Moto: „Nu, de mai bine de zece ani nu mă mai consider, categoric, nici prin scrisul meu, nici prin legături sentimentale un optzecist”.
Mircea Cărtărescu


1. Apariția așa-cunoscutului „Manifest postmodernist” („România literară” nr. 5, 1996), semnat de Ion Manolescu, a stârnit, cum era de așteptat, reacții prompte, uneori ironice, alteori de-a dreptul inflamante. Era, zicem, și vremea, fiindcă apatia, superba și nevinovata apatie, amenința să ne sufoce. Din nefericire, gazeta gazdă, speriată probabil de anvergura discuțiilor (și mai cu seamă a consecințelor) a limitat – inabil – intervențiile. De ce?
Cu o formulă dragă diplomaților de carieră ar trebui să-mi încep demersul cu modestul „mi-e greu să…”. Dar cum asemenea artificii mi-s străine, o iau de-a dreptul: Cine a sărit ca ars când Ion Manolescu a anunțat apariția unui nou ciclu de creație? Ați ghicit: optzeciștii. O să ziceți că avea și dreptul, fiindcă – nu-i așa? – aici sunt cuprinși, cum rar s-a întâmplat în literatura noastră, o samă de creatori de mare valoare și, pe deasupra, sunt și câtă frunză și câtă iarbă…
Numai că judecățile de valoare au fost pornite dintr-un punct tradițional, total ineficient: organizarea creatorilor în generații mărșăluind spre un impunător Heroon. Orgolioasă cum e, rafinată cum e, solidară cum a fost, virulentă cum e, împătimată cum a fost etc, „Generația 80” a atacat ca-n vremurile bune, adică pe fronturi largi, cu pregătire de artilerie, cu planuri strategice, situându-se în final – pentru un modest cititor de literatură – în postura turcilor la Plevna… Am avut – iartă-mă, Doamne! – sentimentul arțăgos că mă aflu în fața unei contrarevoluții în toată regula, unde „un pumn de nobili” își apără, cu înverșunare, drepturile dobândite într-un deceniu și jumătate de domnie.
Or, minți lucide din acest ciclu de creație, zis „optzecist”, și-au dat iute seama că a împărți creatorii pe generații e ca și cum ai căra apă cu sita. Pentru că vigoarea creativă și potența culturală a acestui ciclu n-au fost încă epuizate și nici experiența consumată, ele desăvârșindu-se abia în ciclul următor. Rezultă, prin urmare: „… Cei care au ceva de spus, n-au invocat niciodată dreptul de a se sindicaliza într-o generație. Fiindcă pătrund și fără asta. Mediocritățile contemporane au găsit însă un mijloc: au inventat corporația generației”. (M. Ralea, „Viața Românească”, XXV, nr. 1-2, 1933).
Dacă iubirea, în esența ei, este alegere, să pornim pe drumul inspirat de ea.


2. Un aforism arab spune că nu trebuie să cauți cu tot dinadinsul aventura, dar nici să nu te dai la o parte din calea ei. Așa vom face!
Ziceam cu câteva clipe mai înainte că alegerea denominației „Generația 80” este întrutotul nepotrivită și îndrăznesc să cred că nici măcar adevărată. De la Tudor Vianu, care stabilea, cu argumente extrase din spusa unor iluștrii teoreticieni ai culturii, „generația de creație” la treizeci de ani, până la Laurențiu Ulici, care nu acceptă decât termenul de „promoție”, o asemenea delimitare generică și-a pierdut consistența.
În realitate, este vorba de cu totul și cu totul altceva. Putem să-i spunem în fel și chip, să folosim cu obstinație genericul de „optzecism”, cum se întâmplă cu nucleul sieși credincios de la Brașov, chestiunea rămâne fără vlagă. Pentru că, în profunzime, este vorba despre o anume mentalitate specifică, direct aparținătoare unui timp și a unor reprezentanți ai săi. Or, aceasta, mentalitatea, nu se preface printr-o simplă bătaie din palme. „Mentalitatea este un complex adânc statornicit sufletește, așa că nu se poate vorbi de o schimbare de mentalitate de la o generație la alta. De la o generație la alta se poate vorbi cel mult de o schimbare de atenție sau de interes”. (C. Rădulescu-Motru, „Vremea”, l932).
De altfel, acest fapt îl simt și-l știu mulți dintre teoreticienii „optzeciști”. Dacă o vreme nu au avut încotro și-au acceptat formele supunându-li-se, tot mai des și tot mai mulți încearcă să se scuture de sub dominația „sindicalismului”. Ion Bogdan Lefter scria în „România literară”: „Mi-am exprimat deja în câteva rânduri opiniile asupra raporturilor dintre așa-zisa „generație 80” și așa-zisa „generație 90”. Sunt denominații pe care nu le-am folosit deloc în textele mele din ultimii ani dintr-un motiv cât se poate de simplu, pentru că le socotesc inadecvate la realitatea noastră culturală”. (I. Bogdan Lefter. „Anti 90”, România literară” nr. 20, 22-28 mai 1996).
Deși simptomele oblomovismului cutreieră din ce în ce mai amenințătoare structurile fixate de pleiada „optzecistă”, Gheorghe Crăciun, prozator de marcă al acestui experiment, crede că „competiția continuă”. Se poate, dar cu o simplă condiție: să acceptăm că senzațiile sunt diferite de la om la om, dar și mai mult, de la epocă la epocă, să înțelegem că cuvintele sunt aceleași și numai sensul și încărcătura lor se schimbă, precum și relația dintre ele.

(va urma)