Urmăresc prin această cale să fac o mică istorie a valorii, să vedem exact de înseamnă ea; și pentru acest lucru trebuie să ne amintim faptul că, în limbă, comunicarea are trei proprietăți: mișcare, substanță (substantiv) și calitate (adjectiv).
Apoi, trebuie să observăm faptul că scriitorul de factură balzaciană face ca pe ecranul cititorului să se perceapă personajul, iar pictorul de școală realistă reușește doar să ia niște verticale și orizontale imaginare, care se întâlnesc într-un punct de fugă. O dată cu apariția secolului al XX-lea, însă, pictorul pictează persoane aplatizate, el pictează ceea ce gândește față de ceea ce vede, apărând astfel pictura bidimensională, care prezintă afinitate față de literatură, scriitorul făcând ca personajul să se resoarbă. Observăm apoi că la începutul secolului al XXI-lea avem de-a face cu mutația de la cele două dimensiuni, la patru dimensiuni: "Stimați colegi, noi percepem greșit spațiul- el este compus din patru dimensiuni, și a patra e timpul".
Teoria lecturii conștentizează existența, finalitatea și complementaritatea celor trei dimensiuni, care se focalizează în mai multe puncte, unul dintre aceste puncte fiind conceptul de valoare. Astfel, finalitatea interpretării este valorizarea.
Valoarea nu se naște și nu există decât în măsura în care există raportarea obiectului la o activitate omenească de cunoaștere și invers, existând două situații. În prima situație, este posibil ca omul să-i atribuie unui obiect oarecare valori pe care acest obiect nu le încorporează prin destinația lui inițială și în cazul acesta spunem că valoarea este adăugată. Iar în a doua situație, omul nu recunoaște valoarea în obiectul care-o încorporează în mod intenționat (acesta fiind și cazul unei pune părți din arta modernă pe care omul mediu nu o recunoaște ca valoare).
Este cu totul rar ca un obiect făcut de om să încorporeze o singură valoare. El încorporează un sistem de valori, neexistând o estetică pură: ea poate deține un loc central sau excentric. Un anume timp istoric pune accentul pe o anumită valoare și împinge în plan secund pe celelalte.
Apoi, este cu totul rar ca un obiect să trezească în conștiința receptorului toate obiectele pe același plan.
Astfel, putem distinge trei tipuri de valori:
Valorile estetice, care formează o clasă care se raportează la acele proprietăți ale obiectelor considerate sub aspectul considerațiilor. Astfel, frumos înseamnă simetrie, el putându-se exprima matematic prin numărul de aur: 3,14.
Valorile artistice se raportează numai la obiectele considerate opere de artă. Ele nu pot fi gândite decât în măsura în care trimit la un obiect înțeles ca un obiect artistic. Prin urmare, valoarea artistică pendulează între caracterul obiectiv și subiectiv, reprezentând rezultatul unei acțiuni de alegere. De exemplu, dacă ne oprim la design și mai precis la moda în Italia, observăm că ea se face pe baza unei măsurători care niciodată nu dă greș, orice haină italienească fiind făcută după corpul fiecăruia, ei având la bază faptul că "corpul european se schimbă cam o dată la zece ani".
În sfârșit, valorile literare au particularitatea de a fi dorite pentru ele înseși și nu pentru un scop situat în afara lor. Caracteristicile lor sunt unicitatea operei, opera fiind un individ din punctul de vedere al creatorului, chiar dacă opera plastică se serializează sub formă de album, chiar dacă opera se serializează sub formă de tipar.

Valorile estetice, valorile artistice și cele literare alcătuiesc valori culturale. Valorile culturale se află în relații complicate, uneori de antiteză, uneori de complementaritate, dar niciodată de sinonimie față de valorile existențiale. Un contraexemplu, să-i spunem așa deocamdată, este Apocalipsa lui Ioan, capitolul 10, paragraful 10: "Și-am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o".
Prin urmare, cartea poate fi definită: cartea-copac, sau cartea-templu (Babel) sau cartea-hrană (Nichita Stănescu). Însă trebuie menționat: cunoașterea nu te face fericit, ea îți dă satisfacția locului pe care îl ocupi printre ceilalți.

Cu acest prilej, vreau să întăresc faptul că Mircea Muthu, decanul Facultății de Litere din Cluj este un om deosebit, care dacă dacă îți acordă o oră în preajma lui, îți dă o nouă calitate: neputința de a te desprinde de literatură.