(acest text este urmarea eseurilor:
Arta comentariului (I), Arta comentariului (II) și
Arta comentariului (fișă de lucru))



"Se ridică astfel una din cele mai gingașe întrebări pentru critica literară: trebuie ca să se mărginească a fi un simplu birou de înregistrare, sau se poate înălța la o colaborare de creativitate între poet și critic în sensul împlinirii destinului înscris în virtualitățile poetului?"
(D. Caracostea, Mit și creativitate )



Impresie, impresionabilitate

De obicei e vorba de vibrație, de intrare în rezonanță. Atunci simți nevoia să comentezi ceva, altfel treci pe lîngă, nu bagi lucrul în seamă, nu simți că ar merita să fie menționat.

Cititorul este și el o persoană impresionabilă. Se simte impresionat cînd clapele lui sînt lovite, cînd tastele sînt apăsate și sufletul primește im-presia. În ceara lui se imprimă o amprentă.

Comentariul cel mai obișnuit și mai frust-reactiv (îl veți găsi din belșug pe site) frizează exclamația erotică – o recunoașteți, nu-i așa? –: „Ah, m-ai atins! Drag! Pup!”

Comentariul impresionist păstrează această caracteristică – este subiectiv și adesea patetic. El nu se revendică de la teorii literare și nu aplică grile estetice, nu deține limbajul și aparatul criticii, nu are pretenția demersului științific și a obiectivității. Este o gesticulație lipsită de ambiții, izbucnită din chiar acea apăsare de clapă, acea lovire a tastei, din presiunea care impresionează și produce o reacție.

În funcție de softul fiecăruia impresia poate avea o viață mai lungă sau mai scurtă. Ea poate fi efemeră, trecătoare – intră pe o ureche și iese pe cealaltă. Cu alte aplicații mai performante poate fi însă stocată și apoi prelucrată. Vibrația este analizată, descompusă și recompusă, întreținută, amplificată și în cele din urmă – cu o aplicație de talent – preschimbată în expresie.

E însă nevoie, de obicei, și de acea vibrație nu doar susținută, ci imperioasă (ca un feed-back pozitiv), ca și cum ar fi fost presat sau răsucit un resort care dă energie exprimării. Acel gîfîit bine ritmat care este inspirația.


De la impresie la expresie

Cîteva pagini din Swann (În căutarea timpului pierdut, vol. I, pag. 233-6, BPT 1968) ilustrează o asemenea întîmplare. “În plimbările în direcția Guermantes”, Proust, adolescent, oarecum frustrat gîndindu-se la incertul său viitor literar pentru care nu întreprinsese nimic, resimte impresii care îl fac să se oprească pe neașteptate pentru că “aveau aerul că ascund, dincolo de ceea ce vedeam, un lucru pe care te invitau să vii să-l iei și pe care cu toate strădaniile mele, nu ajungeam să-l descopăr”.

Impresia, suficient de puternică, nu-și găsește încă drumul spre expresie: “Cum simțeam că lucrul acesta se găsea în ele, stăteam locului nemișcat, privind, respirînd, încercînd să ajung cu gîndul dincolo de imagine sau miros […] încercam să le regăsesc închizînd ochii, mă străduiam să-mi amintesc întocmai linia acoperișului, nuanța pietrei care, fără să înțeleg de ce mi se păruseră pline, erau gata să se deschidă, ca să-mi ofere obiectul pentru care ele erau doar un capac.” E, cum se vede, un fel de inspirație sub capac, o oală sub presiune. “Realitatea presimțită” nu izbutește însă să se descătușeze, duhul din recipient nu poate ieși ca să se întrupeze.

Dar, în aceeași plimbare, urmărind din trăsura care merge pe drumul în zig-zag succesiunea și alternanța a trei clopotnițe, adolescentul are din nou senzația insistentă că n-ajunge la capătul impresiei sale, “că era ceva în spatele acestei mișcări, în dosul acestei limpezimi, un lucru pe care ele îl conțineau și-l ascundeau în același timp.”





De data aceasta, insistența dă roade: “liniile și suprafețele lor însorite s-au frînt, puținul pe care mi-l ascundeau din ele îmi apăru, mă fulgeră un gînd pe care nu-l avusesem cu o clipă mai înainte și care se formulă în cuvinte în mintea mea, iar plăcerea pe care o încercasem adineaori la vederea lor spori atît de mult, încît, fiind cuprins de un fel de beție, nu m-am mai putut gîndi la altceva.”

Ca să-și ușureze conștiința și să-și asculte entuziasmul, oarecum în transă, cel ce a fost doar un observator impresionat devine autor, ia un creion și o hîrtie și scrie ceea ce se cerea exprimat – o pagină de literatură, o dare de seamă asupra unei întîlniri uimitoare, un comentariu al unui eveniment sufletesc. După care mărturisește ușurat: “m-am simțit atît de fericit, simțeam că mă eliberasem integral de aceste clopotnițe și de tot ce ascundeau în dosul lor, încît am început să cînt cît mă ținea gura, ca și cum eu însumi aș fi fost o găină și tocmai aș fi ouat.”


Asceza uimirii

Actul autentic care precede și creația, și comentariul, actul sincer și spontan care predispune și la una, și la celălalt este uimirea. Cine nu se poate minuna, stînd mut și fără cuvinte, dar în așteptarea lor, în fața întîmplărilor vieții sau a textului citit, cine nu poate ajuna răbdător savurîndu-și impresia și rîvnind să-i dea expresie, cine nu-și face din uimire un exercițiu constant de împrospătare a resurselor vieții, cu greu poate plăsmui ceva.

Și de obicei, plin de resentiment, e tentat mai curînd să distrugă.