Rodul unei neliniști scrutătoare, cartea lui Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, constituie un moemnt de vârf în creația autorului, orientată către prezentarea conflictului acut ce vizează așteptările și realizările specifice omenirii. Problematizând intens pe fondul oscilației permanente între sceptimism și credință, Cioran „își exorcizează marea criză religioasă a vieții sale” 1). Eseistul își justifică demersul prin identificarea posibilităților de transcendere (în sens sacru) privind existența vulnerabilă.
Cartea este împărțită în opt secțiuni, neintitulate, sugerându-se astfel o principială inaderență la un mod programatic de tratare a temelor abordate. Una dintre temele acestea este „știința lacrimilor” 2). Sinceritatea acestei științe ar conferi cea mai înaltă obiectivare unui adevăr interior. Sfințenia (având ca „metodă” 3) durerea, iar în subsidiar boala și tristețile multiple) interesează ca măsură a suferinței umane. „Oricât ai vrea să te legi de lume, atâta vreme cât suferi nu reușești decât să te îndepărtezi. Căci durerea de-ar fi posibilă în Paradis – ar inventa și acolo o altă lume” 4). Sfântul se caracterizează printr-o largă deschidere către umanitate, printr-o participare existențială sau socială la problemele semenilor, prin ofranda bunătății și a iubirii sale. Astfel, sfântul s-ar deosebi de extaticul pur, închis în cercul unor experiențe solitare și incomunicabile, dar desemnând cu toate acestea în mistică unul dintre domeniile care, alături de iubire și de muzică, reprezintă tot atâtea modalități pentru „înfrângerea individuației” 5). Comparativ cu ei, înțeleptul se remarcă printr-o subtilă inaderență la fluxul tensiunilor esențiale ale vieții, ce se evidențiază în cazul filosofului și culminează cu suficiența reflecțiilor științifice, pustiitoare de sensuri metafizice. Într-o situație opusă se află poetul și eroul, care prin mijloace specifice ar fi deasupra propriei condiții printr-o transcendență fără finalitate.
Nucleul tematic în eseu se structurează împrejurul ideii de Dumnezeu, prezență alternativă explicită sau doar presupusă într-o căutare generată de o disperare marcată periodic de îndoieli ireductibile. „Ajungi la un moment dat în viață când toate le pui în legătură cu Dumnezeu” 6), remarcă scriitorul. Îngerii își dovedesc un rost în măsura în care participă la transfigurările oamenilor. Disoluția valorilor religioase poate fi compensată de instaurarea unui umanism bazat pe o sensibilitate exacerbată și pe unele reflexe ale compasiunii. Sentimentul apăsător al temporalității distructive și al deznădejdii ar putea fi eludat prin „regresiunea în memorie” 7), către începuturile ei, în care „Dumnezeu este întâia amintire” 8) a omului. „Lumea nu se repetă; dar pare că trăim în răsfrângerile unei lumi trecute, căreia-i depănăm ecourile întârziate” 9), precizează Cioran, drept corolar. Blestemul sisific al lucidității, cultivând gustul pentru forme neînsuflețite într-un amurg alexandrin al culturii, devine suportabil în plan personal printr-o asociere cu singurătatea, ce delimitează paradoxal o dinamică proprie a nemișcării lucrurilor, umanizând spațiul.
Refuzând convenționalismul, scrierea lui Cioran confirmă un estetism introspectiv și impetuozitatea creatoare, iar distanța dintre cele două atitudini este acoperită prin plasticitatea imaginilor. Autenticitatea dezbaterii, vizând „sensul metafizic al lacrimilor și viața ca exercițiul unui regret” 10), se situează sub semnul continuei sfâșieri introspective. Neliniștile perene și acuitatea observației înseamnă garanții ale inaderenței la adevăruri de circumstanță și rămân singurele certitudini pentru universul cioranian.
Dovedind temeinicia unei astfel de atitudini față de lume, cartea lui Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, reprezintă poate cea mai amplă interogație stăruitoare pe tărâm religios din spațiul balcanic.



NOTE

1) J.L.Almira, Detaliile minime și pasiunile dezlănțuite, în Convorbiri cu Cioran, București, Editura Humanitas, 2004, p. 114.
2) Cf. Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, București, Editura Humanitas, 1998, p. 106.
3) Ibidem.
4) Ibidem, p. 173.
5) Ibidem, p. 85.
6) Ibidem, p. 41.
7) Ibidem, p. 21.
8) Ibidem.
9) Ibidem, p. 43.
10) Ibidem, p. 189.