Pare că suntem, din ce în ce mai mult, înconjurați (de) și înglobați de (în) subsistemele, sistemele și suprasistemele din ce în ce mai complexe ale Tehnoștiinței. Care frizează, de multe ori, absurdul. Și au un efect mult mai insidios și periculos deoarece, în afară că ne atacă din exterior, mai rău, par a ne măcina, din interior, chiar ființa proprie. Precum firele de nisip în interiorul scoicii. În jurul cărora, autoapărarea țese mirificul spectacol (autoreferențial) al perlei pentru a nu își pierde identitatea atacată de un "corp străin".

*

Nu am intenția s-o iau de la Adam și Eva și să mă plimb, începând cu Antichitatea greacă, trecând apoi prin Evul mediu, Renaștere, etc., ca să ajung în zile noastre pentru a justific constatarea anterioară (sau o s-o fac, pe parcursul textului, doar ciuntit și când voi simți nevoia). Am să încerc mă limitez mai mult la constatarea menționată. Încercând s-o dezvolt cât de cât.

*

Dacă privim cu atenție o icoană în stil bizantin aflată într-o biserică ortodoxă din țara noastră, o să observăm că, pur și simplu, nu ne interesează autorul. Trecem "prin ea" ca și când am regăsi, uimiți, o veche cheie uitată și care ne re-deschide porțile neștiute ale unui vechi mister care ne re-transportă în Sacralitate. Și avem posibilitatea asta pentru că ne aflăm la "Porțile Orientului" de unde Bizanțul își trage seva. Și deoarece Contextul nostru cultural, de graniță, ca și cel Balcanic în general, ne permite acest lucru.

În schimb, dacă privim o frescă, sculptură, etc. (reprezentare de "artă plastică", în general) dintr-o catedrală catolică occidentală, gândul ne va duce imediat la un Rafael, Leonardo Da Vinci, Michel Angelo și câți or mai fi, începând din Renaștere și continuând până în zilele noastre. Accentul aici s-a schimbat! El cade pe "artist" , adică pe omul de "geniu". Care ocultează Sacralitatea luându-i locul. Și ne hipnotizează!

*

Arta (în general), în Ortodoxie, este Transcendentă.

În Catolicism ea devine hipnotică.

*

Comuniunea cu Sacralitatea ("harul" de a fi "luat de Ea"), - pentru cine are "ochi" s-o vadă - este directă în Ortodoxie.

Comuniunea cu Sacralitatea, în Catolicism, în cel mai bun caz, este "intermediată" trecând prin filtru "artistului". Și asta, repet, în cel mai bun caz. Pentru că, de obicei, ea dispare devenind auto-referențialitatea artistului. Îmbâcsită/ favorizată de ceea ce numim "simț estetic". Cultivat, inoculat, pervertit, teoretizat până la saturație.

*

Dar, nu pot face complet abstracție de filosofii occidentali din diverse perioade istorice (pentru că, de cei din estul Europei nu prea s-a auzit, "filosofia" fiind revendicată și, în ultimă instanță, chiar "recheziționată" de Occident). Și nu pot face abstracție de ei pentru că, cel puțin cei mai importanți dintre ei (enumăr la întâmplare: un Kant, chiar un Hegel, un Descartes etc.), începând cu Iluminismul și până astăzi, au fost plimbați drept stindarde "justificatoare" de ceea ce numim acum "Postmodernism". Care, de fapt nu este decât un Iluminism întârziat și pe cale de a-și da duhul. Mizând, în continuare pe Individul (de geniu) omniscient care tinde spre "supra-omul" lui Nietzsche. Ce ne vom face când întreaga liotă de "oameni" se va transforma într-una de "supra-oameni", fiecare mai "supra" (unul decât altul) și va căuta, prin "puterea" sa să și-o (im)pună unul altuia. Și toți împreună - "Naturii" (orice am vrea să înțelegem sub această denumire) ?!.

*

Dar, să revin la metafora "stălucirii perlei". În acest Iluminism (întârziat) numit "Postmodernism" în care "omul" (generic) care a luat locul Sacralității devine însuși corpul străin din ființa noastră în jurul căruia autoreferențialitatea se chinuie (și uneori reușește) să construiască cu măiestrie giuvaiere (false însă), chiar și el (acest "om" generic) este uitat sau neglijat. Și nu se mai caută îndepărtarea acestui - să-i zic - "corp stăin" introdus artificios în ființa noastră. Ci atenția (și intenția) noastră se concentrează asupra "autoreferențialității" perlei ce caută să-l izoleze, ne mai tratându-se cauza (și extirparea ei), ci efectul pe care încercăm să-l estetizăm în mod cât mai original posibil, șlefuindu-l și încercând să-i dăm o strălucire (aparentă) cât mai accentuată. Departe însă de strălucirea într-adevăr mirifică a perlelor naturale. De aici - fuga bezmetică după o "potrivire" cât mai șocantă (ca sa atragă atenția) de materiale de construcție, culori, cuvinte , sunete etc. (ca să mă refer numai la "artă"). Singurul lucru care ne-a mai rămas la îndemână pentru a ne manifesta "puterea de seducție" a talentului, fiecăruia după puterile sale ! Boală cronică la români (mai ales) care, cel puțin de câteva secole, s-au îmbolnăvit de alergatul după "sincronizare" cu tendințele Occidentului. Uitând de propriile potențialități. Si, tot așa, făcând abstracție de faptul că, de exemplu, America Latină a știut să și le valorifice, impunându-se și intrând pe ușa din față în cultura universală. Și dacă doar unele excepții cu totul notabile (un Brâncuși, un Eliade, un Ionescu, Lupașcu, Enescu, etc.) au "țâșnit" - pur și simplu - marcând puternic contextul cultural universal, prin specificul lor românesc, se datorează poate numai faptului că acest context (român) a fost (și este încă) ținut sub o presiune imensă de adevărata turmă care aleargă în neștire după zisa "sincronizarea" (imitativă) cu Occidentul.

*

Departe de mine de a confunda "cultura" cu "civilizația". Pentru că, s-o recunoaștem deschis, civilizația Occidentului este (și trebuie) avută drept țel de orice țară europeană mai dinspre răsărit. Inclusiv micșorarea avansului luat de "Tehnoștiința" acestuia. Criticabilă și ea (această "Tehnoștiință" occidentală), dacă aruncăm o privire asupra Extrem-Orientului. Și îndeosebi asupra Japoniei care trage acum după ea și pe alții de prin preajmă. Printr-o putere nebănuită de asimilare a "invențiilor" din Occident. Fără însă a-și pierde potențele legate de specificul său cultural. Ajungând să fie - la rândul său - imitată (în multe privințe) tocmai de occidentali. Și acest lucru iese cu putere în evidență atunci când aplică "Tehnoștiința" în consens (consonanță) cu tendințele "Naturii" (asta e "Libertatea" pe care au ales-o!). Adoptând umilința și reverența adâncă în fața acesteia (Naturii). Chiar și atunci când "fabrică" obiecte "artificiale" închinându-le imnic, aceleiași "Naturi", nevidate de Sacru. Învățând tot ce a trebuit, până și din șocul "atomic" din care s-a trezit, aproape instantaneu (la scara timpului uman). Iar "politețiea" lor pe care, adesea și cu un orgoliu tâmp, Occidentul îl ia în răspăr, este numai un aspect cu totul exterior care reflectă profunzimea "Libertății" lor asumate (prin respect și umilință). În contrast cu îngâmfarea și orgoliul occidental de "Stăpâni ai Naturii" pe care dorește s-o siluiască - chipurile prin "puterea" (falsă) pe care și-au autoacordat-o și pe care, așa zisa "filosofie a negației", o exacerbează (a cui "negație"? chiar a propriei ființe!).

*

Există o deosebire fundamentală între "har" și "talent".

*

Harul, în cadrul contextului nostru cultural românesc (care, volens nolens, este legat și de Occident, nu numai prin cultură, dar, mai ales, prin civilizație) constă în a străpunge, fărâmițându-l, corpul străin: "omul" generic "supra-om" (l-ași numi "artificios" și nu artificial pentru a-l deosebi de un artificial benefic, civilizator, ilustrând puterea creativă a Omului, în contrast cu unul cu consecințe nefaste pe care îl tot plângem, inutil, pe toate drumurile, în "Postmodernism", imaginându-ne tot soiul de scenarii apocaliptice. Cu oarece speranțe ale unui fel de ocultism de genul unui "New Age" alchimic).

*

"Talentul" îl putem exersa (cine îl are) și prin căutarea (și găsirea) cu orice preț a "originalității" în șlefuirea efectului bolnăvicios al "perlei" de care am vorbit.

*

În schimb, cine posedă (sau nu refuză "harul") este, uneori (când posedă și darul comunicării sale), binecuvântat și de "talent", care vine de la sine, într-o prozodie armonioasă și nu numai în artă. Sau, dacă tot e vorba de artă, atunci exemplul cel mai apropriat de noi este, în poezia autohtonă, un Nichita Stănescu care, în ultima sa perioadă, trăia într-o continuă stare de "poezie" care l-a și mistuit timpuriu. Dar nu înainte să ne lase semnele acestei "stări". Iar alcoolismul de care a fost acuzat, e un moft ! Pentru că lucrurile s-au întâmplat exact așa cum au trebuit să se întâmple și cum a dictat destinul său.

Și, cel puțin prin acest exemplu recent, se întrevede șansa noastră în "Postmodernitate" după ce "Modernismul întârziat" (i.e, așa zisul "Postmodernism") va apune - a și început să apună, intrând în agonie. Definitiv!

*

Închei aceste rânduri:

1. Cerându-mi scuze că textul acesta nu a fost temeinic "argumentat" prin prisma celor care așteptau o astfel de "argumentare" la "rece".

2. Particularizând pentru a spune doar câteva cuvinte referitoare la "agonicii" de pe acest sit. După umila mea părere, doar foarte puțini dau semne de "har". Și ași cita numai câteva nume (cu scuza de rigoare în ceea ce privește timpul avut la dispoziție pentru a parcurge mulțimea de texte ce sunt publicate pe aici). Aceste nume par a fi (referindu-mă numai la poezie): Luminița Suse, Florin Bratu, uneori Liviu Nanu și, doar promițător, Dorin Cozan. Sper ca dintre aceștia să se aleagă măcar unul care să confirme. Restul, dintre cei ce i-am citit, fie formează o pleiadă de poeți care încearcă să "finiseze" (chiar cu talent) "perla" (bolii) de care am tot vorbit (emițând sunete ce vor să se pretindă "metafizice" și, mai ales, originale, dar fără har), fie formează o masă, mai mult sau mai puțin amorfă, din care mai apare, din când în când și câte un text talentat (cu sau fără har).

Text corectat pe data de 17.o5.o6