Păstorel – între ironie și tandrețe
Moto: „Acest volum, mă rog frumos,
În care am băgat de toate,
Deși sever pentru păcate,
E totuși scris de-un păcătos.
P.S. Dar parcă el e bucuros?”

Ne amintește acest motto de larga înțelegere a anticilor pentru slăbiciunile naturii umane, natură corectată cu un surâs tandru, pe sub masca unei maliții sardonice, pentru că Păstorel își asumă cu generozitate toate aceste „absențe” omenești. Astfel, nu o dată, ironia se întoarce către autorul ei și devine auto-ironie, scriind despre sine ca despre un oarecare, evoluând, încet – încet, de la persoana I cea supusă patimilor de tot soiul către impersonal. Căci eul auctorial este și el expus unor neajunsuri pe seama cărora ia naștere un umor spumos: „C-o idee nu mă-mpac, / Dar de mine, cui îi pasă? / Șed cu doamnele la masă / Și cu sticla, la iatac.”
Dacă nu profunzimea este punctul tare al lui Păstorel, nimeni nu-i poate dezminți, în schimb, sclipirea talentului și agerimea spiritului, ușurința șugubeață a versificării, darul vorbei de duh care ne amintesc de memorabila Poveste a vorbei a lui Anton Pann. Ar fi o impietate să ne amintim de Păstorel fără zâmbetul de rigoare, pe care acesta se pricepea atât de bine să-l fure atâtor convivi, atâtor interlocutori mai mult sau mai puțin ocazionali. Deși nu era dintre aceia care cred că o operă se închide între paginile unei cărți și și-a risipit talentul pe numeroase șervețele de masă, Păstorel ne-a lăsat, totuși, trei volume de ironie versificată: Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai (1931), Vin și apă (cum altfel?) (1935) și Tămâie și otravă (1935).
Primul volum țintește cu profunde satisfacții, fără să supere, pe savantul erudit Nicolae Iorga, autor al unor faimoase discursuri asupra căror lungime Al. O. Teodoreanu, alias Păstorel, își permite glume mai mult sau mai puțin acide: „Fugărise vânătorul, / La Văleni, un pui de urs. / Dar l-a fost ucis, la curs, / Domnul Iorga, oratorul. / P. S. Nu cu glonț, c-un discurs.” Performanțele de frazare ale istoricului cu înclinații lirice nu sunt iertate de sagacele epigramist, care-l încondeiază mefistofelic: „Profund și vast ca un Atlantic, / El nu se-ncurcă-n prozodie: / De cum a început să scrie, / A scris în kilometru antic.” Reușitele lingvistice ale academicianului sunt puse la îndoială cu perfide ocolișuri, niciodată lucrurile nu sunt spuse direct, ci pe calea aluziei nu o dată veninoase: „La Sorbona, când se pune / Franțuzește să vorbească, / Tot franțuzu-n sine-și spune: ”Avocatul Al. O. Teodoreanu cu pasiune pentru lumea literelor înfierează și legenda potrivit căreia publicul românesc ar face rabat de la piesele istoricului care se vrea dramaturg: „Ca să meargă treaba, / Fu inaugurată / Intrarea degeaba, / Ieșirea cu plată.”
Porecla de Păstorel devine renume abia odată cu deschiderea festivităților bahice, care-l trimit din proză în poezie, din viață în epigramă: „El este Alexandru O., / Dar dacă-i dai un păhărel / De porto, whisky sau cointreau, / Devine iar Păstorel.” O urare din inimă aduce voie bună doar dacă lasă și o mireasmă din viile autohtone: „Maestre dragă, te salut, / Și îți doresc, ca vechi expert, / Ani buni să ai măcar un sfert / Din câte sticle am băut.” Unui „antialcoolic militant” nu i se iartă în veci de veci păcatul de a atenta la un viciu din care epigramistul face o virtute: „Oare nu-ți mai amintești / Vorba din bătrâni lăsată? / Din beție te trezești, / Din prostie, niciodată.”
Alexandru Paleologu și-l amintește aflat sub tirul interogatoriilor autorităților proaspăt comuniste. O limbă ascuțită precum a lui Păstorel nu putea să scape caraliilor atât de asemănători cu măgarul din fabula prevăzătorului om de spirit care scria la 1935: „Nu erau comisii de aprovizionare, / Nici măgari miniștri, dar era mâncare!” Cum să nu atragă atenția un autor care punea în circulație catrene pe seama „prietenilor” sovietici: „Rușii, scumpe vornice, / Când îi vezi, să-i stuchi. / Ne-au luat ceasornice / Și ne-au dat păduchi.” Cei incriminați nu știau de glumă, dacă ne amintim cum l-au împușcat pe o altă stea a umorului românesc, pe Constantin Tănase, care glumea și el: „Davai ceas, davai valută…” De altfel, teribililor săi paznici, Păstorel le adresează o alocuție cine știe cum păstrată până la noi: „Am înțepat și eu, săracul, / Cu rima și m-au arestat. / Dar dumneata ce-mpungi cu acul, / Cum de-ai scăpat?”
Dacă nu este monumental în literatura română, Păstorel rămâne, în orice caz, unic prin sagacitate și percutanța ironiei. Cât despre originalitate, acuzat că Hronicul… său ar avea reminiscențe din Contes drôlatiques ale lui Balzac, el ne propune o părere cel puțin originală: „Neinspirat și obosit / Al. O. e gata de scandal: / ”