În textul pe care îl propun voi încerca să fac un excurs succint în problematica reflecției văzută din perspectiva unei potențiale liniarități: Edmund Husserl- Franz Rosenzweig. Expunerea are un cararacter general, în contextul în care operele celor doi filosofi sunt deosebit de complexe.
Raportarea husserliană este una care ne duce direct într-un plan diadic, făcând posibilă analiza raportului subiect-lume. Desigur, totul este supus reducției, inclusiv transcendența lui Dumnezeu sau chiar este pusă în discuție posibilitatea reducției eului pur . Trezirea eului înseamnă propriu-zis capacitatea de relaționare la sine, similar auto-reflecției, însă toate aceste lucruri par a fi zădărnicite dacă s-ar aplica modalitatea de „lucru” tipică pentru Franz Rosenzweig. Acesta include în raportul menționat un al treilea element completând astfel sinteza. Avem în vedere, din acest punct de vedere, o liniaritate existentă între om-lume-Dumnezeu, adică între planurile metaetic-metalogic-metafizic. Omul dispune de o gândire aparținând unui așa-zis simț comun, însă cel care face excepție de la această „normă” este tocmai filosoful care rămâne într-o stare de „încremenire” definită prin intermediul unei adevărate boli. Rosenzweig preia tema dezvoltată de Schelling trecând în registrul ireductibilității. Astfel, Dumnezeu se retrage într-un trecut etern , lăsând loc unui prezent etern și unui viitor etern. Schelling a reușit să realizeze doar prima treaptă din acest demers, Rosenzweig completând întreaga schemă. Acesta din urmă presupune o raportare existentă între existență și esență, între revelație și sistem. De fapt, sistemul este Lumea la persoana a treia , trecându-se de la planul el-ea-acela la planul eu-tu-eu. De aici au plecat dezvoltările „sistemelor” diadice ale lui Martin Buber sau chiar E. Levinas. Avem , deci, în vedere o lume constituită din existențe care se identifică chiar în planul acesteia cu necunoscute nedeterminate direct- omul este un B. Deci lumea este constituită din B-uri care-și sunt identice. Identitatea lui B este deja existentă în sine , adică are semnul „=” pus astfel: B=B. Identitatea nu trebuie căutată într-un potențial A=B. Fiindcă omul spune „Eu” nu este un B, ci deja B=B, celelalte B-uri sunt el-ea-acela. De aici rezultă că omul însuși este constituit ca un el-ea-acela în fața altor oameni, din punctul de vedere al necunoscutei B. Esențial este tocmai faptul că omul nu rămâne „eu”, ci devine un B, recunoscându-l pe celălalt nu ca pe un el-ea-acela, ci ca pe un eu con-locuitor. De aici putem trasa în mod evident o asemănare cu acea co-existență tipic husserliană, vazută într-un mod mai intelectualist. La Rosenzweig există și o temporalizare a întregului raport „subiect-lume”. Astfel, ține exclusiv de eul ca atare doar ceea ce se situează în trecut tocmai datorită faptului că prezentul oferă devenirea continuă a lui. Deci, ceea ce ține de subiect este exprimat în trecut și posibil în viitor. În lucrarea „Steaua izbăvirii”( Der Stern der Erlosung) raportul fundamental este exprimat astfel: creație-revelație-izbăvire. Orice problematică este supusă unei disoluții tocmai prin întrebarea „ce este?”, lucru pe care îl face și Rosenzweig. Am amintit acest autor tocmai datorită unei posibile disoluții în care poate cădea cu ușurință sistemul husserlian. Impactul operei lui Rosenzweig a fost unul foarte scăzut, nereceptarea ei continuând în mare parte în zilele noastre. Împotriva soluției propusă de gânditorul evreu nici măcar „vaccinul cu criticină sau misticol” nu este suficient. Aproape în perioade simultane , Husserl și Rosenzweig propuneau două alternative apropiate de considerare a originii lumii: planul diadic husserlian( subiect-lume) și planul triadic al lui Rosenzweig( om-lume-Dumnezeu).