Lumea și omul sunt două elemente fundamentale la o serie întreagă de filosofi. De exemplu, la Hegel Dumnezeu nu este Lumea, ci Altul. Existența omului este în Lume, totul fiind raportat la Dumnezeu. Goethe a încercat debarasarea de Hegel prin umanism. Sigur, în fața unui discurs poetic un discurs filosofic face față cu greu, însă Goethe nu s-a rezumat doar aici. De altfel, nici Heidegger. Pentru acesta umanismul devine o expresie a metafizicii , deci a ieșirii gândirii din elementul ei: ființa. Conceptele curg, la fel și „opinia”, însă esențială este probabil „dezvrăjirea” lumii și un situs epistematic mult mai clar conturat al omului. Wittgenstein suprimă totul în așa mod încât nu mai putem discuta despre nimic: suprimă însăși ființa. Lumea este o stare de lucruri atomare care reprezintă o combinație posibilă între obiecte, fundamentală fiind forma acestora. „Lumea este totalitatea faptelor „ asupra cărora se pot face imagini( care sunt modele ale realității) . Esențială ar fi modalitatea perceptivă prin care am lua cunoștință de faptul aparținând lumii. Totul pornește de la facticitate, ajungându-se apoi la studierea esențelor în existență . Lumea ni se dă ca o manifestare , iar faptul că nu pot percepe lumea este mai curând o conștiință pre-personală . Suntem prinși în lume neputându-ne detașa de ea pentru a ajunge la o conștiință a lumii. Existența lumii ne dă criteriul naturii sale intrinseci, care este exprimabilă mai apoi într-o natură exterioară a realității . Deci, lumea semnifică ceva prin intermediul propriei sale naturi, însă nu ne și vorbește despre aceasta, ci noi suntem cei care vorbim. În esență totul se reduce acum la pendularea între Lume și Limbaj, între stări de lucruri atomare și propoziții elementare, între obiecte și nume. De altfel, substanța lumii este reprezentată de obiecte. Mai mult decât atât, despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă . Inclusiv Dumnezeu este suprimat, deoarece nu se mai revelează în lume. Ce este drept, aceste analize mai mult formale( logico-matematice) sau analitice au vizat depășirea metafizicii și așezarea filosofiei ca activitate de clarificare a limbajului, nicidecum ca activitate a teologiei( nu degeaba Wittgenstein era numit pe front- „omul cu Evanghelia”, nu cea clasică , ci aceea a lui Tolstoi). De fapt, nici nu se putea acest lucru. De la acest rezultat analitic, în ceea ce privește filosofia, au apărut anumite școli( Cercul de la Viena) care au decis că fundamental este acel lucru despre care poți să spui ceva. Restul nu ar mai conta. Inclusiv Wittgenstein spune că ceea ce a încercat el sunt niște non-sensuri: propoziția nu poate spune nimic despre ea însăși. Filosoful tocmai acest lucru a încercat să facă: să spună prin programul său ceva despre programul însuși. Acesta este un nonsens( în interpretarea sa). În cel mai bun caz, el „a arătat” ceea ce vrea să indice. Distincția este clară: a arăta- a spune. În esență, nu putem spune ce este ființa, ci mai curând am arăta-o.
Un limbaj este sau un cadru categorial , care este o creație a omului. Acest lucru ne este mărturisit de Rorty. Lumea este constituită din obiecte, însă acestea poartă pecetea numelor din cadrul limbajului. Astfel, avem în față un fel de formalizare a lumii în limbaj. Nu se pune problema validității acesteia decât în limbajul deja existent. Cerința de obiectivitate sau de validitate a lumii nu-l interesează nici pe Husserl. Demersul său este preocupat de o relație de tipul subiect-lume, acesta din urmă căpătând mai curând o conotație subiectivă. Lumea semnifică pentru subiect nu numai în limbaj, ci mai mult de atât, în conștiință, întrucât eul are conștiința lumii din care face parte. Mai mult decât atât, Eugen Fink propusese o reducție fenomenologică radicală ajungându-se prin a se întreba dacă nu există o limbă transcendentală. Reducția radicală presupune inclusiv punerea în paranteze a limbii existente, urmând apoi trecerea la o limbă caracteristică subiectului transcendental. Schemele conceptuale ale unei comunități poartă stigmatul contingenței asemănătoare cu determinările genetice programate ale diferitelor specii de animale sau de plante . O presupusă esență imuabilă a existenței noastre exterioare sau a minții noastre nu ne constrânge să adoptăm anumite scheme conceptuale. Imaginea este oglindirea unui obiect ce îi preexistă și îi determină contururile . Aceasta este formată în mintea noastră, fiind necesar actul perceptiv care are loc înaintea actului reprezentativ. Obiectul este așa cum ne apare nouă, având o realitate a sa care ne este dată, dar care este percepută subiectiv. Dacă lumea se află în afara noastră ar rezulata că ea este totuși în noi prin faptul că avem conștiința ei. Derrida ne spune că „nu există realitate ca aceea pe care a sperat metafizica să o găsească......ceea ce numim noi real nu este într-adevăr real” .
La Heidegger gândirea despre om depășește umanismul tradițional, ceea ce înseamnă că omul este gânditor și rostitor al ființei. Deci, el spune ce este ființa. Forța argumenativă a lui Heidegger( contrar lui Wittgenstein, de exemplu) vine tocmai din esența omului care este „ec-sistența” ca „deschidere-luminatoare”( Lichtung) . „ Omul este păstorul ființei”, omul aruncat din ființă în adevărul ființei. Mai curând am spune „aruncat în apropierea adevărului ființei”. Situs-ul omului este într-o „stare de deschidere”( Offenheit) sau este chiar ea însăși . esențial este „de a face lumină” în desișul ființei( Waldlichtung= luminișul pădurii; Etwas lichten= a ușura un lucru) .Ec-staticul Da-sein-ului provoacă sau ține omul înspre ființa-în-deschidere a cărei esență este existența însăși. Felul în care concepem ființa ține și de legătura cu ceea-ce-este-cel-mai-aproape( das Nachste). Atingerea acestui punct nu este un punct terminus deoarece ființa nu este ființare, ci este transcendentul însuși( văzut ca ființare suprasensibilă, supremă). Ființa este Dumnezeu, iar esența omului este starea-de-a-fi-întru Dumnezeu, lămurirea transcendenței ducând la un concept satisfăcător al Da-sein-ului . Dumnezeu absolut este în lume tocmai prin starea-de-deschidere a omului. Heidegger propune esența omului ca fiind esențială ființei, aceasta fiind o posibilitate de umanism. Ființa omului este tocmai acel situs în lume, aparținând lumii „de dincoace”. Lumea însăși este acel „dincolo”( gândită despre ec-sistență, nedevenind niciodată „dincoace” de lume ca subiect, ci ca stare). Deci, omul este o ființă întru Dumnezeu, care este Ființa, adevărul ființei.
Dacă la Heidegger esența omului este existența , la Hegel (de exemplu) avem în plus conștiința. Când spun om spun deja conștiință, deorece el este un spirit particular. Spiritul devine el însuși pentru că Absolutul în activitate este calea lui de a deveni pentru sine însuși. La Heidegger transecendența „se dă” deja prin ființa însăși. Ființa ieșită din sine dându-se ca obiect pentru subiectul care este ea însăși și revenită înapoi sub forma conștiinței de sine nu are sens. Ființa este de la bun început pentru că esența Da-sein-ului este existența. Adevărul ființei este dat tocmai de acest „este”, tocmai această existență dată spre „starea-de-deschidere” care este omul. Heidegger încearcă o mai mare apropiere biblică prin întregul care este dat (Dumnezeu), prin omul a cărui ființă este „întru Dumnezeu”, însă întorcerea Da-sein-ului precipitează lucrurile. „Ceea-ce-neagă”( das Nichtende) în ființă este esența a ceea ce este Nimicul( das Nichts) , gândirea gândește ființa( Nimicul). Deci, negarea negației nu este ceva aruncat în vânt, ci Spiritul însuși sau o parte a ființei. Tocmai aceasta este Lumea ființei.
Heidegger depășește planul imanenței trecând dincolo de limitele de limbaj impuse de către analiticitate. De fapt, Heidegger trece dincolo de orice limită impusă ajungând aproape de planul Bibliei, pe care nu reușește să-l treacă. Acest prag nu este trecut nici de mărețul program fenomenologic, care-și propune o ridicare a ego-ului la nivelul transcendenței. Ego-ul este în afara imanenței și totuși îi aparține ca transcendență în imanență . Afectarea eului de către Infinit ar însemna gândire gândind mai mult decât ar gândi-o-dorință , făcându-se trimitere la planul aproapelui. Există un sine care se poate contempla , făcând din sine propriul obiect al percepției. Analiza percepției ne conduce către experiență, punându-se problema stabilirii câmpului perceptiv, cu accent pe câmpul vizual . Dar, problema este mult mai complicată atunci când trecem în registrul propriului eu: „dacă ai putea așterne pe hârtie propria cunoaștere de sine, dacă ai găsi cuvintele pentru a marca propria individualitate, atunci ai demonstra că nu ești copie” . Acest lucru este asemănat de Rorty cu urmărirea până la origini a propriei individualități, iar conștiința de sine devine auto-creația( de la Hegel încoace). Poezia semnifică auto-creația prin recunoașterea contingenței, iar filosofia înseamnă auto-creația prin realizarea universalității prin transcendența contingenței.Omul și-a creat acea parte din sine ce contează cel mai mult prin construirea propriei sale minți, deci a propriului său limbaj. Totuși, însuși modul de explicitare a limbajului ca mijloc de reprezentare a realității conduce la concluzia că existența realului , care poate fi gândit, este independentă de limbaj. Experiența însăși impune subiectul care se găsește în ea, însă acesta nu se dă de la originea sa, ci se constituie într-un anumit mod. Este clar că subiectul nu este dat integral cu tot cu originea sa. El trebuie privit în maniera a ceea ce înseamnă devenirea sa. Acest aspect este de natură ontologică, însă nici fenomenologia( cu tot cu reducția pe care o presupune Husserl) nu se poate lipsi de componentă esențială.