa, disparat, rupte din contextul de viață, de creație, în care autorul le-a scris/rostit ele pot distorsiona total, în ochii cititorului, simțămintele autorului. Iar tinerii noștri își culeg informațiile de peste tot, din mediul virtual cu precădere. Cum, de altfel, mă îngrozesc și comentariile pe care astfel de articole le stârnesc: toți sunt de acord că suntem un neam de ratați! O Românie orfană, lipsită de iubirea celor care o locuiesc.
Cum să-i facem pe tinerii noștri să-și iubească țara când noi înșine le arătăm cât de mult o disprețuim?
”Iartă-mă, Doamne, că sunt român!” Că a spus-o Emil Cioran sau a spus-o Mircea Zaprațan, nici nu are prea mare importanță, de vreme ce această frază a fost rostită într-un cerc foarte restrâns de prieteni, după o noapte de beție. Mă îngrozește faptul că sunt tineri care fără să fi citit, poate, mai nimic de Emil Cioran, vor lua această frază ca etalon pentru a-și măsura propria… neiubire de țară. ”Iubesc istoria României cu o ură grea” spunea Emil Cioran în ”Schimbarea la față a României”. Dar știm că el scria atunci când ”îi venea să-și tragă un glonte în cap”, când simțea dorința de a se răfui cu el însuși, și cu întregul univers, cum afirma Simone Boué. Cioran a renunțat să mai vorbească/scrie în limba română, e adevărat, dar în ”Caiete 1957 - 1972”, tot el este cel care afirmă: ”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc! (…) Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală.”
Aici, în spațiul virtual, cea mai cunoscută rostire a lui Petre Țuțea pare a fi afirmația: ”am stat treisprezece ani în temniță pentru un popor de idioți”. Simt nevoia să adaug, pe celălalt taler al balanței, următorul citat, din același autor: ”Sunt român și ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocație. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o știință a națiunii, eu sunt de meserie român.”
Cioran, Țuțea, Brâncuși aveau dreptul să strige pentru că trăiau în exil. Dar iubeau acest neam, această țară! Ca niște copii abandonați care visează îmbrățișările mamei. Iubire amestecată cu neputință. Nu ură, ci deznădejde.
Oricât îl admir eu pe domnul Mircea Cărtărescu, - sau poate tocmai de aceea - mărturisesc că m-a durut afirmația domniei-sale potrivit căreia: ”Noi am trăit în dictaturi și în mizerie, n-am avut pe nimeni care să ne-nvețe rezistența și demnitatea.” (Mircea Cărtărescu, pentru ”Allgemeine Zeitung). Nu ne-a predat ea, Istoria, la Revoluție, despre demnitate? Și, apoi, mai sunt cărțile de istorie. Câți dintre noi am învățat lecția?
Vreau să reafirm rolul intelectualului român în formarea generațiilor. Tinerii de azi, ca cei dintotdeauna, își critică părinții, își critică dascălii, își critică țara. Sigur că avem dreptul să criticăm! Dar parcă nu e corect să avem doar drepturi. Trebuie să dăm ceva în schimb. Să facem un mic efort să cunoaștem pe de-a-ntregul ceea ce criticăm cu atâta ardoare. Și astfel, cunoscând, poate ajungem să iubim. Pentru că nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem. Astăzi, spre deosebire de ieri, pare că nimeni – nici părinți, nici dascăli, nici conducători – nu mai face efortul să-i învețe pe acești tineri că ”patriotismul” este un cuvânt/simțământ frumos și, oricât ar rima, nu are nimic de a face cu ”comunismul”. ”În zilele noastre, a-ți iubi țara este aproape un delict”, spunea Dinu C. Giurescu.
O derută generală.
Astfel că, sosiți pentru prima dată în România, străinii sunt surprinși de frumusețea locurilor, a oamenilor, a obiceiurilor, a culturii noastre: ”Cum, România nu este o țară bananieră? Că așa înțelesesem din felul în care prietenii mei români (!) vorbeau despre ea!”
Nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții. Suntem noi, cu bune și cu rele. E bine că privim, din când în când, în noi, conștientizând partea noastră de vină. Cu condiția să facem acest lucru pentru a ne ierta. Pentru că lângă ură, invidie și răutate există și bucurie, altruism și iertare. Ne-ar fi de folos să le evidențiem mai mult. Prea ne izbesc breaking news-urile cu ultimele informații despre orice, catastrofă să fie. Iar dacă nu e, s-o facem să pară că e. Nu doar noi. Nici BBC-ul de azi nu-și mai permite pauze de o zi, așa cum făcea în 1930.
Deși, ar suna frumos un astfel de anunț, pe toate posturile: ”Azi nu sunt știri.”