În contextul colorat al globalizării, omul e supus la numeroase încercări și experimente care se dovedesc a-i fi nefavorabile pentru că își iese din sine, desigur, nu e vorba de o ieșire din trup dintr-un preaplin, ci de o însingurare pentru care întoarcerea-n peșteri ar putea fi chiar o blândețe. Această însingurare a omului o vedem zilnic fardată de teama de celălalt. O vedem zilnic pe stradă într-o societate în care urmărim pățaniile triștilor Columbeni din lipsa trăirii propriilor noastre vieți. Într-o societate în care nu mai e mult și vom inventa sângele care devine apă numai din avariția de a vinde chiar și perlele posibile ale scoicilor acelei ape. Multe lucruri m-au convins de însingurarea tot mai mare a omului ( n-ar fi exclus să bată uneori la el însuși, ca la o ușă), dar cel mai puternic a făcut-o depersonalizarea pe care o provoacă internetul,calculatorul, care duc la antropizarea însăși a naturii nu fizic,pentru că fizic e demult, ci conceptual .
Cel mai bun exemplu ar putea fi adresele de e-mail ale tinerilor și nu numai ale lor. Mulți aleg să nu își folosească numele lor proprii, ci porecle, nume de idoli, jocuri de cuvinte, alinturi, de exemplu [email protected], [email protected], [email protected] , [email protected] etc.
Acestea arată fără îndoială o problemă de personalitate, de identitate, uneori e posibil ca posesorul adresei să nu își dorească să fie cunoscut, dar de cele mai multe ori poreclele, nickname-urile, cum se numesc ele în limbaj informatic ascund mari depersonalizări, mari crize de personalitate, uneori adevărate drame. Nu putem generaliza, dar totuși, din păcate ne aflăm în fața urmărilor unui fenomen social despre care s-a vorbit și s-a scris mult: internetul. Mă gândesc, făcând o paralelă pe scara evoluției, fără nicio tentă ironică, barbarii nu aveau nume la fondarea societății umane, ci porecle. Să fondăm prin aceasta o societate umană a tristeții și a însingurării? Nu cred că ar suna exagerat sau calofil pentru că, la cât de multă lume folosește înternetul azi și la cât de multă lume se regăsește în vorbele mele, această situație nu mai e chiar un fleac. Chiar și acest „@” ne arată pe noi, parcă închiși într-un cerc autist, într-o singurătate alarmantă, labirintică. De multe ori putem cunoaște câte ceva despre omul din spatele adresei de e-mail, după o analiză vizuală. Și acest lucru nu e o etichetare nefondată pentru că ea are un substrat psihologic. Poreclele ne barbarizează și ne izolează, dar, culmea, ele ne sunt date de anturaj. Ce trist paradox al insociabilității!
Faptul că globalizarea ne reduce la ideea de număr, nefiind în fond decât o formă de militarism( economic) a consumismului e cunoscut, dar această însingurare stă în spatele fiecărui număr, nu e o însingurare „laolaltă”. A trece în adresă numele tău e o chestiune de normalitate, nu de orgoliu, oamenii se identifică prin numele lor, prin ei, nu prin dulapul în spatele căruia stau, ascunzându-se. Unii, e adevărat, datorită complexului anonimului nu își trec numele lor, ci utilizează un nume comun, numele unor formații, al unei zeițe, al unui ideal, în fond. Slăbiciuni umane, struguri la care visăm și care se pot atinge greu, dar care nu sunt acri. Despre această problemă psihologică sunt convins că se pot scrie tratate întregi, epopei de pustietate și de nedumerire existențială. Aproape că s-ar putea naște un al doilea Sartre. În lupta dintre particular și general, comunicarea prin e-mail reprezintă momentele critice de exhibare a singurătății, asalturile, adresele fiind rănile însă, nu muniția. Cred că lumea secolului XXI se află într-un pericol de robotizare și nu sunt primul care o spune, dar problema aceasta a inadaptării, a lipsei de perspectivă datorită lipsei de identitate e în principal una a tinerilor, a adolescenților indeciși, dezorientați, speriați. Și societatea ce le oferă? Modele( bune sau rele),dar nu scări spre ele, ci doar intrări pe geam. Există, deci, doar inadaptați și excepții. Prin adresele e-mail se vede singurătatea ca printr-o mască transparentă fața. Și ea plânge că n-are direcții. Niciodată nu mi-am închipuit că singurătatea e depistabilă în adrese. Poți fi la fel de trist pe strada Birlic pe cât ești de vesel pe strada Bacovia, dar pentru că adresele virtuale, față de cele locative ni le putem alege mai lesne, ne dăm de gol,ne dăm de neant. Nu mai e mult și ne vom reîntoarce în singurătatea peșterilor, ca asceții. Sau ne-am întors deja și nu ne-am dat seama fiindcă peșterile sunt conectate la internet?

Darie DUCAN