Scrisu-s-au și s-or mai scrie tone albe de hârtie, publicate sau nu. Vorbitu-s-a și se va mai vorbi mult timp. Până acum și de acum înainte. Despre acei concetățeni ai noștri dezrădăcinați de deprinderile avute, rupți de pământul natal. Nu folosesc aceste termene puțin cam dure, "numai așa, de pomană", nu-mi stă în caracter să arunc sau să scriu, vorbe în vânt. Dar lor și nouă tuturor ajuns-au să se potrivească de minune versurile cântecului:
Și-așa-mi vine câte-o dată, Să dau cu cuțâtu-n piatră. Din piatră să iasă foc,
Că io-n lume n-am noroc.

Supărați pe toate cele de acasă, necăjiți că nu pot să dea copiilor ce ar vrea să dea, părinților un minim de existență, celor ce cer pomană, nu pot să dea decât un "bună ziua" (nu de alta, dar și cei ce par în ochii celor ce cerșesc, bogați, sunt cei ce cer, pe munca lor un trai decent), necăjiți pe toate și pe toți, îndurerați, strâng bruma de leuți, puși bine deoparte (albi bani, de zile negre și ce poate fi mai negru decât deznădejdea ?). Ori luând împrumut de la vecinul rămas în ordonanță (altă găselniță guvenamentală ce te face să uiți de necaz, și asta doar o scurtă perioadă de timp). Deci luând din ce aveau sau cum scri-am, împrumut, pleacă. Unde și cum? Cei mai mulți dintre cei ce pleacă nu știu în momentul despărțirii.
Ce lasă-n urmă, ce vor găsi?
Grele-ntrebări, răspunsuri de-o potrivă. Greu îmi este să descriu sentimen-te netrăite. Nu voi putea descrie intensitatea a ceea ce-au simțit fiecare în parte și toți laolaltă. Cum pot descrie lacrimile mamei, ce își vede fiica plecând... Cum pot să scriu despre durerea copiilor lăsați cu bunica, nu se știe până când... Durerea despărțirilor de soț sau de soție, deoarece o căsnicie la distanță nu mai poate fi fericită. Mai mult sau mai puțin pot să descriu durerea celor plecați ca să câștige un ban cinstit și ajung să fie sclavi de orice fel, rămânând cu dorul de acasă.
Chiar dacă pleacă, chiar dacă banul este ban, la munca prestată, nu cred că pot sta nepăsători atunci când în țară își ies apele din matcă.
Cei de acasă ce fac pentru ei? Ridică din umeri și le pun interdicții de intrare sau de ieșire din țară. Ba am văzut că mai fac ceva. Tam-tam pe posturile de tembeliziune dacă vreunu fură. Alta mai nimic.
Dacă se sinucid copiii celor plecați, tot ei sunt de vină (nu au avut grijă să telefoneze la timp), de-i mic bugetul, tot ei (nu vin acasă cu cîți bani voit-au guver-nanții). De mor bătrânii, cine alții ? (nu au grija părinților). Dar lor, cine le dă ceva în afara vizei și a unui rece "drum bun" ?
Supărați pleacă. Dar sunt doar supărări de o oră, o zi și nu supărări eterne. Necazul vine doar din faptul că nu pot trăi mai bine aici.