Radiografia unui extemporal la umanitate

Ionescu Ovidiu

Un element de istoriografie abuzat adesea de către viri eruditisimii culturii identitare pre și post revoluționare este personologia de masă care, evaluand cu torțe declamative, încearcă nu doar o demistificare a spiritului național în mici fragmente de matrice culturală, o expresie a animusului unei colectivități ci desfășoară un fel de marș furibund de recuperare a unor trăsături care cu timpul să ne înscrie în patrimoniul universal ca un fel de alter moral printre modelele de popoare multilateral limitate sau dezvoltate antropologic. Ne delimităm încercând să învățăm din personalitatea noastră premorbidă pentru ca anii post-revoluționari au adus cu ei o mișcare de introspecție idiosincratică deoarece aparent nu aveam la îndemână un instrument de diagnosticare altul decât sociologie urbană-rurală, împărțiri ale culturii în spații de desfășurare geografică, că doar mondializarea aduce cu ea o altă perspectivă în primul rând de identificare geopolitică. În decorul avar al României europene sau al Europei românizate nu întelegem că nu avem de-a face cu o creativitate culturală defunctă ci cu o creativitate înlănțuită care nu poate să se asume decât dacă va rezista propriului adevar precum un catharsis emoțional, o eliberare de propria surghiunire din elementul vital de normalizare și anume deconspirarea imposturii. Dar, veți spune, nu știm unde este impostura și unde ne delimităm de paradoxurile care în gândirea modernă readuc în discuție voința de a fi și știința de a fi. Ne acoperim firele desfășurate ale diurnului mundan cu mici cuceriri aleatorii pentru că nu putem să ne organizăm gândirea până când nu eliminam din semantica imediată nu alternativele ci propria reușită în înțelegerea noastră. Am spus mai devreme alter moral pentru că adesea în discursul politic, cultural, istoric, social abundența de critici la adresa noastră și mitizarea țintelor de orice fel ar fi ele nu ating decât sufletul moral, dorința de a fi gregari cu construcția europeană, mondială, organizațională care nu se fundamentează prea mult pe emergență abisului cultural ci maidegrabă pe noduri de colaborare care sunt eminamente de sorginte morală, religioasă iudeo-creștină. Mișcarea de unificare europeană sau cu spiritualitatea și mișcarea mondială ne pune pe gânduri de vreme ce avem impresia că am trăit în afara vremurilor că acum trebuie să adunăm resturile în sarcofagul național și să ardem pe rug trecutul demonizat. Nu putem să ne vindecăm de victimizarea care ne urmărește zi de zi în fiecare din momentele de interacțiune cu alții sau cu noi înșine, ne strigăm nevoia de exorcizare acumulând frustrare care nu ne va ajuta în nici un fel la constructia unei reprezentări despre noi înșine ca și colectivitate. Cineva spunea că există grupuri cu o profundă economie interioară de conservare a sistemului de relații și grupuri cu o capacitate creativă de regenerare a țesutului pentru a nu se morcela, pentru a-și găsi noi căi de renimare și dinamizare. Ori, încercând să copiem la extemporalul umanității nu vom face nimic altceva decât să fim un hibrid neterminat între cele două fără să deschidem căi de negociere cu noi și cu trecutul mai ales. Nu simt nevoia de a găsi spirit național însă cred în capacitatea noastră de a ne confrunta cu trecutul și cu insuficienta noastră care ar trebui să lase loc unei dorințe funciare de cunoaștere prin orice chip a adevărului individual mai întâi. Funcționăm după rețeta moralității pentru că e singura care iși are rădăcini adânci în coagularea tribului ca și comunitate însă dacă vrem să funcționăm după regula comunităților ar trebui să ne vedem de treabă fără să ne autonomizam prin respingere ci prin apropiere. Asta mi se pare un semn de maturizare care presupune toleranța ca indice de disponibilitate măcar și dorința măcar de a intra într-un fel de adulter cu viitorul față de concubinajul cu trecutul nostru mortifer. Dorința de a ne descrie este un model de federalizare antropologică cu rădăcini în biologie, care se semnifică prin termeni ca specie, regn, elemente de delimitare pe criterii evidente de diferențiere. Însa acum, nu văd de ce cu obstinație încercăm să umplem un vacuum de cunoaștere despre noi înșine cu împrumuturi primitive de gen astrologie (nevoia de magic a existat întotdeauna), cu împrumuturi de ritm și entertainment din expresia hedonismului, muzică și artă din care extragem numai ori ce e aparent nou ori ce este aparent eliberat din interzicerea societății “multilateral dezvoltate”. Reușita în aprecierea ca act de cultură ar fi în primul rând ieșirea nu din anonimat ci din exil. Ori, nu tot ce a fost expresie a unei culturi pre-revoluționare este un avort așa cum nu orice emanație contemporană este o invenție. Bricolajul ar fi fost o soluție în tot ceea ce ne animă în mișcarea de înțelegere a cotidianului nostru, ar fi ieșit câte ceva, poate artă absurdă sau poate chiar o reanimare neașteptată însă n-am reușit până acum decât un Frankenstein care mai devreme sau mai târziu va dori să-și caute perechea. Sindromul Frankenstein aplicat unei culturi de tranziție nu este dorința de a fi ca ceilalți prin transformare a propriului genotip ci un asalt asupra “străinului” pentru transformarea lui în ceea ce suntem noi deja. Nu Europa ne asimilează ci din păcate încercăm să o metamorfozam noi prin orice mijloace. Sindromul macului de care îmi povestea un compatriot emigrat în Australia pare a fi o formulă la îndemână, orice mac crește mai înalt decat plantele învecinate astfel încât metafora merge daca ne imaginăm un grup de indivizi care încercă să taie vârful oricărei ieșiri din tipar pentru a asigura regresia spre medie. Ori, ce este moral în a fi moral? Cât de infantilă este dorința de a ne strecura, copii fiind, în camera părinților sau cât de mult ne-am fi dorit sa fim o musculiță pentru o clipă și să ne strecurăm acolo neobservați așa reușim în momentul de față să pozăm în drosofile discrete care au neajunsul de a fi grațioase ca o camilă. În grajdul European avem loc însă nu ca măgăruși printre armasari de rasă. Aparent este nevoie de o adaptare de specie, de ajutorul filogenezei astfel încât să mai putem vorbii despre secole de creștere, de evoluție. Să ne înțelegem, suntem la umbra unui stejar lângă care am crescut imitând ca mitocanii ceea ce se întâmplă “acolo” în templul umanității. Ce a ieșit nu este decât istoria noastră, o mică mostră de experiment cultural geografic care, paradoxal, a reușit să fie atât de conservatoare încât s-a blocat în proiect secole în urmă. Poate că aici ne-am putea găsii adrenalina necesară conturării unui tablou cultural cel puțin, pentru că vedeți, evit să mai vorbim despre personalitate de grup. Psihologia poporului roman sigur că are de-a face cu istoria însă ne întrebăm, suntem victimele istoriei sau istoria este victima noastră? În astfel de moduri de ființare nu mai avem dreptul să coincidem cu istoria Europei ci să încercăm să vedem ce iese din hora asta în care suntem prinși cu sau fără vrerea noastră. Vrem să fim ceva care seamană cu un tablou apropiat de ceea ce criticii umanității ar considera o operă de artă sau vrem cu orice preț să fim asimilați unui curent de speranță cel puțin, că doar ea moare ultima? Când se vorbește de șansa noastră de a fi europeni nu vorbim decât de șansa de a ne reînscrie pe un drum din care apoi ne vom delimita adică ar trebui să ne cunoaștem în primul rând contextul și să experimentăm această alianță, un frate care ne-a regăsit după ani lungi de absența și apoi să hotărâm. Pentru că în necunoștință de cauză nu avem ce hotărâ. Când spun acest frate care ne-a regăsit mă disociez puțin de el deoarece după atâția ani de tăcere și cârcotire la umbra protecționismului puterilor militare occidentale le-a fost ușor să-și declame propria împlinire capitalistă însă s-au învecinat cu o jumătate de secol de atrocitate fără să găsească mecanisme de influență. Nu putem fi vocali decât din interior, advocacy pentru libertatea noastra nu putem face decât noi. Să ne spunem istoria si să ii lăsăm să și-o spună pe a lor și poate iese o demistificare de ambele parti. Ce mă îndeamnă să aștern acest raptus este mai mult sau mai putin de la sine înteles, poate un talk show care m-a pus pe ganduri sau o tarabă cu turcisme, mărgele de plastic de care m-am împiedicat înainte să mă urc într-un taxi. Bineînțeles, mașina a demarat în epitetele necenzurate ale vânzătorului de iluzii care spera și el la o liniște liberală, dar n-are loc de mine. M-am obosit încercând deunăzii, să conving un cioban la templul consumismului, Bucur Obor, că nu vreau să stau în ușa că să împiedic prosperitatea vâzătoarei de ciorapi de la intrare care nu avea loc de mine ca să expună niște rafturi prăfuite, acum vorba vine și ea are nevoie de atenție, de puțină grijă din partea cuiva, ce repede devenim victime, ne-am învățat că așa ne acordă și nouă atenție cineva, deci să-l conving că plec din raza de acțiune a fericirii din pantofi numai să fie civilizat și să mă roage să fac asta, să se adreseze politicos (imi spusese, pleaca de aici!), că am și eu patternul meu de reacție, sunt un animal deformat ce să fac, nu reacționez decât la “te rog”, vă rog!”, dacă se poate!, “fiți amabil!”, m-au condamnat părinții mei la politețe, le mulțumesc adesea pentru asta. Mi-a replicat că “de unde vine eu” mai am mult până să ating standardul de comunicare și comportament care să mă facă dezirabil, auzi, dezirabil adică să mă conformez așteptărilor celorlalți și să fiu previzibil. Nu știu dacă locul ei era acolo, dacă locul meu era acolo însă mă gândesc dacă am fi putut să facem un management al situației fără conflict. Consumatorul de informație televizuală este preponderent în România, priviri pasive urmărind din abundența de soap opera și jurnal de unde își extrag convingerile, unde o instituție iși dă cu părerea despre alte instituții (media ca instituție), unde succesiunile de ritualuri descriu o viața în bornele ei de kilometraj în experiențe individuale, nașteri, căsătorii, moarte, râsete din abundență pentru a mai oscila starea de spirit a populației, deturnări de sens și nici un scop formativ. Poate suntem în plină deconstrucție, ar fi un punct de vedere să mă opresc acum din scris și să aștept reconstrucția. Nu avem loc de noi înșine, nu ne găsim locul, ne simțim străini în perimetrul nostru vital, avem un patrimoniu greu de metabolizat, deficiențe de comportament, atitudini grobiene și un principiu greu de dizlocat, viața e ca o junglă. E doar o metaforă sau o comparație nereusită, jungla își are legile ei. Anomia noastră e conformă, dezirabilă în virtutea sociologiei vânzătoarei mele. E benefică, nu culpabilizăm, greu de metabolizat o astfel de emoție. Ne determină să facem lobby pentru nefericire, să obstrucționăm orice ecou deplin cauzat de micile noastre experiențe pe langă care trecem fără să învățăm mare lucru. De ce oare? Ne spunem ca “mâine” existențial ne va aduce ceva, o patimă neașteptată, un recul posibil, o înțelegere sau chiar credința după care tânjim cu toții fără să epuizăm din consternarea de care nu ne mai vindecăm. Cine suntem și încotro? Mă despart peste 5 minute de un prieten apropiat, mi-e greu fără el, fără zâmbetul lui desprins dintr-un tablou impresionist care nu face nici o abatere de la ignoranță, nu vrea să descrie emoții ci să le exprime, să aducă verismul în baia de culori, în vopselele care descriu aerul nostru recalcitrant dar adevarat, plin de mici repetiții atât de individualizate. Nu ne dăm seama că suntem un conglomerat de expectații care înca trebuie negociate. Am să-l conduc la avion peste puțin timp, încearcă ceva peste hotare. Hotarele cui, hotarele a ce?