Motto:
„...scriitorii înșiși obișnuiesc să micșoreze distanța
dintre ei și oameni, asigurându-ne că în fiecare om
se ascunde un scriitor și că ultimul scriitor
va muri doar o dată cu ultimul om.”
(Freud, „Scriitorul și activitatea fantasmatică”)



Deseori în psihanaliză, de la începuturi până în prezent, s-a făcut o comparație între arta de a scrie și joc. Orice copil care se joacă se comportă asemeni scriitorului, deoarece își creează propria sa lume, își decorează o lume exterioară după o lege afectivă și ideatică a lumii interioare. Copilul distinge foarte bine spațiul jocului de realitate, caută pentru obiectele și relațiile imaginare un suport în real. Aidoma copilului, scriitorul creează o lume a fanteziei, un scenariu imaginar, un discurs investit pulsional și afectiv, în care crede și în care se regăsește. În limba germană, există o asemănare între „joc” și „scriere”: Spiel (joc) desemnează și creațiile scriitorului care necesită suportul unor obiecte palpabile, ce pot fi reprezentate – Lustspiel (comedie), Trauerspiel (tragedie), Schauspieler (actor).

Desigur diferența între realitate (exterioară) și joc este vizibilă, relativizând însă prin existența realității interne, cea care coexistă și în joc, și în percepția realului. În eseul său, „Scriitorul și activitatea fantasmatică”, Freud nu se oprește la diferențieri, el nuanțează, subliniind calitatea activității fantasmatice, anume aceea că este greu decelabilă, greu de observat, comparativ cu jocul, umorul, reveria. Copilul este liber în spațiul său de joc, în care obiectul este „găsit-creat”. Adultul își ascunde spațiul fantasmatic, îl ferește de lume, îl închide în metafore, în alegorii, în abstractizări, fiindcă nu le poate arăta lumii, nu se poate arăta cu întreaga polifonie a pulsiunilor sale (parțiale, erotice, agresive etc.), cu dorințele mortifere, cu agresivitatea sau cruzimea, sadismul sau fetișismul său. Rămâne în spațiul său intim, în care lasă acces prin sublimare, prin cel mult punere în cuvinte, în act, în scenă, în corp, prin sensuri. Desigur, dacă în jocuri copilul își transpune dorințele, în activitatea scrierii dorințele sunt cele care alimentează fantasmarea, aducându-se astfel modificări realității. Pentru scriitor, fiecare fantasmă este îndeplinirea unei dorințe, ea urmează o dinamică, într-un anume spațiu-timp, se modifică în funcție de registrul psihic. Fiindcă orice fantasmă condensează în ea, simultan, cele trei timpuri: un prezent dat de o impresie actuală, un trecut infantil spre care trimite, un viitor creat de împlinirea dorinței. De aceea, ars scribendi ne situează într-un atemporal, într-un spațiu interior în care ceea ce scriem condensează și fantasmele înscrise, originare sau nu, condensează și reprezentări – ale lucrului, ale cuvântului, la care se atașează simfonia de afecte și pulsiuni.

Freud nu neglijează deloc paralela între scribendi și oniric, urmărește „personajul” dintr-un roman – îndeosebi psihologic – așa cum urmărește destinul personajelor din vis, în acțiunea lor întrepătrunsă, în destinul lor, ca un destin pulsional. Chipuri ale eului, într-un teatru al eului – după expresia lui Joyce McDougall – personajele sunt fie părți ale Self-ului autorului, fie imago-uri asupra cărora se deplasează afectul, se proiectează, se idealizează. Un autor este în esență un Pygmalion. Însă, la final, opera sa nu îi mai aparține, e pre-dată lumii, celuilalt. Devine ea însăși obiect obiectiv, după ce a fost obiect subiectiv – spre a-l parafraza pe Winnicott.

Psihanaliza nu interpretează autorul, creatorul, ci caută mai degrabă acele revelații asupra inconștientului uman universal, nu biografia autorului sau relația cu opera sa, chiar dacă adesea întâlnim și asemenea abordări. Pentru analist, singurul scop rămâne explorarea și cunoașterea inconștientului, indiferent de forma sa de concretizare, în patologic, în creativ, în ambele de multe ori. Și psihanaliza, și literatura au ca obiect comun realitatea psihică, din perspective diferite, totuși: psihanaliza face corp cu inconștientul, crește din interior ca un germene, literatura este o manifestare a inconștientului, precum celelalte manifestări ale sale. Aici nu este vorba doar de inconștientul autorului, creatorului, ci și de inconștientul lectorului, spectatorului, auditoriului.

Desigur, lucrurile nu sunt atât de departajate, de clivate, însă prezentarea lor ne obligă să le detașăm spre a le expune. De aceea, poate știți deja, există o serie de psihanaliști care se opun sau sunt sceptici față de orice „aplicare” a psihanalizei la literatură și alții care simt firească această aplicare, câtă vreme este produsul inconștientului și al creativității psihice, este un „fenomen tranzițional”, precum spunea Winnicott. Analistul este el însuși un cititor al operelor literare, și nu orice fel de cititor – el se lasă impregnat de și cuprinde în spațiul său psihic, ca un conținător, mișcările pulsionale și afective transmise de acel discurs narativ sau poetic. Mai mult, el este un scriitor, fiindcă scrierile psihanalitice implică un travaliu de elaborare.

Reamintim ce însemna pentru Freud ars poetica, în 1908, în eseul mai sus menționat:

„adevărata ars poetica rezidă în tehnica de a depăși acea repugnanță a cărei explicație trebuie căutată în granițele existente între un eu și altul. Două procedee ale acestei tehnici pot fi totuși întrezărite. Prin modificări și deghizări, scriitorul atenuează caracterul egoist al reveriei sale, reușind astfel să ne câștige prin plăcerea pur formală, adică estetică, pe care ne-o provoacă întruchiparea fantasmelor sale. Numim plăcere preliminară sau premiu de seducție această plăcere care ne este oferită în vederea obținerii unei plăceri și mai intense, provenite din surse sufletești profunde. Cred că orice plăcere estetică pe care o datorăm scriitorului are caracterul acestei plăceri preliminare, în timp ce plăcerea propriu-zisă, produsă de opera literară, ia naștere din eliberarea sufletului de tensiuni.”

Aici regăsește Freud dimensiunea Erosului. El chiar ne spune că sublimarea este unul dintre destinele pulsiunii sexuale, fără a preciza dacă este vorba despre un libido obiectal sau narcisic. Cert este că e acel rol de unire în fragmente din ce în ce mai mari, de construcție psihică. Și totuși, pulsiunea de moarte este și ea acolo, de la început. Poate de aceea, nu întâmplător, atunci când își pierde tatăl, găsește în actul creator, în travaliul scriiturii, și dimensiunea Thanatosului, când redactează lucrarea sa „Traumdeutung”, întâi în sine însuși, prin trans-scrierea interioară a seriilor de vise, prin traducerea și interpretarea lor, ulterior prin redactarea cărții, un alt registru al travaliului de doliu, al pierderii, al morții, al pulsiunii de moarte în dans cu pulsiunea vieții. Dacă doliul suscită în Freud o mișcare psihică amplă, travaliul creator este o reacție în fața durerii pierderii. Mai mult, după moartea fiicei sale, Sofia, îi scrie lui Jones, pe 8 februarie: „Știți ce necaz s-a abătut asupra mea, este într-adevăr deprimant, o pierdere de neuitat. Dar să lăsăm asta deoparte, viața și lucrul trebuie să continue atât cât trăim.” Melanie Klein scrie articolul său „Contribuții la studiul psihogenezei stărilor maniaco-depresive” trei luni după moartea fiului său, Hans, în aprilie 1934, articol în care elaborează poziția depresivă, legată de doliu și de sublimare. La Melanie Klein, actul creator este privit ca act reparator al obiectului intern-mama, ceea ce la Freud s-ar încadra în formațiune reacțională. Fiindcă doar actul creator al cărui scop este reparația sinelui implică existența descărcărilor pulsionale poate fi sublimare.

Dar să trecem și în linia scriitorilor: Shakespeare scrie Hamlet după moartea tatălui său – și atunci oare ce fantomă bântuie în discurs, în scenariu? Proust scrie În căutarea timpului pierdut după un dublu doliu, cel după tată decedat în 1903, și cel după mamă, în 1905. Victor Hugo scrie Contemplațiile sale fiind în doliu după fiica sa, Leopoldina. Mallarmé scrie o serie de notițe, pe care le dorea transformate în roman, Pentru un mormânt al lui Anatol, după moartea fiului său, dar romanul a rămas needitat. Și multe alte exemple ar fi de dat, nu doar în scriitură, ci și în pictură, în muzică, în arte în genere.

Legătura între pierdere și sublimare este însă o legătură originară, activă în psihic pe tot parcursul vieții. Fiindcă pierderea obiectului se află la originea gândirii, elaborării, perlaborării, creației.

André Green a scris îndelung asupra operelor literare și miturilor, asupra travaliului scriiturii: Hamlet și Hamlet, Un ochi în plus, Litera și moartea ar fi reperele esențiale, fără a lăsa deoparte articole și eseuri de psihanaliză. El afirma în Dublul și absentul: „Travaliul scrierii presupune o desprindere și o pierdere, o rană și un doliu, iar opera va fi transformarea ce are ca scop să le reacopere prin pozitivarea ficționalului.” Să nu uităm și cuvintele lui Laplanche, care descoperea în creator o sensibilitate anume la traumatism (Seducția originară), o „traumatofilie”, în tendința scriitorului de a repeta trauma, a o re-experimenta, pentru a o elabora și simboliza.

Creația, dacă preluăm concepția Ellei Freeman Sharp, ajunge la a fi mai mult decât sublimare în măsura în care este o experiență fundamental bună, din punct de vedere psihic și fizic, triumfând asupra agresivității și angoasei, altfel spus asupra mortiferului. Este cumva în lumina gândirii winnicottiene, fiindcă regăsim în capacitatea de joc și creație acea continuitate de a fi, în spațiul tranzițional al existenței psihice, o continuitate în timp atât a subiectului, cât și a obiectului. Și, de aceea, această arie de existență și creație este esențială pentru artă, religie, știință, cultură. El nu exclude patologicul, ci îl include într-un cadru de elaborare. Așa cum nu exclude nici realitatea sau proba realității fiindcă ține seama de iluzie, halucinație, creativitatea primară, percepția primară și de obiectul găsit-creat. În linia lui Winnicott este și Marion Milner, când afirmă că „poetul originar se află în noi, atunci când creează pentru el lumea exterioară, descoperind familiarul în nefamiliar.”

Și atunci, scriitura unde se regăsește: în libido scribendi, în sublimare, în pierdere – obiect pierdut? Și, păstrând rolul instanțelor, cum se transformă sinele-eul-supraeul în actul creator, ținând seama că acest produs al creației este cumva obiect tranzițional: face parte și din sine, și din celălalt, și din lumea interioară, și din lumea celuilalt, în egală măsură aparținând și neaparținând ambelor. Și, mai mult, este oare acest copil idealizat – produsul creației – rod al narcisismului nostru? Și dacă da: cât narcisism de viață, cât narcisism de moarte, când ne gândim la dez-legare, la dez-intricare, la fragmentare, la pierderea limitelor, la jocul pe orice limită, până la prăbușire în „nebunie”? Sunt doar câteva întrebări la care în prezent psihanaliști explorează un răspuns.

Revenim în final la travaliul psihic, esențial și în analiză, și în scriere. Indiferent că vorbim despre travaliul visului, travaliul doliului, travaliul creator, ne aflăm în sfera proceselor transformatoare ale eului, ale sinelui, în care trecerea se află cumva treptat, gradat: de la sănătate mintală la dezordine psihică, de la dezordinea psihică la vindecare, de la creativitate originară, la creație autentică. Fiindcă travaliul creației, din categoria largă a travaliului psihic, implică temporalități diferite: de la inspirația de câteva secunde, până la ani întregi dedicați unei lucrări ample. Travaliul de creație dispune de toate procedeele visului: reprezentarea unui conflict pe o altă „scenă”, dramatizare (punerea în imagini a unor dorințe refulate), deplasare, condensare de lucruri și cuvinte, figurare simbolică, transformare în contrariu. Ca și travaliul de doliu, el se luptă cu absența, cu pierderea, cu durerea, dezrădăcinarea, exilul, dinamizează și libidoul, și distructivitatea. Această „elaborare terțiară”, cum afirma André Green, redistribuie permanent interacțiunea proceselor psihice primare și secundare.

Conchidem cu o reîntoarcere la Freud:
„Cel ce se maturizează încetează să se mai joace, părând că renunță la plăcerea pe care i-o producea jocul. Dar, cine cunoaște viața sufletească a omului, știe că nimic nu este mai dificil decât să renunți la o plăcere trăită cândva. De fapt, nu putem renunța la nimic: înlocuim un lucru prin altul și, ceea ce pare renunțare, este în realitate doar un substitut sau un surogat.”
Scriem, creăm, continuându-ne existența într-un spațiu tranzițional, unde plăcerea jocului – a vieții per se - nu s-a pierdut.



*fragment de conferință