"Amurgul gândurilor" mi-a adus din nou suspinele și amintirile din piesa "Mansardă la Paris cu vedere spre moarte" a lui Matei Vișniec, o piesă pe care o descrie ca "o întâlnire subiectivă și imaginară între dramaturgul Matei Vișniec și filosoful Emil Cioran". Eram, atunci, unul dintre tinerii aceia care adulează discursul disperării sale, iar piesa mi-a oferit, într-adevăr, așa cu și-au propus Radu Afrim și Matei Vișniec, o terapie ludică, o terapie prin teatru, prin absurd, unde totul este pus sub semnul întrebării.
Știu că din momentul în care am intrat în sala de teatru mă simțeam una dintre fărâmiturile acelea aruncate porumbeilor lipsiți de libertate, reușind astfel să se obțină efectul mult dorit de Cioran: "O carte trebuie să fie realmente o rană, trebuie să răscolească într-un fel sau altul viața cititorului. Când scriu o carte, ideea mea e să trezesc pe cineva, să-l biciuiesc", Acest efect este realizat cu ajutorul oglinzii, care face ca spectacolul să se confunde cu imaginea sa instinctuală, e ca și cum ți-ai privi imaginea adânc în ochi:" ce te face să crezi că nu mai poți aștepta nimic? Orice om e prea puțin..." Aflat într-o stare de disperare, renunți pur și simplu la sinucidere, pentru că îți dai seama că, acolo pe scenă, întâlnești pe cineva mai disperat ca tine, cineva care "a purtat crucea disperării pentru noi" și doar în fața acestei oglinzi îți dai seama ca cea mai scurtă cale între viață și moarte este omul.
Fiecare, scena cu Tânărul care vrea să se sinucidă, cerând permisiunea filosofului de a se arunca de la fereastra mansardei sale, o punem undeva pe "culmea disperării", dar această scenă subliniază ideile lui Cioran cu privire la sinucidere: nu autosuprimarea e soluția, ci gândul autosuprimării care oferă acea conștiință că "nu ești o victimă, că până la urmă dispui de tine, ești stăpân pe viața ta".
Șoaptele lui dezesperante încă se mai aud în jurul meu, revărsând peste mine o parte din Nebunia Cioranului: "Unde sunteți voi, cețuri crude și amăgitoare, de nu vă răsturnați încă pe o minte împăienjenită? În voi aș vrea să-mi sfâșii amarul și să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!. Mă determină, așa cu el făcea, să privesc din afara cercului pe cei ce se scufundă în rutină și plictis și să mă apuc să urlu. să urlu pănă ce stigătele mele se transformă în firimituri și pe care Distinsa doamnă le aruncă porumbeilor "stupizi".
Astfel, acum Cioran riscă să uite semnificația propriei morți, să rateze șansa de a asista lucid la spectacolul propriei sale neantizări, iar pe noi, oamenii, ne învăluie cu lacrimi cântătoare, ridicându-și astfel sufletul prin "flăcări finale spre o pajiște incendiară".