Gândirea asupra unei societăți în genere este gândirea asupra unei comunități de oameni grupați astfel conform unor criterii bine stabilite. O comunitate, în sensul restrâns al termenului, poate însemna o adunare a unor indivizi sub aceeași mască a unei idei. Dar cum se poate forma comunitatea?
1+1= 2; 1+1+1+...+1= n;
De fapt, aici avem o înșiruire a aceleeași cifre care este astfel doar în mod aparent. Pot conchide că în spatele fiecăreia se află un individual care este distinct de ceilalți într-un punct al său. Desigur, suma presupune această luare împreună a lor care-i face subsumabili unui principiu, devenit punct comun al lor. În spatele cuvântului ‚om’ se află o individualitate puternică existentă pentru fiecare dintre noi. Exprimarea acesteia ar părea un lucru bun în contextul în care totul ar fi îndreptat în sens pozitiv. Există cazul atipic( de la norma teoretică) ce ne propune tocmai individualitatea ca barieră în calea integrării într-o comunitate. Principiile de la baza acesteia sunt date de individualele în formele lor de manifestare. Construcția unei comunități este o acțiune cu caracter specific, existența ei fiind condiționată de democratizarea ei. Cazul unei posibile comunități literare reușite( comparativ cu inexistența unei comunități filosofice) conduce la afirmarea ‚victoriei’ culturii poetice pe care o anunță filosoful american Richard Rorty. Generalul nu se reduce la particular, dar fenomene particulare pot produce generalități. Astfel, cultura poetică este o perioadă a gândirii post-filosofice( post-metafizice) ,dar sensul ei nu trebuie restrâns sau redus. Revenind la imposibilitatea construirii unei comunități filosofice, spun că individul pare a fi intrat într-o stare de încremenire care afectează posibilitatea unei acțiuni pertinente. Ceea ce-l poate scoate din această stare devine ceva de neatins în contextul în care reflecția sa devine reflecția asupra propriei persoane.
Pragul trecerii spre celălalt , spre altul, ține nu numai de un dialog deschis, ci și de exprimarea coerentă a solidarității. Tocmai acest lucru poate scăpa unei astfel de comunități. Solidaritatea, ca principiu fundamental al progresului moral propus de Rorty, poate fi baza de construcție a întregii omeniri, văzută ca o comunitate universală de oameni. Acțiunea comunicativă a lui Habermas pare insuficientă tocmai din cauza faptului că dialogul poate exista și fără solidaritate. Deci, totul trebuie îmbrăcat cu haina moralei. Ecoul rostirilor noastre ne place atât de mult încât îl ascultăm pe celălalt pentru a ne spune ulterior punctul de vedere. Termenii ‚progres’ și ‚dezvoltare’ nu trebuie să ne sperie, întrucât aceștia pot căpăta un sens real în contextul unei gândiri ușor pragmatice.Cruzimea secolului XXI este tocmai manifestarea dreptului la violență. Vulnerabilitatea solidarității umane este sesizată și de Fritjof Capra, acesta propunând o permanntă preocupare pentru continuitatea acestei aplicări a principiului solidarității, care astfel devine durabilă. Avem deci o dezvoltare durabilă. Forțele noastre trebuie direcționate spre atingerea unor parametrii care definesc durabilitatea, iar constanta care ne interesează indirect este solidaritatea umană. Durabilitatea ca și continuitate este întreruptă de fisura creeată de nevoia de exprimare sau de (auto)afirmare.
Trăim o perioadă a unei gândiri ‚post-‚ iar acest termen pare să devină un fel de simbol pentru aceasta. Dar, de fapt, post-ce? Am putea spune că post-tot-ceea-ce-a-fost acum ceva timp ca existență temporală și spațială. Cum putem recupera existentul trecut într-o manieră convenabilă? Cum putem recupera triunghiul Ierusalim-Atena-Roma când cele trei capitale sunt diferite nu numai din punct de vedere ideologic, dar și din punct de vedere al interesului individual sau acordat reciproc? Tot astfel, greu vom putea împăca poetica cu filosofia, întrucât avem două individualități dornice de afirmarea proprie. Poetica în ea însăși poate fi motorul unei constituiri de comunități întrucât există aplecare directă asupra ființei umane. Filosofia a ieșit din ființă depărtându-se progresiv de aceasta. Suntem constrânși la noi înșine și la ceea ce se află în afara noastră, văzut ca produs ce poartă amprenta noastră.