Într-o dimineață liniștită de septembrie a anului de grație 2017 conduceam mașina second hand pe care mi-am cumpărat-o în urmă cu doi ani, pe Bulevardul Primăverii din București. La un moment dat, la o trecere de pietoni, în timp ce așteptam în mod regulamentar trecerea pietonilor matinali, o frunză uscată și mare, de stejar, mi-a sărit brusc în față și s-a izbit de parbriz.

Această întâmplare nefericită (impactul a fost inevitabil) mi-a schimbat pe neașteptate modul de percepție asupra realității imediate, pentru tot restul călătoriei.

În primul rând mi-am dat seama că ea, realitatea imediată, poate fi, în anumite condiții și cu un mic efort de imaginație, ținută la distanță. Ea poate fi legată, cel puțin temporar, așa cum ai lega un câine în lanț, ca să nu muște pe cine nu trebuie. O relație, deci, de genul ”Ham-ham” - ”Taci cu tata, că am treabă!”.

Apoi am început să observ mai multe detalii neobișnuite . Mai întâi am observat că mașina mea second hand albastră, asemănătoare unui gogoșar aerodinamic, ia curbele într-un mod foarte elegant. Nu-mi dădeam seama dacă asta se datorează calităților mașinii, tatălui meu, fiului său, Sfântului Duh, sau faptului că eu, ca șofer, am căpătat, cu anii, un fel de... dezinvoltură șoferească. Oricum, sigur este că de fiecare dată când luam o curbă, în special una din acelea ample, la 90 de grade, ca să nu mai vorbesc de sensurile giratorii, îmi venea în minte felul în care profesorul meu de chimie din clasa XI-a, Roșianu, își mișca degetele de la mâna cu care nu ținea creta, în timp ce ne explica diversele reacții sau formule. Cu cât reacția sau formula erau mai interesante, iar el mai pătruns de ce spune, cu atât mișcarea ondulatorie a degetelor devenea mai frenetică și mai voluptuoasă, asemenea unui pianist care se încălzește în vederea recitalului. Mâna aceasta de pianist uneori stătea lipită de corp, ca și cum posesorul ei ar fi vrut să-și rețină gestica, dar alteori flutura ea însăși în gesturi ample, explicative, lămuritoare, astfel încât combinația celor două mișcări (a mâinii și a degetelor), creau impresia unui balet extrem de grațios și de bun gust, care acum mă fac să mă gândesc la elitele acestei țări din perioada interbelică. Evident nici eu, nici colegii mei nu am comentat vreodată la acea vreme (A.D. 1984), nici cu profesorul, nici între noi, acest tic, care ar fi putut fi, în sine, o foarte bună lecție de eleganță, de erudiție și de pasiune profesională, dacă pe noi, elevii săi, ne-ar fi procupat, într-o cât de mică măsură, aceste noțiuni. Cât despre chimie, cea creată între mine și colega mea de bancă Cristina, care mă lăsase de curând să o sărut, îmi era cu totul suficientă.

Continuându-mi drumul la volan în acea dimineață de septembrie lin, atenția mi-a fost atrasă multă vreme de privirile șoferilor care veneau din sens opus: încordarea, discernământul, determinarea, absoluta concentrare pe care le citeam în ochii compatrioților mei care veneau pe contrasens, trecând la doar câțiva metri de mine, aproape că mi-au tăiat răsuflarea. Îi vedeam într-o altă lumină! M-am gândit, oare ce s-ar întâmpla dacă toate acele priviri ar deveni deodată priviri interioare, îndreptate spre inima celui care le emite... sau spre o altă inimă... . Sau dacă, în viața de zi cu zi, fiecare dintre acești bravi conducători auto și-ar vedea, cu aceeași atenție, încordare, discernământ, determinare și absolută concentrare, de treaba lui și nu s-ar mai uita la altceva, bunăoară la televizor. Sau ...

Eram pe punctul de a intra în plin în ditamai blocajul mental, când, spre norocul meu, am observat că gogoșarul aerodinamic și albastru la volanul căruia mă aflam, făcea un viraj larg în dreptul superbei clădiri a Ateneului Român, acolo unde, în 1976 (sau poate în 1977), a avut loc un eveniment important al copilăriei mele. În loja a doua pe dreapta cum te uiți spre scenă, în timpul unui concert la care fusesem aduși cu școala, însoțiți de tovarășa profesoară de muzică Melania (iar numele de familie l-am uitat), i-am înfipt cu sete în păr fratelui meu mai mic, care stătea pe scaunul din fața mea, guma de mestecat pe care o molfăisem în ultimele ore. În mintea mea, și sunt absolut sigur de asta, nu era neapărat ideea de a-i face rău cu orice preț fratelui meu, cât dorința de a nu-i deranja cu molfăiala pe adulții din jurul meu, pentru că, în vremea aceea îndepărtată, îi consideram pe toți adulții, fără excepție, extrem de inteligenți , serioși și interesați până la lacrimi de adevărata muzică și de adevărata cultură. Răsplata mi-a fost pe măsură! Toată întâmplarea s-a încheiat într-un mod apocaliptic, fratele meu izbucnind în niște urlete inumane, chiar în mijlocul concertului, zbierând către mine obișnuitul apelativ ”Nesimțitule!” și invocând-o pe mama cu lacrimi mari pe obraji. Evident, am fost scoși imediat din sală, mama anunțată și eu bine altoit acasă. Guma n-a putut fi scoasă din părul bogat și plin de bucle al fratelui meu, decât cu foarfeca.

Ajuns acasă am rămas câteva minute la volan în parcare contemplând blocul în care locuiesc. Acest bloc, construit în 1971, comunist și cenușiu, în care locuiesc de la vârsta de patru ani, a intrat de mai multe luni într-un proces de reabilitare termică, care mie mi se pare fără de sfârșit. Asta deși noua lui față, vopsită strălucitor, în galben și maro, începe încet-încet să se vadă printre schelele parțial demontate.

Și poate că până la urmă blocul meu va fi un bloc mult mai frumos decât în vremea copilăriei mele, atât la exterior (cu noile sale culori și termopane), cât și la interior (acolo unde până și cutiile poștale au fost înlocuite cu unele noi, vopsite în galben și maro),

numai că eu,
eu nu voi mai fi niciodată
cel care ar fi putut
să se bucure copilărește
de toate acestea.

Septembrie 2017