Cine vrea să priceapă deosebirea dintre scriitor și ziarist, să verifice titlul „Moartea Monicăi Lovinescu: dușmanii ei nu au remușcări“. Aflând la 21 aprilie din „Cotidianul“, în această șocantă formulă, trista veste, te-ai fi retras să citești din „Unde Scurte“ și din „Românește“, ca scriitor închipuindu-ți că doliul va fi totuși ca la Virgil Ierunca, oarecum cruțat de atacuri.
Aș! După câteva ore, uitându-te pe forumuri, constați că anticiparea „Dușmanii nu au remușcări“ a fost cumplit de corectă. E un tsunami de ură peste părerile de rău. Îți poți da seama acum de anvergura terifiantă a sistemului de manipulare, c-o fi instituțional, particular sau proprie inițiativă – nu contează!
Unii agenți de influență par să fi avut materiale documentate din timp, poate de la 3 octombrie 2006, eventual extrase din același enorm dosar, și sunt capabili să-ți arate vitejește că știu multe despre tine, ca și cum ai avea dosar activ.
Ziarele online care, chiar dotate cu senat intelectual precum „Evenimentul zilei“, își aleg convenabil forumiștii, nu te pot trezi la această realitate. S-ar putea antologa aceste mizerii comparându-le cu cele adresate doamnei Ana Blandiana și cuprinse de Ruxandra Cesereanu într-o carte cu titlu nedrept - „Imaginarul violent al românilor“.
Creativitatea în maculare depășește pe a „Tricolorului“ PRM, relativ reținut în raport cu propriile etaloane: „în nici un caz nu mă bucur de moartea ei, care a surprins-o într-un scaun cu rotile, ca pe-o epavă“.
Cine are sub 35-40 de ani nu înțelege de ce sunt emoționați vârstnicii, iar reacțiile vipurilor intelectuale în sentințe cât mai personalizate măresc deruta sau enervarea.
S-a vorbit de funeralii naționale, dar în febra electorală și a aprovizionărilor de Paști, sunt imposibil de organizat. Vor fi luate drept campanie PDL - de altfel se extrapolează că va plânge dl Băsescu când va citi dl Tismăneanu! - și se va ajunge la obișnuita Cuțaridă de prin anii de glorie gazetărească ai castratorului CNSAS-ului.
Se face întuneric la București și declarația de neuitat a unei publiciste atitudinare (ca romancieră, remarcată cândva de Monica Lovinescu) despre absurditatea nostalgiei de a trăi în instabila Românie Regală nu mai poate fi combătută de nici un martor credibil.
Și dacă, în așa pustiu, tot e de luat ceva din pierduta Românie Regală, atunci să ne gândim sămănătorist la Luminarea Poporului, concept desuet, însă tocmai aici a pierdut Autoelita în 1997 lupta cu Securitatea, când încă se mai putea vorbi de Fezabila Lustrație.
Altminteri, de pe când din „Teze și antiteze la Paris“ aflam că Soljenițîn a produs demarxizarea unei intelectualități care nu cunoștea alt sistem concentraționar decât pe cel nazist, visam un viitor românesc liber, în care un grup statuar pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca s-ar fi ridicat lângă Haret, Heliade, Gheorghe Lazăr.
Poate vreun candidat la Primăria Capitalei și-l asumă în program.
Alte posibile locuri ar fi la Drept, în apropierea celebrului apartament Lovinescu, sau măcar la Eroilor, lângă Sanitarii Reginei Maria.

Eu îmi aduc aminte așa:
Duminica la 12.30 ascultam „Povestea Vorbei. Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate“ – emisiunea lui Virgil Ierunca.
Pagini uitate și azi: „Biserica Neagră“ – încă neecranizatul și necuprinsul în manuale roman al lui A.E. Baconsky; primele cărți ale lui Goma, pagini din „Arhipelagul Gulag“ și alte scrieri de Soljenițîn, Dumitru Bacu despre Pitești, Constantin Dumitrescu - „Cetatea Totală“, cel dintâi eseu românesc despre totalitarism. Și câte altele, într-o eficiență a prezentării inaccesibilă promoterilor noului mileniu!
După care urma la 13.10 „Teze si antiteze la Paris“ – emisiunea Monicăi Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca, Theodor Cazaban, mulți alții. Treceam de frontieră și de Cortina de Fier. Ne erau familiari nu doar intelectualii de pe malurile Senei ci și disidenții Răsăritului, ne înfiora profeția lui Amalrik privind destrămarea URSS în 1984.
Vinerea, la 19.10 aveam, mult așteptată, „Actualitatea culturală românească“ – realizată în principal de Monica Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca – Cronica pesimismului (neuitata grimasă „Decența ne oprește să...“), Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu...
În 1992, când James Baker se zice că soma România să nu mai trimită arme basarabenilor ce luptau pentru Transnistria, informație ce va fi primit de la Elțîn, a fost desființat Studioul Europei Libere de la Paris. Cred că Bucureștiul, indiferent de culoarea politică, trebuia să finanțeze continuarea netulburată a activității acestei Ambasade Culturale, fie prin stat, fie prin exil și societatea civilă. Era în interesul tuturor aripilor fesenismului: scăpam de monopolul american în materie de postmodernism.
Nu știm cât de fericiți au fost anii de după desființarea Studioului Europei Libere de la Paris. Datorăm intervențiilor ulterioare ale Monicăi Lovinescu o teză fundamentală pentru înțelegerea rahitismului civic și pentru lecuirea miștoului criptorasist în explicarea Tranziției: noi românii am ieșit dintr-un TOTALITARISM nu dintr-o dictatură de catifea!
Ultima vizită în țară pare să fi fost prin 1996.
După cum se știe, de pe la 1997, pe nesimțite și pe neașteptate, megaintelectualii noștri, de la Fezabila Lustrație au cotit-o ideologic spre spulberarea miturilor naționale, printre victime fiind Voievozii Neamului, Eminescu, Cioran, Noica, Ionescu si mai ales prietenul Mircea Eliade.
Era o lovitură ce se adăuga „Jurnalului“ Goma.
Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au cam dispărut din Revista 22 (condusă de Gabriela Adameșteanu) și din România literară (condusă de Nicolae Manolescu) – pentru păgubitul cititor necontând dacă printr-un altfel de Adio decât Paul Goma!
În mod explicit rolul acestor Luminători ai Poporului întru a nu ajunge Gloată, nu transpare nici din noua biblie intelectuală „Orbitor“ 3, lansată la 11 iulie 2007, anul Centenarului practic neobservat al lui Mircea Eliade.
Să nu ne încălzim cu reacții dichisite, formulate autopublicitar.
Cum nu s-a mai vorbit în ultimul an de Virgil Ierunca, așa se va întâmpla și cu Monica Lovinescu.
Iar în casa de la Paris, este aproape firesc să ajungă urmași de semi-securiști, sau măcar de mici nomenclaturiști.