Prea mult timp am privit soarele, cerul senin, am auzit vantul fosnind printre frunzele de primavara...

Acum plec ochii si observ pamantul murdar, stropit de lacrimi. Cerul e innorat, asa cum a fost de fapt intreaga mea viata...Vantul, cel ce fuge printre frunzele sangerande acum suiera intr-un ras dement. Rade de mine.
Prea mult timp am petrecut aruncand pietricele la fereastra realitatii in loc sa bat la usa. Si fara sa bat usa mi s-a deschis si ceva m-a tarat inauntru. Acum sunt inchisa intr-un loc in care nu pot vedea altceva decat dezgustatorul adevar al nimicului ce ma inconjoara. Adevarul nimicului ce este de fapt totul pentru mine.
Respir un aer uscat de vara, in care s-au imortalizat soapte, lacrimi, in care ratacesc priviri pierdute...in care copiii au devenit demoni, respirand acelasi aer cu mine.
Respir acest aer de vara incarcat de rautate, ce-mi arde gatul precum niste vorbe otravite pe care regret ca le-am rostit...incarcat de lacomia oamenilor ce au secat oxigenul cu ai lor plamani insetati lasandu-mi otrava aerului fierbinte, de vara.
soarele arde. ma arde. ma atinge, cu aceleasi raze cu care atinge probabil si ingerii...cine sunt eu sa impart o raza cu ei? cine-mi ofera mie acest drept?
Ce e acolo sus, cine face regulile acestui joc sangeros? Cine arbitreaza acest dans morbid al orbilor intr-o mocirla de vise?
Cine ma priveste cum plang, cine-mi da durerea si imi pune crucea pe umeri? Da, toti caram cate o cruce. Cine ne ingaduie sa induram atatea? cine e cel ce nu se indura de noi?
Tu, de esti acolo, te declar ereticul propriei creeatii.
Refuz sa cred. Refuz sa cred in orice si deci cred in nimic. si oricum as crede sau nu tot nu e bine. Eu de ce nu ma pot simti implinita? Pentru ca eu constientizez ce e in jur? Pentru ca vad mai departe chipurile grotesti ascunse sub mastile de portelan ale copiilor?
ce suntem noi altceva decat irationalitatea cuiva care ne-a creeat pentru a se regasi? de ce existam, decat pentru a ne tara in mizerie? ce e de facut, decat sa ne curmam suferinta?!....trist adevar, in a carui incalcare ne lafaim cu totii...al carui invers il indeplinim zi de zi cu devotamentul parcurgerii unui ritual sfant.
Am deschis ochii si m-am speriat de ceea ce sta dincolo de visul meu. De vreau nu ma mai pot refugia in lumea in care vantul ma racorea in loc sa suiere cuvinte badjocoritoare, in care aerul fierbinte de vara ma incalzea in loc sa ma sufoce, in care copiii erau copii si nu fiinte monstruase. Nu ma pot intoarce la cer caci ochii mei sunt atintiti in permanenta asupra mizeriei pe care calc. Si intr-o zi voi face parte din ea, iar un oarecare nefericit va realiza cata durere se afla in pamantul pe care calca cu atata nonsalanta.