Florile de cires

eu, Romania si Japonia

A trecut vremea florilor de cires. Eu nu le-am vazut. Le-am privit poate dar gandul meu nu era. Unde era soarele din acea zi si rostul acelei zile, care mi-a adus probabil o framantare, pentru ca eu imi amintesc ciresul inflorit dar florile lui nu.

Linistea timpului o cautam cu toti, indiferent din ce popor facem parte. Nu intelegem asta. Un popor o gaseste in petalele florilor de cires. Noi nici nu privim florile pomilor primavara. Doar culoarea alba a crengilor ne pare o noua ninsoare, calda si luminoasa. Ne ajunge aceasta distanta, mare si superficiala. E prea putin. Poezia noastra calda si luminoasa, care e de fapt aproximativa, ne sperie, consideram ca suntem niste copii daca privim de aproape florile ciresului.

Maine voi privi atent florile merilor inca infloriti, ii voi privi de aproape, voi mirosi petalele lor si le voi atinge cu mana. Nu voi face asta ca sa devin romantic sau sensibil, sau sa traiesc poezia vietii, asemeni poporului japonez. O voi face ca sa ma oblig sa traiesc in timpul prezent al naturii, si mai ales in cel al vietii. E luna lui mai si nu inteleg ca e primavara, ca timpul fuge ca un tren cu perna magnetica, si fara sa imi dau seama voi constata in curand ca va sosi toamna.

Unii autori ar asemana poate toata acesta idee cu viata omului. Ar plange prin cuvinte elegiace despre clipa scurta a unei treceri comprimate. De fapt explicatia se reduce la neatentie. O continua neatentie il descrie pe om ca trecator pe langa toate. Eu nu o fac. Adica sa aseaman partea cu intregul care e facut din acele parti. Asemanarea dintre diferentiala si integrala este un talc. Talcul relatiei dintre o zi si o saptamana. Poate fi : o zi ca o saptamana sau o saptamna ca o zi. Dar nu este esentiala durata intre doua momente ci drumul dintre ele, acesta coloreaza in amintirea de peste o secunda ce a fost si daca ce a fost a dat o senzatie a duratei.

Prefer sa vorbesc despre privirea simpla spre florile ciresului. Privire pe care in acest an si in multi altii nu am trimis-o, sa le vada si sa-mi aduca albul lor, sau ceva al lor, care sa ma opreasca din fuga neclara si neatenta prin timp. Nu sunt japonez dar in mod sigur pierd pentru ca nu stiu sa privesc spre florile pomilor primavara.

Pragmatic si luptator, lasa florile ciresului, sa se ocupe de ele pictorii si poetii sau samuraii japonezi. Dar cum luptau ei si rasuceau lumea prin sabie daca primavara reuseau sa priveasca florile de cires. Ce explica forta lor uimitoare, cruzimea lor si jocul cu moartea? Ceva ne scapa noua, adica de fapt nu ne intereseaza. Sa gasim prin sensibilitate forta? Nu e posibil, o gasim mai usor prin nepasare in fata timpului.

Privirea spre petalele florilor de cires aduce detaliul cel mic al lumii in ochii celui ce nu e inca puternic si ii da intelegerea. Nu stiu care este acea intelgere dar stiu ca exista. Ea il face pe cel ce priveste.

Nici nu exista o anume intelegere, a ceva sau despre ceva, ci doar intelegerea ca o revelatie singura. Privirea spre florile de cires este o sabie bine ascutita, care apara de timp si de lumea din jur.