E trei noaptea. Mă duc lângă fereastră. Văd luna prin perdeaua de nori și îmi amintesc cât de mici și insignifianți suntem. Dar ne merităm soarta pentru că, din cauza ignoranței și autosuficienței în care ne scăldăm, nu ne permitem nouă înșine să vedem adevărul, realitatea, decât prin ceață; la fel cum văd eu luna printre nori.
Nu există viață după moarte, nu există luminița de la capătul tunelului. De fapt există, dar nu e nici un tunel; e doar luna în spatele perdelei de nori. Și pentru că am fost atât de proști încât nu am vazut-o clar în timpul vieții, ni se mai acordă această șansă din oficiu. Cei mai merituoși (adică cei mai puțin ignoranți, pentru că ignoranți suntem cu toții) își dau seama în timp ce se apropie de lumină că cel mult unul din toate acele lucruri pe care le considerau importante merită o fracțiune de secundă de atenție.
Și apoi bruma aceasta de cunoaștere se adaugă la contul de cunoaștere deschis de cineva sau ceva în numele pământenilor, pentru a ține evidența cât din Adevărul care ne înconjoară (și pe care nu-l putem cuprinde din cauza micimii noastre și a nepăsării în care trăim) am reușit să atingem.
Toată vremea omul nu face decât să mănânce, să bea și să își complice viața cu tot felul de nimicuri, iar apoi se zbate să și-o simplifice; așa că e ocupat mai tot timpul și nu are timp să mai gândească (unii preferă termenul de meditație; eu nu). Foarte puțini dintre noi fac asta (gândesc). Și printre aceștia sunt unii care, deși văd toate nimicurile astea, preferă să își ducă viața la fel ca ceilalți ignoranți. Bine, până la un anumit punct, viața tuturor oamenilor se aseamănă, dar nici diferența n-o folosesc într-un scop mai bun.
Am auzit deunăzi pe cineva spunând că ar fi fericit dacă un oarecare l-ar aborda pe stradă și i-ar spune "omule, ești prost".
Cine realizează lucrul ăsta se poate lăuda că știe un adevăr pe care foarte puțină lume îl știe.
De fapt, suntem așa de proști, încât am început să condamnăm discriminarea pe motiv de prostie: Ce, nu suntem toți oameni? Ba da, dar ce, parcă pietrele nu sunt toate pietre? Ba da, numai că unele sunt diamante, ametiste, opale, iar altele...
Mă uit iar la lună și n-o mai văd. Unde e? Unde s-a dus? Aceeași soartă să aibă și Adevărul, să se ascundă de noi?
Dar de ce îmi chinuiesc eu mintea cu așa ceva?! Mai bine manânc, beau ceva și mă culc, că și-așa e târziu și mâine am treabă; trebuie să fac ceva ce ar fi trebut să fac de multă vreme, pentru că ar fi fost mai simplu de rezolvat atunci.
Of, ce complicată e viața asta...