Rezumat: Agopian își cere cititorul cu totul, cartea sa e un cântec de sirenă. Cine va pătrunde în ea, nu va mai ieși de acolo. Moreea îl va supune duhului ei. Fric e cartea unui mare prozator, care e mai mult decât un prozator. Epicul se strujește aici într-un poem. Obsesia vizionară se prăbușește în sfârșitul veșnic, deci în Omega. Fric pare o sinteză a sute de epopei și romane.


Ultimul titlu semnat Ștefan Agopian e Fric. Pentru a-și exprima dezaprobarea față de lumea în care existăm, prozatorul, aflat la vârsta maturității creatoare, adică stăpân pe expresia capabilă să dea forță deplină sentimentelor sale și să dea elevație ideii literare, alege din arsenalul posibil al nihilocentrismului, scatologicul (simbol al făpturii fără ființă, simplă mașinărie biologică), scabrosul (simbol al dezgustului și deznădejdii) și tăcerea (simbol al neantului, al faptului că nu mai e nimic de spus). Dar e nevoie să privim mai din apropiere acest ultim roman al lui Ștefan Agopian, să lăsăm distanța, pentru a ne apropia de el.

Fric
Cu Fric, Ștefan Agopian își duce manierismul la capăt, la final, în punctul mort. Probabil, de acum, nu va mai simți nevoia să scrie. Proiectul său a luat sfârșit. Manierismul s-a impus în Fric, dincolo de stilistică (ea a ținut rangul lui Agopian dintr-o eroare, deoarece nu s-a observat de unde vine), pătrunzând, de această dată, cu adevărat, și universul ficțional. Era lucrul spre care tindeau și celelalte romane ale sale, fără să reușească. Abia acum edificiul e complet, în Fric. Stilistica manieristă, ideatica manieristă, viziunea manieristă fuzionează. Fuzionează, pentru că ele, toate aceste nivele, există. Altfel nu ar avea ce fuziona. Există o stilistică, există o ideatică, există o viziune. Și, de vreme ce spuneam că acest segment manierist început, poate, cu Tache de catifea, dacă nu mai dinainte, și-a atins săvârșirea (un apogeu în care se moare), Ștefan Agopian ori nu va mai scrie deloc, ori, de-o va face, va subscrie la fracturism sau la cvasi-literatură, în orice caz, vreau să dau de înțeles că va subscrie la ceva, pentru că acest tip de personalitate nu poate să-și asume libertatea. Agopia ține, mereu, să se înfășoare pe ceva. Se înfășura (asta se vedea încă și înainte) pe texte biblice, pe textele cronicărești, iar în Fric pe Moreea, pe un text despre Moreea. Cu siguranță, nu mai este posibil să dea naștere unui nou agopianism (ce l-a dus la manierismul său funebru), deoarece ne supunem, cu mic și mare, legilor firii: nici el nu mai are vitalitatea unui june, nici expansivitatea lui. Și, oricum, Agopian n-a explodat niciodată de vitalitate. Metabolismul lui a fost de la început unul bătrâncios. De asta a și scris așa puțin și și-a ales cu atâta grijă mijloacele. Când simți că nu poți exploda de pasiune, că nu te poți rătăci în propria-ți luxurianță, devii economic. Ștefan Agopian a făcut mereu economie. Și cea mai bună dovadă este că a străbătut întreg drumul pe care îl poate face un scriitor, în doar câțiva ani. El a străbătut, în scris, drumul de la alfa la omega. Dacă ar fi filozof, am spune că a făcut sistem, căci s-a rotunjit fără contradicție lăuntrică. Fiind însă prozator, ce putem spune? Că a scris un singur roman, de fapt, în toată viața lui. Primele lui încercări literare, deloc stângace, sunt deja căutarea a ceea ce va urma. Era foarte sigur pe sine la început de drum Ștefan Apopian. Avea bună intuiția despre ce anume va să scrie. Scrie, de fapt, la început, mai bine decât o va face apoi. Căci, așa cum se întâmplă cu oniricii, el lasă să se scurgă sângele prozei, îi sacrifică sângele temperamental în favoarea clorofilei vizionare. Viața, debordând de vitalitate în primele scurte scrieri, e apoi stoarsă din ele și edulcolorată. Personajele-oameni vor trăi într-un vis de aici înainte... Într-o altă cheie și în alt registru și la modul conștient asumat, aidoma se petrec lucrurile și la Dumitru Þepeneag. El stoarce sângele prozei sale. Spre deosebire de Dumitru Þepeneag, Agopian nu-și asumă jertfa, ci, oniric, totuși, în măsura în care a prins din zbor câteva idei despre ce înseamnă onirismul, anume acele idei ce l-au infuzat, potrivindu-i-se, face același lucru, însă din intuiție și urmând simțământul lipsei de vitalitate pe care trebuie să și-l fi cunoscut de la bun început. Nu e adevărat, așa cum afirma cineva, că Ștefan Agopian vorbește numai despre sine (în existența diurnă). El vorbește, de fapt, despre un dublu al său, ce-l însoțește peste tot. E acel dublu aflat în lumea paralelă a ficțiunii și care i-a scris cărțile. S-a folosit de vitalitatea acestui Agopian terestru, pe care-l cunoaștem din fotografii, s-a înfășurat pe el și i-a supt vitalitatea. Posedat, Agopian cel real n-a putut face nimic câtă vreme s-a dorit scriitor. Acum, probabil, ajuns la indiferență în fața vanității de a fi scriitor, îi va refuza dublului său fie și scrierea unui singur rând. Iată al doilea motiv pentru care cred că nu va mai scrie. Nu, cine crede că spunând asta aș vrea doar să-l incit, se înșală. Scrierea unei opere literare își are legile ei, iar noi, oameni fiind, nu ne putem opune. Nu ne putem opune acelei uzuri a minții care se lasă copleșită de propria-i ficțiune. Întocmai cum nu se poate opune bătrâneții. Mintea lui Ștefan Agopian e una dintre cele copleșite de propriile-i ficțiuni. Nu mai poate fi autonomă. Te afli, cumva, ca și când ai fi fost trimis în Malaiezia. Plouă tot timpul, câteva băștinașe stau și te privesc de pe grinzi ca niște curci plouate, te îmbeți zi de zi și le chemi apoi în patul tău, când simți că lehamitea a trecut de punctul critic. Și ținutul te cuprinde. Dacă îl eufemizezi, dai peste povestea tinereții veșnice și a vieții fără de sfârșit, însă, dacă știi ce se află în dosul acestei povești, nu te poți prosti singur și să nu-ți dai seama că e cea mai tristă poveste din lume. Povestea scriitorului, a oricărui scriitor. Spre deosebire de Dumitru Þepeneag, care e doldora de vitalitate și temperament și a stors onirismul structural până la ultima picătură, pentru a-l așeza apoi într-o perspectivă estetică și mai largă, Ștefan Agopian a fost consecvent lipsei sale de vitalitate. S-a opus dublului său care-l chema ca o sirenă în lăuntrul ficțiunii și i-a impus economia. Economic fiind, a străbătut întreg drumul, de la alfa la omega. Dacă poseda vitalitate, ea l-ar fi împins mereu spre necunoscut. De fapt, de aici poate porni critica idealelor estetice: urmate, ele pierd cărările spre necunoscut. Mergând pe un drum ce s-a bătătorit, nu pot să nu se epuizeze în ele însele, să piară pe limba lor. Chiar dacă Ștefan Agopian își asumă uneori condiția onirică, el nu este, totuși, un oniric. A preluat, doar, câte ceva din onirism, atât cât i s-a potrivit lui. Ci s-a înfășurat, mai ales, pe teme biblice și istorice, pe ficțiuni istorice și biblice, pe care le-a rescris ca ficțiuni. Și în această îmbrățișare, a adunat din jur, antrenate în constricție, cele ce i s-au aflat în apropiere. Nu s-a putut întinde prea mult, ca să acapareze mai mult. Întâmplător, Agopian a trecut pe la Mazilescu și, onirismul fiind în raza lui de cuprindere, a luat atât cât a putut din el în îmbrățișarea sa. Ultimul său roman, Fric, este punctul omega al operei sale.
Cu o perioadă lungă de elaborare („Am început să mă gândesc la Fric după ce am terminat Sara, destul de probabil la sfârșitul lui ‚’85”), Fric s-a dorit a fi o epopee. Ștefan Agopian trece, chiar, la prozodie, dar, desigur, cum „nu obsesiile se epuizează, ci capacitatea autorului de a le transforma in obiect estetic”, prozatorul, mărturisind dorința unei rupturi față de ceea ce a scris înainte, trebuie să-și fi dorit mai mult decât un joc postmodernist. El intră în dialog cu Levantul, cu „mitodologia” lui Joyce și a lui T.S. Eliot – e una din ramurile profitabile literar (mai profitabilă e doar patișarea sau rescrierea în cheie românească a unui ținut macondian, de care e plină literatura noastră din anii 70-80). Agopian e, astfel, ceva mai modern decât macondienii. La nivel formal însă. Pentru că, intenția călăuzitoare e doar un suport exterior, ideatic, fără mare impact, în orice caz, fără un impact hotărâtor, asupra textului său literar. Ștefan Agopian nu reușește să-i dea peste bot acelui dublu al său care e prozatorul de talent. Acesta îi va sufoca toate intențiile și îl va trage în tărâmul lui. Pentru că, la vremea cuvenită, nu l-a pus la punct, acum nu se mai poate emancipa. Măreața epopee se preschimbă aici în ruina ei, într-un tărâm pare că bântuit de scorpii ce au surpat și-au pârjolit totul în calea lor. Căci manierismul lui Ștefan Agopian nu e nici cel negativ, al manierei literare, deși ea există, nici cel teoretizat de Hocke, al iregularului, deși există și acesta. E un manierism al viziunii asupra vieții, de care prozatorul nu poate scăpa. Moreea e și ea un soi de Oltenie din „Manualul întâmplărilor”. O leprozerie. Doar că viziunea e dusă până la capăt. Ideea leprozeriei în „Manual…” vine abia la sfârșit, ca o concluzie asupra viziunii pe care scriitorul a secretat-o și asupra căreia s-a întrebat ce-o fi. Moreea e mai mult decât o leprozerie, de la bun început. E tărâmul crepuscular al morții, bântuit de „erosul” bolnav (ce este acest eros, se va vede). Un eros al epuizării, când gura nu mai are ce sorbi decât moarte, putrefacția morții, excrementele morții, duhoarea morții, apa morții, cerul morții. Ștefan Agopian e, fără îndoială, un nihilist, un vizionar al neantului, al lipsei de ființă, dar nu pe linie shestoviană sau cioraniană. La el, neantul vine din devitalizare. În proza sa, nu există principii active care se opun neființei, așa cum există ele la Șestov sau Cioran. E un tărâm fără speranță sau debușeu. Prozatorul de talent îl sufocă pe Ștefan Agopian, care vrea altceva, anume epopee. Încât, demersul formal (ca pastișarea, rescrierea în altă cheie, parodierea sau mitodologizarea), e cu totul sufocat de viziunea ce vine și se impune.
Dar ce să fie cu această „mitodologizare”, cu pastișa, cu parodierea? În mod cert, ele s-au născut dintr-o necesitate, s-au născut pentru că nu se putea altfel. Noi chitim postmodernismul sub atâtea înfățișări (forme), încât oricine se încurcă în profuzia produsă. Sau îl legăm de fenomenologia lumii contemporane, atunci când ne întrebăm cum și de ce s-a născut. De probleme cum sunt problema receptării (dorința scriitorilor de a fi receptați de semeni într-un mediu de concurență cu audio-vizualul), problema uniformizării civilizației și culturii, problema aspectului civilizației și a valorilor ei etc. dar toate acestea (politice la urma urmei), nu fac decât să încurce și mai mult. Nu televizorul a dus la nașterea postmodernismului. Nici industria. Nici chestiunile politice. Și nici măcar globalizarea. El nu e ceva „american”. S-a născut în mai multe locuri pe glob, sincron. Și cred că punctul său de generare se află în pierderea sensurilor (omenești și existențiale) într-o lume ce s-a desacralizat, ce s-a liberalizat, ce s-a rupt de prejudecăți. Când nu mai ești habotnic în credință, mișcarea existenței e una a dispersării, a fragmentării, a toleranței dusă în nepăsare. Când Joyce a scris „Ulise”, iar Eliot, urmându-l, „Tărâmul pustiit”, a simțit nevoia să rescrie epopeea. Nu a făcut, astfel, decât să dea un răspuns lipsei de sens a lumii în care trăim. La fel au făcut existențialiștii, promotorii literaturii absurdului, Kafka. Literatura a fost legată întotdeuna – și așa va fi mereu – de vehicularea unor sensuri. Ori, când acestea nu mai există în lume, scriitorul e obligat să rătăcească în căutarea a ceva ce nu există. Literatura devine o căutare, în loc să mai fie, așa cum era, o afirmare. De aceea nici nu mai este înțeleasă. Cum ar putea înțelege acel cititor oarecare, ce simte la rându-i lipsa sensurilor, că scriitorul, în loc să-i ofere acum, când este mai multă nevoie de ele, sensuri și certitudini, îi dă doar căutarea buimacă a lor? Cum să înțeleagă că singurul sens al existenței a devenit căutarea? Și această literatură a căutării, literatura posmodernistă, capătă diverse aspecte: depinde de cel care o scrie. O ramură e cea a scriitorilor ce își pun întrebări și merg spre orizontul întrebărilor fără răspuns. O alta, e cea din care face parte și Agopian. El nu își pune întrebări, pentru că are viziunea sfârșitului lumii în moarte. Căci lipsa sensurilor lumii e o moarte a lumii. Ramura aceasta aș numi-o a postmodernismului vizionar. Care, probabil, se va îngroșa tot mai mult. Căutând sensul ce nu mai există în lume, rătăcind peste tot după el, scriitorii interogativi vor ajunge să cunoască lumea în care trăiesc și ea le va deveni viziune. Unii vor fi niște vizionari blânzi, ca Agopian, pentru că au atins punctul final, unde se moare. Cei năbădăioși, vor fi mai departe agitați, deci apocaliptici. Ei vorbesc nu despre ultimul aspect, cel final, al lumii noastre, ci despre dinamica prin care se ajunge la sfârșit, iar această dinamică e apocalipsa, ravagiile răului care produc și întrețin mișcarea existenței și o conduc spre final. Moreea e acea lume care s-a instalat în sfârșitul ei, rămânând pentru veșnicie în el. Curgerea timpului a dispărut de aici. E o viziune ce seamănă cu aceea din „Zadarnică e arta fugii”, romanul lui Dumitru Þepeneag. La Þepeneag, infinitezimalul (pentru a străbate o distanță de un metru trebuie să străbați o sută de distanțe de un centimetru, iar ca să străbați un centimetru e nevoie să parcurgi zece distanțe de un milimetri ș.a.m.d. la infinit – motivul pentru care Ahile nu va ajunge broasca țestoasă ce-a pornit în cursă înaintea lui: fapt acoperit în matematici de calculul infinitezimal), arată că lumea e o repetiție de celule identice, izomorfe. În oricare te-ai afla, în oricare ai fugi, te afli de fapt în același loc, deci bați pasul pe loc, ești captivul unei închisori subtil construite, în care temporalitatea a fost abolită. Ștefan Agopian nu are viziunea infinitezimalului, a încremenirii eleate. Dar timpul e abolit și la el. Din alt motiv însă: are viziunea sfârșitului ce s-a înveșnicit în lume. „Eroii” săi nu aleargă de ici-colo, lipsiți de conștiința lumii în care trăiesc. „Eroii” lui Agopian rătăcesc la întâmplare, pe unde-i duc pașii și participă la întâmplările ce le ies în cale, indiferent că sunt acelea sau altele. Dar în Moreea, ei vor ajunge să soarbă, de ici, de colo, sucurile răspândite de putrefacțiile morții, iar această soarbere e un „eros”. E o viziune mai organică decât cea a lui Dumitru Þepeneag. La Agopian, lumea e un cadavru peste care oamenii se îmbulzesc și se târăsc ca niște viermi, hrănindu-se din el. De nevoie: nu au alternativă. Viziunea leprozeriei s-a esențializat în aspectul ei ultim. Petru Creția s-a înșelat asupra funcțiunilor erosului în Moreea. El vorbește de o „impregnare cu Eros a universului”. Nici nu era greu să se înșele. Cultural vorbind, suntem subjugați de vechea idee a împletirii dintre Eros și Thanatos. Doar că în Moreea e vorba de cu totul altceva. Erosul nu mai e ceva luminos, ceva care scoate oamenii din imediat, din material, din mizeria existenței pentru a-i proiecta într-un nivel superior al existenței. Ci este un eros de nevoie, un concubinaj murdar cu moartea, un târâș prin moarte, iar această târâre în care pielea atinsă aduce senzații, confundată cu senzualitatea, se asimilează erosului, tocmai pentru că transmite ceva, așa cum transmite erosul. Dar ar trebui alt cuvânt care să denumească asta. Eros nu e un cuvânt potrivit. Însă cum nu există un cuvânt pentru așa ceva, suntem nevoiți să-i spunem eros. Iată un alt motiv pentru care a interpretat greșit Petru Creția. El nu avea la îndemână concepte și cuvinte pentru a exprima atingerea ce stârnește senzații aidoma erosului a omului cu moartea. Iar Agopian nu este unul dintre thanatofili, nu exultă, terorizat de moartea de care nu are scăpare, în iubire de moarte. Nu găsește în el resurse pentru bucuria prostească a celui căruia toate căile i-au fost tăiate și nu mai are decât una de urmat. Și care râde în fața fatalității, a sfârșitului de care nu are scăpare și râde când i se relevă golul, lipsa miezului lumii. Cum ar putea să placă o asemenea carte cititorului, când el așteaptă o poveste cotidiană de iubire, ca la Sandra Brown, sau măcar un adulter (o poveste de dragoste cu un soț înșelat, ca în „Ana Karenina”)? I-ar place doar dacă el însuși s-ar afla cufundat pe jumătate într-o astfel de lume (viziune) și ar găsi concretețe în Moreea lui Agopian, ca suport pentru propriile viziuni ale lumii sfârșitului. Atunci ar putea absorbi secrețiile morții, alături de absorbirea compactului univers estetic al romanului. Poate că ar pendula între repulsie și seducție. Ar respinge și s-ar simți atras. Povestea Anei Karenina e mult mai limpede decât a Orjenei. Un final tragic cum e cel al Anei, doar te-ar face să zâmbești dacă te afli în Moreea lui Agopian. Participarea la poveste e cu totul alta într-un caz și în celălalt. Agopian își cere cititorul cu totul, cartea sa e un cântec de sirenă. Cine va pătrunde în ea, nu va mai ieși de acolo. Moreea îl va supune duhului ei. Fric e cartea unui mare prozator, care e mai mult decât un prozator. Epicul se strujește aici într-un poem. Obsesia vizionară se prăbușește în sfârșitul veșnic, deci în Omega. Fric pare o sinteză a sute de epopei și romane.
Dar să revenim la ale noastre și să reluăm firul. Ștefan Agopian, dorind să rupă de cele scrise de el înainte, a luat epopeea ca model. E un demers formal (în măsura în care se poate spune că e formal nivelul artistic al unei scrieri literare), ideea aceasta contând probabil mai puțin ca ofertă pentru cititor, cât mai degrabă pentru sine însuși, Agopian aflându-se cu mare probabilitate între acei scriitori pentru care propriul lor univers ficțional este și delectare și teroare. Teroarea „umplerii” sinelui cu ficțiunea, ce duce la lehamite. Dacă luăm volumul Fric în întregul lui, el conține și schema documentării cărții, un „text” de Petru Creția scris pentru revista Arc și care devine Postfața „romanului”, dar și câteva proze scurte, pentru care Agopian a fost acuzat de pornografie, deși nu au nimic de a face cu așa ceva. Prozele au fost scrise ca „să scap de Fric”. Iată o mărturisire ce vădește „umplerea” cu ficțiune a scriitorului și dorința sa de a evada, de a „uita” romanul la care lucrează, pentru a putea să-l continue mai târziu. Ideea de a face „epopee” nu a fost suficientă în acest sens, și pe bună dreptate. Ruptura stilistică introdusă de prozodie e formală și, până la urmă, nu a reușit să înăbușe arta bine conturată a prozatorului la nivel imagistic, Agopian rămânând aproape același cum îl știm din romanele anterioare. Prozodia a dat însă noblețe și o mai mare densitate ultimului său roman, ceea ce înseamnă un pariu câștigat. De astă dată în favoarea cititorilor, a literaturii.
Dacă ficțiunea Fric poartă pecetea Agopian, cam același lucru se poate afirma și despre „metodă”. Prozatorul are nevoie de un suport geografic și istoric pentru a începe să scrie un roman, așa cum Mircea Ivănescu are nevoie de tema unui secund pentru a scrie un poem. E vorba, la Agopian, de o documentare încropită la repezeală, dar care probabil are funcțiunea de a lansa ficțiunea. Un soi de arc ce lansează o săgeată ce va zbura apoi mult și bine. Structurile imaginative sunt cele care premerg documentării, documentarea având deci doar rolul de a delimita, de a constitui un perimetru geo-istoric unde să se desfășoare imaginarul. De fapt, probabil lucrurile sunt mult mai complicate și greu de analizat, fiind vorba de un spațiu geografic și o istorie re-inventate pe seama câtorva informații reale. În orice caz, vom intra în Moreea anului 1715 (iar în încheierea acestei note de lectură ar trebui să spun că vom rămâne multă vreme în ea după ce vom termina de citit cartea, captivi ai cărții – dar o spun acum, ca să nu uit).
Pentru a intra în proza lui Agopian, ar trebui ca mai întâi să dăm tribut poeziei să se înfiripe. Să facem o libație cu versuri...
............................
Atributul principal al cărților lui Agopian este macabrul. Putem adăuga fiecărui cuvânt de caracterizare, această vorbă, încât ajungem la: viziune macabră, eros macabru, lume macabră. Tache vorbește din mormânt, Fric e mort pe o plajă. De aici senzația de sumbru. Trupul uman e surprins în toate posturile macabre. Existența umană e cuprinsă în macabru. Leprozeria sa macabră din „Manulaul întâmplărilor”, se împlinește în macabrul total din „Fric”. Aici, în ultimul său roman, macabrul e lege a universului. Nimic nu îi poate scăpa, nimic nu i se poate sustrage. Nihilismul și apocalipticul sunt duse spre ultima reprezentare a lor, depășind „Grădina desfătărilor” (reprezentare a pedepselor pentru păcat), depășind nihilismul și depășind apocalipticul. Bosch era un creștin și tratează tema creștinește: păcat - pedeapsă. Agopian depășește creștinismul. Iisus nu există în lumea lui. Nimeni nu e mântuit, pentru că toți sunt deja morți și putrezind. Nimeni nu învie și nu dobândește viața veșnică, pentru că galeria personajelor se alcătuiește dintr-o lume de golemuri, de zombi. Moartea fiind absolută, nimicul e absolut – încât a fi nihilist nici nu mai are sens. Din cetatea sa, Agopian expulzează pe Bosch, pe Iisus, pe Cioran. Devine însuși un pontif, pontiful macabrului.