Arta este ceea ce a înteles omul din despărtirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despărtirii si a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă si în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. “Nu credeam să învăt a muri vreodată, vesnic tânăr, înfăsurat în manta-mi, fruntea mea înăltam visător la steaua singurătătii”. Iată strigătul, dar si scâncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: “Nu credeam să învăt a muri vreodată!” Stupefierea lui în fata mortii. Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinta din cauza ei. Dar si consolarea fără iesire, “învătarea” pasivă “de a muri”. Omul abia “a învătat a muri”, că a si uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa si-o înaltă “la steaua singurătătii”.

Credem că anume această înăltare a fruntii este arta. Fruntea, ca simbol al întelepciunii si al puterii, nu se mai hrăneste din Dumnezeu, ci din sine însăsi. “Steaua singurătătii” este mai degrabă o proiectie infinită a propriei singurătăti, o absolutizare a singurătătii personale, care devine centru al unui cosmos docil si disperat. Această nouă stea, singulară si personalizată, elimină, prin importanta ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminător” (Fac. 1, 14-17). “Fruntea mea înăltam la steaua singurătătii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el nici nu-si mai aminteste de ei. El nu-si mai acordă nici o sansă de a-i recăpăta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatrizate. De aceea el îsi înaltă fruntea. Iată arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o.

Cu ce a împodobit omul steaua singurătătii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita să trăiesti? Noi zicem că merită să trăiesti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori. Vom vedea că pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodă. Haosul si moartea face ca scopul să-si piardă importanta si sensul. Absurdul inundă existenta, fără scăpare. Secolul XX este secolul absurdului, se stie, de la Camus, Sartre, până la absurdul ionescian. Dar până a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toată arta universală, începând cu epopeea lui Ghilgames si până la Romeo si Julieta sau alte opere din care lipseste Dumnezeu. Si din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru că absenta lui Dumnezeu poate să fie doar absurdă. Moartea este ghilotina care uniformizează toate aspiratiile noastre, si pe cele nobile si pe cele meschine, fără deosebire. Singurul lucru care ne deosebeste este ceea ce lăsăm în urma noastră. Deosebirea dintre omul religios si omul necredincios este că primul trăieste pentru a-si asigura un viitor – vesnicia, iar al doilea pentru a-si asigura un trecut, gloria desartă. Viata acestuia gravitează în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determină pe omul necredincios să creeze. “Pe mine mie redă-mă”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Tie redă-mă”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întâlnirea cu Dumnezeu – anulează metoda, adică arta. Omul necredincios nu are scop, si de aceea, ceea ce pentru credincios este metodă pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodă ca într-o plasă de păianjen, o plasă pe care tot el a pregătit-o si de aceea nici nu-i sesizează pericolul. Arta [de dragul artei] este neputinta de a vedea departe, neputinta de a vedea pe Dumnezeu. Întepenirea în sine însusi. Toată istoria artei nu este decât o paradă a unor oameni complexati. O paradă a neputintei. O luare cu asalt a “palatului de iarnă” a constiintei noastre. O revolutie prin care constiinta este fortată să recunoască toate aceste complexe ca pe ceva deosebit si vrednic de luat în seamă. În scrierile sale despre artă Freud numeste artistii “nebuni pe scenă”. Pentru că aici are loc o descărcare de complexe, o defulare elementară. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesă de teatru se datorează anume identificării lor cu artistul si coparticipării la unele sentimente si scene de care în mod normal s-ar rusina. La vremea când făcea Freud aceste deductii, a desfrâna pe masă în bucătărie sau în statia de tramvai încă nu era un act de emancipare, ci unul de rusine. Arta este fenomenul prin care complexele suportă un proces de înnobilare până la idealizare.

După trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învârte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, si vede că el, de fapt, este cu mult mai mic decât asteptările sale. El este ca o strecurătoare de brânză, care, după ce a curs zerul, s-a făcut revoltător de mică, răsturnând toate socotelile celor ce s-au strâns să o mănânce. Si omul încearcă să scoată din acest bolovan sensuri care să-i sporească valoarea. Iau nastere criticii si teoreticienii de artă. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care să te convingă că “la râpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde întelesuri pentru care mintea omenească încă nu s-a copt? Iar “pelicanul sau babita” lui Urmuz e asa o replică pentru care merită să deschidem o nouă epocă? Care s-a si deschis! Dar aceste nimicuri nu sunt nici măcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdă, ci, să mă iertati, poate doar ceea după care îsi bagă ciobanul repede mâna în lapte si aruncă.

Atunci când Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitatiei. Într-o societate în care pierderea primei editii a “Florilor răului” lui Baudelaire se predă în scoli văzută ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învată după sculptura lui Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rând simtul realitătii. Alienarea personală a artistului se proiectează treptat asupra societătii si devine alienare colectivă. Mâzgălelile postmoderniste care cu zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sunt pe toate copertele caietelor si manualelor scolare sau lipite ca abtibilduri pe frigider. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau gardurile mâzgălite din orase, decorează cât se poate de natural camerele apartamentelor. Pe masini abtibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greseală. Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci si pensionarii. Nu demult orice tânăr ar fi considerat o mare rusine să umble cu pantalonii rupti, astăzi si-i rupe singur. Nu doar femeile, ci si bărbatii se vopsesc ca clovnii. Acum câtiva ani să iesi cu cârnatu-n stradă era un act de bădărănie, astăzi ies si cu cartofii prăjiti si se mândresc. Asta reprezintă pentru ei un statut social superior! Sub ochii nostri si cu noi însine se petrece o alienare totală. Trăim printre panouri care reclamează tampoane femeiesti si prezervative. Ne uităm cu admiratie cum o femeie la televizor îsi rade părul de pe picioare sau îsi găureste cariile. Ne-am coborât în mizeria pe care se rusina să o spună până si sotia sotului. Douăzeci de ani în urmă, acestea ar fi fost scene de comedie frantuzească, astăzi ele sunt viata noastră. Ne-am îndobitocit atât de tare încât nu mai stim să ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbeste omul contemporan, atunci când zece ore pe zi se uită la filme în care prin hohote de râs i se dictează când să râdă? Unde e scara valorilor? Unde sunt idealurile? Da, omul a scăpat de sub “tirania religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăsi religie, o religie vicleană si tiranică. O religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă.

Artistul ca erou care salvează sufletul încătusat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renasterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de exemplu, cultură care a suferit de antropocentrism până la crestinare, nu în mai mică măsură decât cea romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iubitor de cultură si si-a împodobit palatul cu lucrările artistilor vremii. Să se vadă cuvântul Sfântului Vasile cel Mare către tineri, “despre felul cum să ne folosim de scrierile păgâne” si vom întelege că în conditiile Bisericii canonice sufletul pur si simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată libertatea i-a fost dată. În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selectie. Nu cunoastem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o întoarcere atât de ostentativă la motivele si idealurile artei romane de până la crestinare, adică la antropocentrismul si erotismul, cu scop pronuntat demitizant, cum a făcut-o arta Renasterii, a fost cu putintă anume în contextul si datorită vietii dezordonate a clerului catolic din acea perioadă. Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul asa-zisei biserici, prin încălcarea fecioriei impuse preotilor (contrar învătăturii apostolice) si prin alte fărădelegi, cum ar fi ucideri, jafuri, vinderea indulgentelor, infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preotilor. Artistii bat fără nici un fel de scrupule toate idealurile crestine, pentru că au văzut aceasta la preotii si cardinalii catolici. Artistii se revoltă, dar nu corectează. Pentru că ei însisi erau la fel. Ei erau stricati si asteptau un prilej bun pentru a da frâu stricăciunii. Si ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobletii ei vor săvârsi răutate, atât pentru ceilalti, cât si pentru ei însisi. Să nu uităm însă că acesti artisti ai Renasterii, cât si mai tîrziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat si au căutat eliberare anume de mentalitatea catolică. Noi însă ne-am însusit ateismul lor pe nedrept, gratie abilitătii propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte crestinismul ca pe un amalgam al aberatiilor întâlnite în toate confesiunile, confesiuni pe care Biserica Ortodoxă le blesteamă.

De cine ne eliberăm noi, ortodocsii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltăm împotriva noastră. Dacă vom citi măcar trei pagini de dogmatică ortodoxă vom vedea că ne-am batjocorit pe noi însine, fără să stim si, desigur, fără să vrem. Dogmele ortodoxe formulează năzuintele cele mai nobile pe care le poate avea un om si exprimă forma desăvârsită a gândirii logice. Atunci când Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a rusinat si a zis: “Multumesc Tie, Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea gresită despre ea”. Dacă omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagini de dogmatică el ar afla că în Ortodoxie există dogma despre vointa liberă a omului pe care nici măcar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Există dogma despre asemănarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lângă altele, si însusirea de a crea sau recrea. Ce va rămâne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine si zice: “foloseste-ti vointa liberă, nu te lăsa tiranizat de ideea curentului X, nu zăbovi în nestiintă, eliberează-te!” Omul se teme să afle că ceea ce a gândit el despre Dumnezeu este fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la întâlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mândru, el se teme să se întâlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat hainele Lui si a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui si a scos bani din bancă si a semnat afaceri care nu-i apartin. Omul a făcut datorii enorme si s-a lăudat tuturor că este el stăpânul. Iar acum el a aflat că Adevăratul Stăpân l-a chemat la El si înnebuneste de rusine. El îsi caută motive pentru a se mai retine. El inventează minciuni. El se împotriveste si vorbeste de rău pe Stăpân. Pentru că el crede că Stăpânul îl cheamă ca să-l mustre. Stăpânul însă îl cheamă ca să-l facă mostenitor.

Artistul se revoltă cerându-si dreptul de a desena oameni pe hârtie. Dumnezeu, însă, ne cheamă să ne recreăm pe noi însine, să zidim o făptură nouă. Artistul îsi cere dreptul de a-si imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invită să ne facă puternici încât să mutăm cerul si pământul cu palma, cum a făcut Ilie. Artistul îsi cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu?

Lumea a sărăcit enorm datorită mentalitătii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viata însăsi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-si mai trăieste viata sa reală, ci o viată virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realitătii. El este hărtuit de aceste idei, oricât de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumusetea si scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot asa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumusete nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obtine pe el, prin conventie, este folositor, asa si arta este fără vreun folos. Si asa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot asa si noi va veni vremea când nu vom putea schimba toată frumusetea lumii pe un gât de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.

Arta n-ar trebui să fugă de cunoastere, asa cum se întâmplă în arta modernă, când aceasta s-a detasat de filosofie, adică de ratiune, si construieste un fals limbaj al emotiilor si sentimentelor. Nu trebuie să fie nici ermetică si ocultă, cum propovăduiesc unii. Ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-si motiveze dreptul la existentă. În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoasterii. Cunoasterea este cel mai nobil scop la care am fost chemati. “Cu cât cunosti mai mult, cu atât iubesti mai mult”, spunea Da Vinci. Si ea începe de la a te cunoaste pe tine însuti. Înteleptul Socrate, cunoscîndu-se pe cât i s-a putut, până la Hristos, “a cunoscut că nu cunoaste”. “Eu stiu că nu stiu”, iată începutul întelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoasterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoasterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însusi a făgăduit. Si asa vom ajunge să ne cunoastem cu adevărat pe noi însine, ca fiinte capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit să se sălăsluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere si nemurire în veac!